Voiam să vă spun că Ionatan Piroșca e citit și azi cu participare. Surprinzător cât de pictural se poate apropia cineva de poemele lui:

„Aș vrea să fiu îmbrăcată într-o rochie albă, cu o eșarfă albastră la gât, să urmăresc de deasupra barajului cum răsare ori apune soarele!”

O „fotografie” expresivă, semnificativă, ieșită din lectura ionatanelor de mai jos:

dacă liniștea înseamnă să țes albastru
tu ești o pătură frumoasă de in
arsă de mări
dincolo de tine răsare soarele (1)

Și… după alte ionatane: „Mi-am ales mottoul pentru botezul meu!”:

am rupt fiece umbră de îndoială
până s-a oprit anotimpul apoi erai tu
treceai ca săgețile prin cuvintele mele
până ele se făceau alintare

Doamne ce bucurie s-a prelins în fântâni
fiecare cum își înalță ieșirea la aer
parcă sunt eu când îmi respir iubirea
ca pe o rază în sala oglinzilor  (2)

Atunci când toate cuvintele o iau la sănătoasa, e bună mulțumirea că Tata a lăsat un Ionatan într-o ogradă a cărei ușă n-a ferecat-o…

E bună și liniștea (dintre două sau mai multe tăceri). Cât durează trecerea prin icoană?

.

(1), (2) Din Trecerea prin icoană (pp 188-189)

La miezul nopții, am primit un telefon. Am auzit – ca prin ceață – că „CFR Cluj e campioanăăă! Ce bucurieee!”

Dormeam cu vise multe și neînțelese. Nu știu cât de coerent am răspuns, dar știu că n-am reintrat apoi în lumea viselor prea repede.

Acu’ trebuie să iert , îmi spuneam. Trecă-meargă! E mai ușor să ierți atâtica decât alte cele…

Evident că enervarea, nemulțumirea și disconfortul nu s-au dus odată cu hotărârea de a ierta. Mă rog, e o chestie să decizi rațional că vrei să ierți, și alta e să se întâmple efectiv iertarea și să-i vezi efectele.

Apoi mi-a venit în gând: „Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng!”

Deci acum ar trebui să mă bucur cu cei ce se bucură că CFR Cluj a ajuns campioană?

.

foto

La ultima noastră întâlnire, am observat o cicatrice destul de urâtă pe mâna ei. Mi-a spus că e opera Pisicului – pe care-l crește cu mare drag. Ea nu știa mai nimic despre pisici până i s-a rătăcit în curtea casei Pisicul ăsta cu personalitate. A și rămas acolo.

Am întrebat-o cum s-a întâmplat. Zicea că era în preajma casei, când a venit o altă pisică de prin vecini. Ea s-a jucat cu pisica „musafiră”, iar Pisicul cu personalitate și-a înfipt colții și ghearele în mâna ei fără reținere. Cică dumnealui nu suporta să fie „redirecționată” afecțiunea și spre alte exemplare ale rasei.

„Dacă iubești și o altă pisică, înseamnă că iei ceva de la mine”. Cum să priceapă un Pisic că se poate oferi aceeași dragoste fără să reduci partea unuia?

Oare noi suntem mai breji la capitolul ăsta? Cum poate Dumnezeu să-l iubească și pe celălalt, ăla care a făcut aia, și aia, și cealaltă, fără să ia din dragostea față de noi înșine?

Cele mai multe întrebări în fața textului rămân nerăspunse. De unde știau Cain și Abel că e bine să aducă jertfă? Presupunem că așa i-au învățat părinții, însă nu găsim nicăieri că Adam și Eva au adus vreo jertfă.

Dacă fiecare lucrează în domenii diferite, de ce nu e corect să aduci jertfă exact din rodul muncii tale? Ar fi trebuit Cain să-i ceară lui Abel un miel din turmă, ca să aducă aceeași jertfă?

Să vedem ce spune textul punctual:

2 …Abel era cioban, iar Cain era plugar.
3 După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
4 Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
5 dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere.

Observația făcută pe text a fost că Abel a adus jertfa din oile întâi născute, pe când Cain a adus jertfa din roadele pământului. Nu din primele roade.

Deși nu e absolut necesar să umplem cu explicații raționale totul, că atunci ce mai lăsăm în seama credinței (?), găsesc de folos această direcționare a atenției asupra a ceea ce Îi dăm (și azi) lui Dumnezeu. Oare îi dăm primele minute ale fiecărei zile? Oare, din câștig, punem mai întâi deoparte pentru El? Oare I-am închinat primii noștri copii?

Oare căutăm mai întâi Împărăția Lui, pentru ca toate celelalte să nu Îi ia locul, mai ales că le căpătăm pe deasupra?

