Dicteu automat de 11 septembrie


Isteria din 2001 mi-o amintesc, fiindcă, la un moment dat, s-a produs saturaţia. Am refuzat să mai pornim în casă televizorul, radioul, am sărit peste paginile de ştiri de pe net. Un prieten m-a întrebat dacă înseamnă ceva pentru mine durerea celor care şi-au pierdut fiinţele dragi odată cu prăbuşirea turnurilor. Mi-a spus că pentru el nu înseamnă nimic. Istoria personală e cea care înregistrează durerea, şi aceasta e, mai ales, personală. Cum să suferi cu cei care au fost prinşi de tsunami şi şi-au scos pe braţe copiii morţi din apă? N-ai fost tu acolo. Nu li s-a întâmplat alor tăi. Suferinţa înseamnă ceva câtă vreme este a ta. Şi, chiar dacă cei mai apropiaţi îţi dau impresia că suferă împreună cu tine, de fapt eşti gol şi descoperit în faţa ei. Ca în faţa lui Dumnezeu. „Ţi-am văzut goliciunea, zise Suferinţa, nu mai are rost să te-ascunzi”.

Această personalizare a istoriei îşi are partea sa de paradox. Posibilitatea de a afla despre tragedii din spaţii geografice îndepărtate ne aduce aproape intensitatea, hidoşenia şi disperarea momentului. Am suferit pentru cei care au pierdut fiinţe dragi şi în 2001 în New York, şi în 1977 în Bucureşti, şi în 2004 în Asia, şi pentru copiii din Beslan, şi pentru femeile violate de sârbi să le facă plozi sârbi. Lumea ta nu se prăbuşeşte pentru că se-ntâmplă morţi, accidente, cutremure, violuri, prăbuşiri ici şi aiurea, dar această suferinţă te obligă la o atitudine. Până şi sesizând injusteţea ei, te schimbă. Până şi socotind-o un act al dreptăţii divine, nu ai rămas indiferent, i-ai căutat un locşor în sistemul tău axiologic. Constaţi şi mergi mai departe. Altfel. Mereu altfel…

11 septembrie 2007…

Pomenirea Patriarhului Teoctist.

Comemorarea victimelor atentatelor de la WTC.

Alegerea noului patriarh.

Ziua lui Toni.

Îmi amintesc o rugăciune frumoasă pe care protoiereul Franţei, Marc-Antoine, le-a trimis-o credincioşilor români pentru a fi rostită înainte de alegerea noului patriarh. Un gest extraordinar! O rugăciune aleasă, tulburătoare, densă, emoţionantă! Ce l-a determinat să fie alături de cei care trec prin „spasmele” intrării sub o nouă orânduire?

Câte morţi, atâtea prilejuri de sărbătoare! Şi-n urmă, reeditarea momentului sărbătoresc ani la rândul, secole, milenii. Câte crime, atâtea prilejuri de viziuni coşmareşti. Doar o moarte a înlocuit toate morţile necesare, şi pe aceasta o trăim odată cu fiecare împărtăşanie. Urmată de tot atâtea învieri.

Câte naşteri, atâtea prilejuri de sărbătoare!… şi de reeditare a lor peste zeci, poate sute, mii de ani.

Am terminat exerciţiul de personalizare a istoriei… personale. 11 septembrie… ziua în care m-a apucat de mână un înger. Avea doar 2 ore de la ieşirea din „găoacea amniotică”. Antonio, nepoţelul meu, m-a salutat cu viaţa. La Mulţi Ani, Toni!

Încă o dată e sărbătoare!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De probă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Dicteu automat de 11 septembrie

  1. TDP zice:

    Oricât aş încerca să mă detaşez de problemele altora, nu pot! E bine? E rău? Nu ştiu! Dar cum poţi plânge cu cel ce plânge dacă nu există o identificare cu problema lui? În cuvintele proorocului:
    Ieremia 8:18 „Aş vrea să-mi alin durerea; dar mă doare inima în mine.
    19 Iată, strigătele fiicei poporului meu răsună dintr-o ţară depărtată.” „Nu mai este Domnul în Sion?” „Nu mai este în ea împăratul ei?” -„Pentru ce M-au mâniat ei cu chipurile lor cioplite, cu idoli străini?”
    20 „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi!”
    21 „Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m-apucă groaza.
    22 Nu este nici un leac alinător în Galaad? Nu este nici un doctor acolo? Pentru ce nu se face, deci, vindecarea fiicei poporului meu?”

  2. adamaica zice:

    Eu zic că e bine că nu te poţi detaşa de problemele altora. Aşa ne-a învăţat El. Altfel, cum am plânge cu cei ce plâng? Cum ne-am purta unii altora poverile?

