„Zidirea în zid” şi „Mănăstirea Argeşului”

Dacă mă întrebaţi ce legătură este între cele două texte, voi răspunde fără a sta pe gânduri:

– Niciuna.

„Zidirea în zid” este proză autobiografică, autor cunoscut, pe la începutul secolului 21, mai exact în 2007. 🙂 Mesajul principal al textului este direct, transparent: lucruri extraordinare se zidesc datorită celor care pun la temelia lor o credinţă extraordinară. Figurile de stil utilizate sunt foarte puţine, ele sunt identificabile doar în ultima parte: „poezia, scrisă frumos şi de nevăzut” e metafora pentru fiinţa dragă care a trecut la cele veşnice. Sensul sacrificiului de sine e înnobilator. Reţinem caracterul de model, de exemplaritate a personajului principal.

„Mănăstirea Argeşului” este un text în versuri, în metru popular, cu autor necunoscut, cules de Alecsandri în 1874. Mănăstirea Curtea de Argeş a fost ridicată de Neagoe Basarab între 1512-1517, şi finalizată şi consfinţită mai târziu, după moartea acestuia. Personajul istoric care apare la începutul baladei, Negru Vodă, are un statut incert, fiind situat undeva în secolul 13. Avem un text hibrid, contaminat, care cunoaşte variante multiple în spaţiul sud-est european: texte greceşti, sârbe, bulgare etc.

Pe scurt, în baladă e vorba de Negru Vodă care trece împreună cu cei zece meşteri zidari, dintre care cel mai priceput este Manole şi caută un loc pentru mănăstire. Este, în esenţă, un mit al creaţiei, un ritual de construcţie, pentru că orice altar, mănăstire, lăcaş sfânt înălţate nu sunt altceva decât imitări microscopice ale creaţiei.

El nu caută un loc pur şi simplu, ci caută de fapt un zid de mănăstire care n-a fost terminat. În general, când se înalţă un lăcaş de cult, spaţiul care înainte era considerat pustiu, haotic, capătă o organizare, este ordonat (cf. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul). Negru Vodă nu caută un loc neted, un spaţiu pustiu pe care să-l organizeze, ci caută un zid neterminat – amănunt problematic. Ceea ce n-a fost terminat presupune intervenţia unei forţe malefice. Când îl găsesc şi meşterii încep să zidească în continuare, tot ce lucrează ziua se dărâmă în timpul nopţii.

Manole are într-o noapte un vis în care i se spune că trebuie să fie zidită o persoană la temelie, pentru ca zidul să rămână în picioare. Zidul trebuie „însufleţit” – concepţie animistă, potrivit căreia nimic nu dăinuie dacă nu are „suflet”.

Manole le împărtăşeşte visul colegilor de breaslă, decid să sacrifice prima persoană care va veni a doua zi cu mâncare, se nimereşte să fie Ana, Manole cere intervenţia supranaturală în trei rânduri ca să o împiedice să ajungă la el. Ana nu se opreşte din drum, e zidită împreună cu copilul care plânge – probabil era deja născut – iar mănăstirea se poate isprăvi. Manole şi meşterii sunt abandonaţi de Negru Vodă pe un alt zid înalt pe care începuseră să-l construiască tot pentru el, îşi fac aripi cu care zboară şi mor care pe unde – contaminare cu mitul lui Icar. Numai Manole moare lângă zidul mănăstirii, aproape de soţia şi copilul îngropaţi de vii. Pe locul unde moare, se formează o fântână. El li s-a alăturat în moarte celor dragi.

Am prezentat, simplu, balada, cu precizarea că este vorba de un text mitologic, complex, contaminat. Eliade socoteşte moartea Anei ca fiind creatoare, ritualică, iar moartea ciobanului din Mioriţa o consideră „o calmă reîntoarcere lângă ai săi”. Pentru că e vorba de două situări în faţa morţii, el afirmă că aceste două balade sunt baladele noastre de căpătâi. Spre deosebire de Cioran, care vede în atitudinea ciobănaşului o abandonare pasivă în faţa sorţii şi a morţii, Eliade afirmă că „românul nu caută moartea, nici nu şi-o doreşte – dar nu se teme de ea; iar când e vorba de o moarte rituală (războiul bunăoară), o întâmpină cu bucurie.” (Meşterul Manole, Junimea, Iaşi, 1992, p. 130).

Între cele două ilustraţii de sacrificiu, din „Zidirea în zid” şi din balada „Meşterului Manole”, nu există decât o legătură analogică. Pentru orice e trainic, e nevoie de sacrificiu. Primul text, autobiografic, nu ridică deosebite probleme de interpretare. Al doilea text, hibrid, cu elemente creştine şi păgâne, va presupune un efort hermeneutic amplu. Manole e obligat să aleagă între datorie şi iubire, ceea ce îl apropie într-un fel de eroii tragediilor greceşti.

Jertfirea de sine şi jertfirea celuilalt sunt chestiuni care trebuie separate categoric.