Cine şi-a găsit locul-pereche?


Câştigător la Categoria Oameni a Concursului Foto organizat de revista National Geographic România – la această categorie au fost înscrise 713 fotografii – Voicu Bojan scrie în textul care însoţeşte foto-reportajul despre satul Măguri, din numărul pe septembrie 2007 al revistei „National Geographic”, următoarele:

Sunt convins că, aşa cum există suflete-pereche, există şi locuri-pereche.

Am citit cu mult interes excelenta descriere făcută de Voicu Bojan acestui loc închis, paradoxal deschis, acestui spaţiu cu inflexiuni ancestrale, cu tuşe de eternitate pe la obloanele zilei şi nopţii – „eu ştiu că veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga) – şi am înţeles că doar fiind acolo, poţi stabili o astfel de legătură nevăzută, dar puternic „reflectorizantă” cu locul, aşa încât să-l numeşti loc-pereche.

A fost o muncă de săptămâni, fotografiile au fost alese din peste 150 de fotografii trimise, textul – tradus în engleză – a trecut de toate avizele celor de la Washington, după cum am aflat de la artistul-fotograf, dar, iată, s-a întâmplat! Felicitări reduplicate! 🙂

Numărul din septembrie 2007 în care apare reportajul despre satul Măguri se găseşte acum la toate chioşcurile din ţară şi, mărturisesc, abia aştept să văd imaginile pe hârtie. Până atunci, urmăriţi aici frumuseţe de text şi imagini şi veţi înţelege puţin, doar aşa, parţial, de ce face Voicu Bojan următoarea aserţiune:

Lumina era ireală, iar gardurile de scândură, ce delimitau grafic totul, au pus capac – am ştiut atunci că mi-am găsit locul-pereche, locul în care mă voi întoarce mereu, până la sfârşit.

gabriela-in-noroi.jpg
Cine şi-a mai găsit locul-pereche?

Dintre multele locuri care-mi sunt săpate pe retina sufletului, pe care l-aş numi „pereche”?

UPDATE

AM VĂZUT ŞI CITIT totul în revistă. Povestea Satului Satelor, Măguri, e absolut fermecătoare. M-am aşteptat la mai multe imagini, e-adevărat, însă, e extraordinar cum reuşeşte Voicu Bojan să picteze din cuvinte imagini. Şi nu statice, ci imagini care pulsează de viaţă. Limbajul este cât se poate de „adaptat” realităţilor descrise. M-am întrebat cum a fost tradus în engleză „Scoală-te, că s-or zvârlit caii” sau „zama de picioace cu mult groştior” şi multe, multe altele, dar am dus până la capăt lectura, recunoscând, desigur, reflexele pe care filologia din Cluj le-a format… Vă las în compania unei scene pline de umor şi de realism cosmic – veţi înţelege voi de ce:

…în Robeşti, a fost odată un om care rămăsese cocoţat într-un copac înalt, fiindcă vântul îi trântise scara. Cum vecinii lui erau toţi plecaţi care încotro, l-a strigat pe un alt om de pe muntele vecin, Muntele Rece, să vină să i-o pună la loc. După vreo şase ore de coborât şi urcat din deal în vale şi apoi iar în deal, calm, acesta a apărut şi l-a ajutat să coboare. Nu se întâlneşte munte cu munte, dar om cu om – da.

Citiţi şi spuneţi-vă părerea aici!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De (la) prieteni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Cine şi-a găsit locul-pereche?

  1. bovanne zice:

    Undeva pe drumul dintre Caransebeş şi Drobeta-Turnu Severin, pe cheile Cernei, la apus. Nu am reuşit să imortalizez peisajul şi, chiar dacă aş fi făcut-o, nu ştiu cât de convingător aş fi fost, datorită lipsei mele de fler fotograficesc, dar în orice caz, tabloul ăla a rămas adânc gravat în eo.

    Pentru o orientare geografică mai bună, cred că era undeva după Armeniş, pe o porţiune de câţiva kilometri.

  2. adamaica zice:

    Dragă Bovanne, dă-ne mai multe detalii! Abia aştept. M-a provocat serios ideea aceasta a locului-pereche. Am circulat în multe ţări şi am la activ câteva „fixaţii topice”, aşa încât acum mi-e greu să mă decid care ar fi toposul toposurilor pentru mine.

    Aştept descrierea ta! Este uimitor ce imagini superbe pot fi fixate prin cuvinte, fiindcă exerciţiul de imaginaţie din partea cititorului e total… Complet… Desăvârşit!

  3. Camix zice:

    M-am gândit. Cred că nu suficient, totuşi. Dar un loc de felul acesta care îmi vine în minte e la Sângeorz-Băi. Când eram mai pruncă, am mers cu familia vreo 3 ani la rând, vara. Pe lângă hoteluri, era o construcţie din marmură în desfăşurare. De fiecare dată mă opream să mai fur nişte bucăţi de marmură pentru „arhivă”. :-d Ei, locul acela, aşa în construcţie cum era, tot aştept să îl revăd. Strange, isn’t it?

  4. TDP zice:

    Dacă ai mai multe locuri-pereche, înseamnă că nu ai nici unul?

  5. adamaica zice:

    Grea matematica asta, Ted! 😉 Aş prefera să fie cu mai multe locuri, că nu pot alege unul singur!