    Ceea ce mi s-a spus în multe feluri în ultima vreme e că e suficient să suferim cu cei apropiaţi. Asta e o chestiune care mă roade. Chiar e suficient? Să ne facem o împrejmuire de oameni cu care suferim, pentru care suferim. Am tras linia. Pe restul, arză-i focul (durerii)!… Oare aşa-i înţelept?

  3. Camix zice:

    Suferinta ta nu e numai a ta; si a lor nu e doar a lor. Daca doar aceea e a ta, inseamna ca pe langa tine, in afara de tine, restul lumii nu mai exista. Restul lumii? Care rest, nu? Inseamna ca ar fi trebuit sa ne fi nascut pe o insula pustie, sa putem crede ca suntem singuri si cei mai importanti dintre toti…

    A fost acum cativa ani (nu-mi amintesc cand) scandalul acela cu submarinul rusesc, care a avut probleme si nu a cerut ajutor cui ar fi putut sa-l dea cel mai bine. Asa ca, multi tineri rusi au murit atunci. M-a prins o revolta si un sentiment al tragicului extrem.

    Tristete enorma m-a cuprins si la evenimentul din 11 septembrie din 2001; insa la vederea unei anumite secvente. Cand am vazut oamenii sarind in gol de la etaj de disperare. Nu imi venea sa cred ca asist la asa ceva… Ce sentiment cumplit sa iti dai seama ca oricum nu scapi…

    Insa mai mult decat atat, cu strainii nu simti ca si cu cei dragi. Se rupe ceva in tine si cand asisti la o drama a unor necunoscuti pentru ca e o fiinta umana si oricand ai putea fi tu in loc. Insa cand e vorba de cei de langa tine, cred ca exista acel gen de suferinta in care devii una cu durerea celuilalt. Nu cred; stiu ca exista. Si acea durere capata si culoare, si greutate, si forma. Devine palpabila. Se tine scai de tine. Pentru ca nu suporti sa-i vezi suferind. Si vrei sa pui capat, chiar daca tu esti din exterior. Un alt sentiment care intervine aici e neputinta de a face asta si frustrarea legata de aceasta neputinta.

    Probabil acest gen de suferinta e intr-alta dimensiune. Poate nu toti percep aceasta dimensiune. Insa nu inseamna ca ea nu exista. Si cred ca e o problema daca ea nu exista.
    Ce altceva ne-ar mai face sa ne rugam pentru ai nostri dragi cu incapatanare si ce altceva ne-ar mai face sa credem in minuni?

  4. adamaica zice:

    Înţeleg, dragă Camix, că separi suferinţa pentru cei dragi de suferinţa pentru cei cu care nu ai nimic de împărţit, în afară de această fire umană. Intensităţi diferite, empatie în procentaje diferite. Aici e limpede şi e simplu.

    Ce ne facem cu cei de-aproape pe care nu-i lăsăm să se-apropie, fiindcă punem noi limite. Nu mă refer la familie, deşi, în multe familii se întâmplă la fel. Acum, în special, mă refer la cunoştinţe, la prieteni, la necunoscuţi chiar care ajung într-un fel sau altul să aibă nevoie de noi. Alegem să stăm departe de suferinţa lor. E o măsură de autoprotecţie. De fapt, tot egoişti suntem până la capăt.

    Iar în ce priveşte ceea ce spui tu, că „devii una cu durerea celuilalt” din familia ta care suferă, nu cred că e aşa. De câte ori n-ai auzit mame spunând: „Doamne, dacă aş putea suferi eu în locul copilului, copilei!…” Asta nu înseamnă că s-a identificat, doar că ar face-o, dacă ar fi cu putinţă. Ar face un schimb, dacă ar exista o monedă cu care să poată plăti…

  5. Camix zice:

    Nu, impartirea nu era intre familie si non-familie. Deloc; nici nu am lasat a se intelege. Impartirea era intre cei straini mintii si sufletului meu si cei apropiati si dragi sufletului (fie ca e familie, fie ca nu; adica inclusiv prieteni, cunoscuti etc). Bineinteles, membrii categoriilor difera de la persoana la persoana. Deci cand am spus al doilea gen de suferinta, m-am referit la toti cei pe care gandurile si inima mea ii considera importanti.

    Da, mamele ar spune asta si o chiar spun! Si asta pentru ca deja s-au identificat cu durerea copilului lor si au simtit cat de insuportabila trebuie sa fie pentru el/ ea. Sunt sigura ca ai inteles ce am spus. Tu te referi la o identificare la sensul propriu, vad. Eu m-am referit la o altfel de identificare: a simti aproape la fel cu cel suferind. Aproape, pentru ca trairile nu pot fi identice, insa pot fi extrem de asemanatoare. Simti gol in suflet, te macina intrebarile si dilemele celuilalt, chiar daca din perspectiva ta, tu ai sti raspunsul, insa din perspectiva lui au alta culoare. Gandesti cu tonul si atitudinea lui si simti aceeasi disperare… Sa te cuprinda plansul si sa strigi in cuvinte mute la orice timp din zi. E o identificare diferita de cea enuntata de tine. Nu literala, nu transfer de suferinta: impartire de suferinta. Exista intensitati mari, enorme, chiar daca familiile nu sunt aceleasi.

