Pe Mezzo a fost programat în iulie curent filmul „Le jardin de Celibidache”/”The Garden of Celibidache”, un film documentar despre viaţa şi activitatea celebrului dirijor, maestru, profesor şi compozitor Sergiu Celibidache. După ce l-am cerut expressément la BNF, în urmă cu câţiva ani, l-am urmărit din nou, cu încordare.
Una dintre experienţele esenţiale în jurul căreia gravitează întreaga trăire este aceea a simultaneităţii: „Cred că îl înţeleg pe Bruckner. Timpul lui Bruckner este cel care vine după sfârşit, speranţa de a fi salvat, de a fi botezat încă o dată în lumină„, afirmă maestrul, care mărturiseşte că o singură dată în viaţă, la 44 de ani, a avut parte de acea trăire simultană a începutului şi sfârşitului, în timpul concertului de la Basilica San Marco din Veneţia.
Dacă pentru alţi compozitori, timpul vine după început, la Anton Bruckner, el vine după sfârşit. În simfoniile sale, timpul este dilatat, comportând macro-structuri, un univers structurat fractal. Simfonia a IX-a neterminată începe apoteotic cu sfârşitul, după care urmează botezul luminii într-un timp dilatat.
De o exigenţă draconică, în primul rând cu sine însuşi şi apoi cu cei pe care îi iniţia în arta dirijorală, Celibidache mărturiseşte între altele că, posedând toată cunoaşterea teoretică despre muzică, nu ştii nimic despre ea decât atunci când devine trăire. Celibidache a ales altă cale, nu Calea. Totuşi, rămâne un model de intransigenţă, de investire în celălalt. Celor care l-au numit nebun, dictator a putut să nu le răspundă…
