Zidirea în zid – variantă personalizată


Mamei mele, chemate prea devreme Acasă

Pe vremea când bisericile se construiau (și) fără aprobarea autorităţilor, înainte de decembrie ’89, conducerea unei biserici a decis să continue lucrările de construcție în ciuda repetatelor ameninţări că biserica va fi dărâmată. Zeci de oameni, meşteri cu diferite calificări, și-au lăsat deoparte alte preocupări, şi după orele de serviciu dădeau o mână de ajutor la înălțarea lăcașului de închinare. La un moment dat, pe lângă problemele cauzate de lipsa aprobărilor pentru construcţie şi de ameninţările tot mai grave – parţial puse în aplicare, s-au ivit şi problemele financiare. Mama mea, care pusese deoparte bani pentru nevoile familiei ori pentru vreun eveniment neprevăzut – la o familie numeroasă, cu mulţi copii, era de înţeles – a luat toţi banii pe care-i avea puși deoparte, s-a consultat cu tatăl meu (el a protestat într-o primă fază), iar apoi a dus întreaga sumă conducerii care se ocupa de lucrările de construcţie. Probabil acelaşi lucru l-au făcut şi alţi membri ai bisericii, nu cunosc detaliile. Eram doar copil… Apoi, pentru că era nevoie ca meşterii să mănânce, s-a făcut un calendar pe familii – în fiecare zi, prin rotație, câte o femeie din biserică trebuia să asigure un prânz cald pentru meşteri. A venit şi rândul mamei mele şi am muncit şi noi alături de ea, ca să pregătim hrana pentru zeci de lucrători. Deși era bolnavă, deși avea ulcer varicos la picior și șaisprezece copii de hrănit zilnic, ea nu s-a dat înapoi de la această slujire. Ţin minte că într-o zi a fost nevoie de două transporturi cu maşina Aro, ca să reușim să ducem toate merindele pregătite la biserică. Am aflat mult mai târziu, pe când mami nu mai era în viață, că povestea dărniciei ei nu s-a încheiat acolo şi atunci. La o evanghelizare de amploare, vorbitorul a amintit dărnicia unei femei care contribuise la construirea bisericii, prin credinţă, cu suma pe care o pusese deoparte pentru nevoile numeroasei ei familii. După câțiva ani, banii dăruiţi de ea s-au întors… înmulţiţi. Un misionar care venise să vadă cum se descurcă cineva cu o familie atât de mare i-a înmânat mamei un plic, spunându-i că sunt nişte bani pentru copii. După ce a ieşit din casă misionarul, deschizând plicul, mama a găsit acolo o sumă de cinci ori mai mare decât cea dăruită de ea pentru înălțarea bisericii. Din punctul meu de vedere, mama mea este o piatră zidită în zidul Bisericii. Ea este o poezie care stă acolo, frumos scrisă şi nevăzută de (cei mai) mulți.

About A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De probă, De viaţă și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Zidirea în zid – variantă personalizată

  1. TDP spune:

    Frumos… foarte frumos si inaltator! Vezi A.Dama, ma bucur ca ai impartasit istoria mamei tale… Dar ma gindesc la milioanele de crestini care traiesc asemenea ei, despre care nu stie nimeni nici dintr-o tara, nici dintr-un oras, nici dintr-un cartier! Dar care, la fel cu mama ta, sunt credinciosi chemarii lui Dumnezeu si imboldurilor Duhului Sfint! Ei sunt cei ce poarta in circa povoara lucrarii si tot ce se zideste se zideste cu ei, pe ei si prin ei. Trebuie sa dam slava Domnului ca avem astfel de parinti si exemple. Ele vorbesc mai puternic decit o mie de predici, nu-i asa?

  2. catalin spune:

    Cand am auzit intamplarea ta pentru prima data, infiorat, am lacrimat. Si m-am simtit fericit ca mai pot sa plang. Mama ta m-a facut fericit. Mama ta, care tot mai traieste…

    Catalin

  3. Dan Spaniard spune:

    Sfintii traiesc printre noi doar ca, din nefericire, noi nu alegem sa traim printre ei…
    Dan Spaniard
    http://www.sincolores.com

  4. adamaica spune:

    Probabil ceea ce afirmi tu, Dane, e legat şi de lipsa noastră de discernământ. Când trăiesc, nu-i recunoaştem.

  5. Narci spune:

    Cit despre articol… e fain. Asta n-am mai stiut… Stiam ca a facut si mami mincare, si detalii, dar cam atita tot. Ce bine e cind fratii mai mari mai impartaesc cu noi astia mai mici, care, spun eu, am pierdut multe… ca ne-am nascut mai la urma…

  6. Ted spune:

    Toti erau „voluntari”. Eu eram la liceu, la Gojdu… Si, cand terminam scoala, veneam direct la biserica la munca. Si nu eram singurul… Eram acolo cu sutele in fiecare zi… aveam haine de schimb acolo… mancare facuta de diferite familii, dupa cum ai scris… si faceam beton cu lopata pana se intuneca… Iar a doua zi o luam de la capat. Intr-o luna jumatate a fost ridicata biserica… Nici autoritatile nu au avut curajul sa o demoleze, cu toate amenintarile, de parca vazusera o minune.

    Astea sunt memoriile mele… si, bineinteles, stiu de banii pe care i-a dat… si i-a primit mama.

    Frumos articol!

  7. Emanuela spune:

    Si eu am plins…. Sint intr-o perioada sentimentala probabil. Mama ar fi trebuit sa scrie o biografie, cred ca ar fi fost un best seller…

  8. adamaica spune:

    Draga mea, ce bucurie ca ai trecut pe-aici! Sunt de acord cu tine. Ar fi fost premiata o astfel de carte. Ar fi interesant sa ne mobilizam noi, cu tati, sa scriem cat mai multe intamplari „pe viu”… spre aducere aminte! Stii tu: notre papa est super!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s