    Si da, asa e… la urma urmei, suntem egoisti toti. Si ce revelatie e sa descoperi ca poti suferi suferinta altuia…! Si ce regrete ca la inceput, poate, vroiam sa dau inapoi si sa ma intorc cu spatele. Suferinta are partea ei de cer…

  6. adamaica zice:

    Dear Camix, îţi mulţumesc pentru comentariul tău frumos, consistent! Am recitit intervenţiile noastre şi, ceea ce am constatat este că am particularizat nişte tipuri de suferinţă şi percepţia proprie asupra respectivelor suferinţe. Cred că suntem de acord în punctele esenţiale. 😉 1. E limpede că suferim mai mult pentru cei apropiaţi decât pentru străini. 2. E clar că identificarea cu suferinţa celuilalt nu e literală. În plus, faptul că suferinţa îşi are partea ei de cer, ca să te citez, e foarte pe gustul meu… totalizator. Aşa zicea cineva, că „Psalmul (dez)odiseic” e prea transparent, totalizator. Aş lua această formulare a ta cu suferinţa cerului şi cerul suferinţei şi aş face-o motto la o poezie.

    Deşi întrebarea mea despre cât de legitim e să trasăm o linie şi să ne autojustificăm: până aici suferim cu ceilalţi, dincolo de linie, problema lor – deşi, aşadar, această întrebare a rămas în suspans, mă gândesc la faptul că exerciţiul meu era… „livresc”, ca să spun aşa, deşi uneori consider periculos demersul. Ceea ce am încercat în acest „dicteu automat” a fost exact un exerciţiu reducţionist, să cobor treptat dinspre general spre particular. Ne afectează într-o măsură tragediile generale, mersul lucrurilor, dar tot la istoria personală ajungem… cu o naştere ivită peste moarte. Sau, ca la Janette Oke, cu o căsătorie în aceeaşi zi în care personajul principal şi-a îngropat partenerul de viaţă…

    Încă o dată: MULŢUMESC, Camix, pentru comentariul tău frumos, consistent!

  7. Camix zice:

    🙂

    Ciudat rau [curat-murdar] acea casatorie simultana cu inmormantarea…

    Ma gandesc ca liniile trasate intre cei care „pot beneficia” de empatia noastra si cei care nu sunt trase ori intentionat ori pe nesimtite. Poate acesta e elementul cel mai important de stabilit de la caz la caz. Daca sunt trasate intentionat, dragostea de sine… acopera totul, adica nu mai vede nimic ALTCEVA in jur. Si o mai face si in cunostinta de cauza.

    Daca e pe nesimtite, poate fi ori aceeasi dragoste de sine dusa dincolo de limite ori o chestiune psihologica, poate nevinovata. Sau justificabila, ca sa zic asa. Sunt anumite evenimente cu care nu rezonezi pentru ca acea durere nu a fost experimentata nici de persoana ta, nici de vreun aproape [n-a adus niciun prejudiciu nimanui pana la acel moment] si nu se cunosc intensitatile. Sau sunt persoane fata de care nu rezonezi pentru ca nu iti sunt simpatice [nu neaparat si antipatice, dar posibil] sau sunt departe de structura ta psihica…

    Poate ar fi mai multe de spus. Sa vedem cum merg ideile.

  8. adamaica zice:

    Încep cu paranteza: femeia văduvă s-a căsătorit în ziua în care şi-a îngropat soţul pentru că prin zona aceea nu treceau feţe bisericeşti decât din 6 în 6 luni. Primise cererea în căsătorie din partea altui domn care rămăsese fără soţie şi cu un copil de crescut. A fost, de fapt, elementul surpriză cu care şi-a început Janette Oke romanul. Apoi nu s-a mai oprit până nu a scris 8 romane în aceeaşi serie. Un „roman de familie” – liniar, simpluţ, (prea) uşor de digerat.

    Bun, revenind la chestiunea noastră. Eu m-am referit în special la liniile trasate intenţionat, fiindcă am precizat: cei care sunt dincolo de linie „au nevoie de noi”, însă alegerea noastră este de a-i lăsa pe dinafară. Ce anume ne determină să-i lăsăm acolo, „în plata Domnului”, aşa cum au făcut primii doi cu cel căzut între tâlhari.

    Şi, referitor la faptul că nu rezonezi cu persoanele care îţi sunt antipatice, ia să vedem, oare nu ne bucurăm chiar de durerea lor?