Cu ușa mereu deschisă.

Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. (2 Cor 3, 17)

foto

Reblogged from 71 de ganduri:

Înțelegerea primului distih e cât un botez. Dacă nu mai ești îmbrăcat în lumină, ți se vede goliciunea. Cum să pășești în taină pe vârfuri, să nu te-audă nimeni? Ce rost ar avea să traversezi taina în șir indian?

Vorbitorul primise de la Dumnezeu un cuvânt, să nu pună el capăt îmbrățișării. S-a mai scurs 1 minut. Membrii echipei începeau să își arunce priviri întrebătoare. Duhul Domnului continua să-i repete celui ce vorbise mulțimii să nu fie primul care să întrerupă momentul. S-au mai scurs 2 minute. Oamenii care așteptau la rând au început să dea semne de nerăbdare… Și de indignare.

Vorbitorul rămânea în aceeași postură, îmbrățișându-l pe omul care nu voia ca acest moment să se sfârșească. Încă 1 minut – dificil pentru toți cei din jur, inclusiv pentru vorbitor. Îndemnul stăruia în continuare: Nu te desprinde primul din îmbrățișare!

1 nou minut scurs până la capăt. 6 minute de îmbrățișare… Omul decide că a fost suficient. Își ia rămas bun cu fața radioasă.

Vorbitorul Îl întreabă pe Dumnezeu ce-a fost asta, de ce a trebuit să se poarte așa cu omul acela. Răspunsul Lui: „Acest om n-a avut niciodată în viață un tată. Trebuia să-i arăt prin tine că dragostea Mea pentru el e fără limite, că nu are un timp mărginit la dispoziție, ci stau la dispoziția lui oricât are nevoie de Mine. 6 minute i-ai fost tată.”

Am încercat-o și eu la un moment dat. Eram curioasă dacă îmi va ieși vreun cuvânt corect. Puteam scrie chiar pagini întregi, fiindcă literele care se vedeau pe ecran, indiferent de ce simbol se găsea pe tastă, erau cele de pe o tastatură obișnuită. M-am descurcat bine. Din reflex. La parole a fost mai dificil. Cum să corectez steluțele?

Însă tastatura mi-a dat de gândit. E o discrepanță totală între aparență și ceea ce rezultă în urma folosirii tastelor. M-am gândit că o astfel de prăpastie se întâmplă și atunci când ne uităm la unii oameni și ne-așteptăm la cu totul altceva de la ei… aparențele spun una, dar ce vorbesc sau ce fac acești oameni ne poate lua cu totul prin surprindere. Și într-un mod constructiv.

De altă parte, am înțeles că ceea ce e înăuntru contează, ceea ce nu vedem. De ce îmi afișează ecranul litera „s”, dacă eu apăs „pause” sau litera „a”, dacă eu apăs „j”? Pentru că știe ce am eu de gând să tastez? Pentru că se supune programării prealabile?

Oare ce-am fost noi programați să scriem în această lume? Oare tastele noastre în dezordine trebuie ordonate sau trebuie doar să fie folosite de cineva care știe locul lor, indiferent de simbolul înscris pe ele?

Doamne, dacă ne-ai reparat încălțămintea, repune literele noastre în ordine, să Te știm scrie corect și să Te poată citi în adevăr cei care se uită la noi și se-așteaptă să Te afle pe Tine!

Erai o mogâldeață de om, mereu în mișcare, mereu punând întrebări încuietoare. Mai întâi, te-am numit Pufuleț, mai apoi Puiuc, și dintotdeauna Prințesă. PPP. N-am uitat de Piticot și Pișpirel, dar parcă 3 în 1 e conjugarea la mai mult ca perfect.

Când pe podea, sub masă, făurind palate și iatacuri pentru păpuși, când pe masă, colorând și mâzgălind pe foaie și mult pe lângă ea, când cocoțată pe dulapuri, unde nu era nimic interesant și de unde nu mai știai coborî fără „echipa de intervenție”.

Mămăruță – când îmi culegeai orice floare, indiferent de parfum și culoare. Nu le știam pe nume, dar le numeam cu zâmbetul tău. Energie întruchipată – fiindcă nu s-a inventat baterie care să reziste mai mult decât rezistai tu când te încăpățânai să asiști la toate activitățile și discuțiile celor mari. Bosumflici – de câte ori mutrița era prea haioasă să pară supărată.

