Zidirea în zid – variantă personalizată

Mamei mele, chemate prea devreme Acasă

Pe vremea când bisericile se construiau (și) fără aprobarea autorităţilor, înainte de decembrie ’89, conducerea unei biserici a decis să continue lucrările de construcție în ciuda repetatelor ameninţări că biserica va fi dărâmată. Zeci de oameni, meşteri cu diferite calificări, și-au lăsat deoparte alte preocupări, şi după orele de serviciu dădeau o mână de ajutor la înălțarea lăcașului de închinare. La un moment dat, pe lângă problemele cauzate de lipsa aprobărilor pentru construcţie şi de ameninţările tot mai grave – parţial puse în aplicare, s-au ivit şi problemele financiare. Mama mea, care pusese deoparte bani pentru nevoile familiei ori pentru vreun eveniment neprevăzut – la o familie numeroasă, cu mulţi copii, era de înţeles – a luat toţi banii pe care-i avea puși deoparte, s-a consultat cu tatăl meu (el a protestat într-o primă fază), iar apoi a dus întreaga sumă conducerii care se ocupa de lucrările de construcţie. Probabil acelaşi lucru l-au făcut şi alţi membri ai bisericii, nu cunosc detaliile. Eram doar copil… Apoi, pentru că era nevoie ca meşterii să mănânce, s-a făcut un calendar pe familii – în fiecare zi, prin rotație, câte o femeie din biserică trebuia să asigure un prânz cald pentru meşteri. A venit şi rândul mamei mele şi am muncit şi noi alături de ea, ca să pregătim hrana pentru zeci de lucrători. Deși era bolnavă, deși avea ulcer varicos la picior și șaisprezece copii de hrănit zilnic, ea nu s-a dat înapoi de la această slujire. Ţin minte că într-o zi a fost nevoie de două transporturi cu maşina Aro, ca să reușim să ducem toate merindele pregătite la biserică. Am aflat mult mai târziu, pe când mami nu mai era în viață, că povestea dărniciei ei nu s-a încheiat acolo şi atunci. La o evanghelizare de amploare, vorbitorul a amintit dărnicia unei femei care contribuise la construirea bisericii, prin credinţă, cu suma pe care o pusese deoparte pentru nevoile numeroasei ei familii. După câțiva ani, banii dăruiţi de ea s-au întors… înmulţiţi. Un misionar care venise să vadă cum se descurcă cineva cu o familie atât de mare i-a înmânat mamei un plic, spunându-i că sunt nişte bani pentru copii. După ce a ieşit din casă misionarul, deschizând plicul, mama a găsit acolo o sumă de cinci ori mai mare decât cea dăruită de ea pentru înălțarea bisericii. Din punctul meu de vedere, mama mea este o piatră zidită în zidul Bisericii. Ea este o poezie care stă acolo, frumos scrisă şi nevăzută de (cei mai) mulți.