  9. Camix zice:

    Precis se intampla si sa te bucuri de durerea lor; natura umana… Si mai cred ca se poate intampla inca ceva: vederea efectiva a durerii in celalalt [antipatic cum e] sa iti inmoaie sufletul si sa regreti.

    La chestiunea noastra, vreau sa arunc mingea si in terenul tau. 😉 Tu ce raspuns(uri) ai avea la ea? Hai, ca din mine ai tras cateva 🙂

  10. adamaica zice:

    Îmi dai un exemplu când ţi-a părut rău şi ai regretat că te-ai bucurat de răul altcuiva (antipatic, se înţelege)?

    Trebuia să mă aştept la efectul de bumerang… Deci, eu spun că suntem egoişti şi răi, de-aia trasăm linii şi spunem că până aici ne interesează durerea semenilor noştri, pentru cei de dincolo de linie nu mai suntem dispuşi să suferim.

    Există o răutate pe care o etichetăm cu „nevoia noastră de autoprotecţie”, dar, în fond, suntem răi. Şi Cristos putea să-şi întoarcă faţa de la multe dureri şi să treacă pe lângă mulţi care aveau nevoie de El, să se autoprotejeze şi să spună: Nu vă mai atingeţi de Mine că Mă lasă toate puterile! Dar nu a făcut aşa…

  11. Camix zice:

    Exemplu, A.Dama? Uff. 🙂 Ma pune sa-i dau exemplu. Ha, ca mi-am amintit; credeam ca raman in pana de amintiri. Cu un elev; nu-mi era simpatic; era si turbulent; dupa ce i-am dat sansa sa raspunda, am vazut ca nu merita mai mult de 4. Era prima nota pe care o dadeam de la catedra. Dupa ce i l-am trecut in catalog si am observat reactia lui, m-am inmuiat; chiar daca el nu merita mai mult, erau anumite elemente care ma deranjau; era si prima nota…

    In legatura cu cealalta chestiune, nici eu nu vad alte posibile motive. Eu m-am gandit doar la egoism, parca, desi e incomplet.

  12. adamaica zice:

    Da, sigur Camix. Te-ai scos cu un exemplu… aşa… „publicabil”. Da’, spune-mi, i-ai şi modificat nota copilului sau a rămas 4 până la capăt? Şi… chiar aşa… prima notă pe care ai dat-o a fost una proastă? Nu eşti superstiţioasă?

    La a doua întrebare, mai gândeşte-te, că poate din două minţi (i)luminate puse la contribuţie iese ceva bun. 😉

  13. Camix zice:

    Bineinteles ca nu am modificat nota!! Superstitioasa – nu prea cred. Dar sunt alte si alte… 😉

    Ma mai gandesc… Amu’ ma mai visez si mai vedem la lumina cat de iluminata voi fi. Daca vom avea curent… Daca nu se IA curentu’. Si daca nu se IA, nu tre’ nici sa VINA, nu? 😀 Numa’ sa FIE. Ati mai avzut voi curent care sa FIE? Doara intram in fiintarea curentului si dam in filosofie… :-p

  14. Camix zice:

    Până când îşi face curentul fiinţarea,

    poate că punem limite empatiei şi pentru că nu am primit atunci când am fi aşteptat şi nu ştim efectul ei terapeutic sau preferăm răzbunarea redirecţionată: ‘ce? pe mine cine m-a ajutat? pe vremea mea…’.

    Îmi vine în minte altă întrebare: sunt persoane cărora le oferim empatie necondiţionat. De ce? Ce o favorizează?

  15. adamaica zice:

    Interesantă ideea asta cu răzbunarea redirecţionată. Hai să ne gândim! Deci, unii au fost răi cu noi, să fim şi noi la fel. Este omeneşte, dar nu divin.

    Şi-acum cu empatia necondiţionată. Iau doar exemple cum ai luat tu – au fost persoane care mi-au vorbit despre unii studenţi. La întâlnirea cu aceştia, i-am văzut prin cele spuse de alţii, mai ales dacă era vorba de persoane pe gândirea cărora contam. Există un transfer de acest fel, dacă preţuieşti anumite persoane.

    Tot aşa, dacă la început un student s-a descurcat bine şi l-am aşezat pe o treaptă înaltă în raport cu alţii, când va greşi, voi avea mai multă înţelegere faţă de greşelile lui.

    Există empatie necondiţionată faţă de persoane apropiate, sigur, dar acum am căutat exemple cu străini.

    Şi-acum îmi trece prin cap celălalt aspect, reversul situaţiei 1: cineva, pe care-l apreciez, îmi descrie în termeni nu tocmai atrăgători o altă persoană. La prima întâlnire cu acea persoană, o voi filtra prin prisma lucrurilor aflate de la cel pe care-l apreciam… Cerc vicios.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s