    Dar sufletul-pereche e doar unul?

    Camix, e interesant că ţi-ai ales ca loc-pereche unul în construcţie. Să nu mă faci să mă gândesc acum la Mănăstirea Argeşului! 😀

  6. Camix zice:

    :-)))))))))))))))

    Si sa fie si rolurile schimbate, nu? :-))))))))

  7. TDP zice:

    Nu ştiu ce să zic… E ca un fel de matematică a cerului: trebuie să ai un Dumnezeu. Dacă ai mai mulţi, adevăratul Dumnezeu nu-ţi este Dumnezeu, pentru că El nu acceptă inima decât 100%. Şi dacă ai alt dumnezeu decât adevăratul Dumnezeu, atunci nu ai dumnezeu, ci un idol şi idolii nu-s dumnezei în adevăratul sens al cuvântului.
    Aşa am judecat şi cu locurile-pereche. Dacă TREBUIE să ai unul, şi ai mai multe… Deşi mie-mi place să cred că am mai multe! Ele sunt determinate nu doar de frumuseţe sau reverberaţii spirituale deosebite, ci de locruile în care Dumnezeu mi-a vorbit semnificativ.
    Suflete-pereche? Asta e chiar şi mai complicat! Eu cred că alcătuirea noastră lăuntrică e prea complexă ca să putem avea un singur suflet-pereche.

  8. adamaica zice:

    Dar în matematica cerului cum se iau doctoratele? Cum de au fost suficiente 5 pâini şi 2 peştişori pentru mii de oameni? Cum sunt mai valoroşi 2 bănuţi „văduviţi” decât un milion de bănuţi dintr-o mare mulţime de milioane?…

    Sincer, nu reuşesc să-mi aleg un loc-pereche. E vorba de unul exterior, care să aibă coordonate geografice exacte. Altfel, un loc-pereche e ruga. Dar pe acesta îl iau pretutindeni cu mine şi în el sunt mereu cu Dumnezeu. Nu-mi rămâne decât să-mi întocmesc o listă a locurilor semnificative pentru mine. Trebuie să fac exerciţiul cât de repede.

    Şi-acum… mi-ai dat de gândit iar spunând că suntem prea complecşi ca să avem doar un suflet-pereche. Asta e o mâncare greu de digerat. Momentan. Îmi trebuie timp. 😉

  9. bovanne zice:

    Mă scuzi de întârziere! 🙂

    Voi evita pentru început [şi nu numai] descrierile artistice, nu de alta, dar am limbă de lemn câteodată, mai ales toamna, vara, primăvara şi iarna. 😛 ‘nyway…

    Ştiu că Soarele apunea undeva în stânga mea, după nişte coline destul de domoale. Ăsta e unul dintre detaliile peisajului respectiv care mi-a atras atenţia pentru prima dată. Era de un roşu din ăla intens, roşu-roşu-roşu. Pe urmă, culorile din jur, toate! Verdele copacilor plutind deasupra ierburilor galbene, arse de soare. Foarte frumoasă combinaţie. De asemenea, nu pot uita nici piscurile munţilor înalţi care ocupau întreaga panoramă din dreapta mea. Erau scăldaţi în lumină chiar şi după ce Soarele se scufundă în Pământ. Mişto peisaj, zău de nu! Chestie iarăşi interesantă şi demnă de luat în calcul e faptul că acolo drumul era în lucru şi deseori trebuia să ne oprim la tot felul de semafoare postate acolo pentru a fluidiza traficul, noa’, şi în momentul opririi, cu muzica foarte încet dată şi cu geamurile deschise puteam auzi clar foşnetul frunzelor, şi râul curgând, şi tot felul de păsări nocturne. Pfoai, vreau încă o dată! 🙂 Când iau carnetul, am promis solemn să merg acolo cu nişte prieteni şi să ne postăm câteva zile cu cortul.

  10. adamaica zice:

    Dear Bovanne,

    A meritat aşteptarea! 😛
    Şi descrierea ta e artistică, chiar dacă sunt elemente de oralitate: „zău de nu!”, „noa'”, „pfoai”. Funny şi convingător! M-ai convins, trebuie să văd Cheile Cernei!!!

  11. Lidiutz zice:

    Locul-pereche… hmm, nu stiu altii cum sunt… dar eu cand ma gandesc la casa de la tara, satul Stroiesti, jud.Gorj, mi se umple inima de melancoblegeala… daca pot spune asa. Locul-pereche este pe ultima treapta a scarii de (odinioara) lemn, acum ciment, a casei vechi (1912), pe vreme de furtuna (de vara musai) privind in sus la teiul inalt, batut de vant, fermecand orice privitor cu miscarile lui frumos parfumate. Muzica, eu o aud… pentru ceilalti probabil se cere antrenament… Nimic nu se compara!!! Poate doar o plaja undeva departe… unde oamenii merg cu capul in jos… langa sufletul-pereche 😀

  12. A.Dama zice:

    Îmi place, dear Lied! Interesantă imagine cu plaja. Dacă oamenii merg cu capul în jos, înseamnă că se concentrează la prezenţa sufletului-pereche de alături? Acolo, în el/ea văd cerul?

  13. Lidiutz zice:

    Nu doar ca vad cerul… traiesc cerul!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s