Și-a venit apoi Rapunzel. Of, ce pacoste! Rapunzel în sus, Rapunzel în jos, nu puteai adormi fără posterul atârnat pe perete, lângă pătuc. Voiai să-ți lași părul să crească la fel de lung ca al lui Rapunzel. Îți spuneam că vârfurile trebuie tăiate pentru a-și continua creșterea. Nu era chip de a te convinge. Și apoi, neașteptat, te-am găsit cu o tunsoare nouă chiar de ziua mea, pe când mă întorceam de la școală. Mi-ai spus că ăsta era „cadoul” aniversar.

De voie, de nevoie, am „adoptat-o” pe Rapunzel. Dar au urmat vrăjitoarele (Witch) – cică bune, salvatoare, exemple demne de urmat. Cornelia era cea mai convingătoare, cum să n-o îndrăgești? Aici s-a revoltat mai profund partea mea de inimă evanghelică. Idolași? Cum să atârn pe pereți postere cu „vrăjitoare”, oricât ar fi fost ele de bune? Și așa a fost… Rând pe rând, lângă Rapunzel,  s-au înrolat și Will, Irma, Taranee, Cornelia și Hay Lin. Bine că nu ieșeau niciodată din teritoriul alocat! Bine că n-a durat prea mult obsesia lor!

Aș aduna acum și-alte nume, re-nume, re-re-nume buchet. Măcar pe Rândunel să nu-l uit. Cum a murit el sacrificându-se pentru copiii sărmani!… Și nici măcar nu m-ai avertizat că în scenetă vei „muri”. Oricât era ea de scenetă, secerarea Rândunelului mi-a stors inima de lacrimi adevărate.

Omuleț, Botoșel, Copiluț, Mofturici, Prichindel, Frumoasa, și oricâte alte nume ți-ar fi dat târcoale în toți acești ani, iată că azi te dai tu singură lui Dumnezeu, de bună voie și cu dragă inimă. El răsfoiește Cartea și te strigă din nou pe numele tainic, hărăzit dinainte de ființă. Te reNUMEște Fiică de Împărat, Prințesă, Mireasă.

M-ai întrebat: „De acum înainte mă va chema J-N-B Isus?” „Desigur”, ți-am răspuns cu convingere, deși n-am mai auzit niciodată întrebarea asta… nici răspunsul la ea.

Stăpânul Cosmosului este Miel,
Blândeţe numai şi iubire,
Oricât de slavă tăinuie-se El,
E-n creştere dinspre neprihănire.

Pe curcubeul focului de-apoi,
Cu stelele culese-n paraclise,
Strămută jertfa sângelui din noi,
Din flăcările rănilor deschise.

.

foto

Asistând câteva ceasuri la proces și la execuție, se vede cu ochiul liber că se-ntâmplă ceva neobișnuit din cauza unui „vinovat” neobișnuit.

Dar uitându-ne doar la tâlhari, nu este nimic care să-i diferențieze. Culpă și pedeapsă – mersul firesc al lucrurilor. Ce nu vedem? – că, deși arată la fel, unul intră în bucuria Stăpânului, iar celălalt, în focul care nu se stinge niciodată.

Cuvintele lui Isus fac diferența. Însă trebuie să fim suficient de aproape de El, ca să-L putem auzi rostind: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Oare L-am mai auzi și azi spunând aceleași cuvinte în dreptul fraților sau apropiaților noștri, indiferent de cum îi vedem noi?

Unul dintre tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!”
Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?
Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.”
Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”
Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”
(Luca 23, 29-43)

Acum, blogosfera evanghelică e o lebădă vie. Plutește pe ape, albă și semeață, iar în loc de spinare, neacoperită bine de aripi, se vede o grenadă uriaşă.

Ce cuvinte ar trebui să aducem în cârca virtualului, pentru ca ele să dea viață, nu să împrăștie moarte la o scoatere de cui?

Un cygne comme un signe.

În fiecare dimineață
Oglinda îmi dă binețe
Eu o ocolesc
Uneori cu tandrețe
Alteori ca într-o cursă cu obstacole
Oglinda e supusă
Stă locului
Așteptând să o învrednicesc

Eu mă uit pieziș, altal, din spate
Și prin altă oglindă
Să văd dacă oglinzile
Dau semne de recunoaștere

Când trece printre ele
Câte-o țâșnire de roșu
Mă recunosc amândouă
Ne recunoaştem amândoi

Semințe despicate
Din care ies alte semințe
Ne recunoaștem amândoi

Reblogged from Blogu' lu' Călătorru:

peste moarte, trec cu Poezire și Al-toi. cu moartea pre moarte călcând, trece singur Unul

Dar să ne gândim doar în termeni de „updatare”! Noutate în locul uzurii. Bucurie în locul amărăciunii. Cumpătare în locul lăcomiei. Bunătate în locul urii și răutății. Mers pe picioare în locul lâncezirii pe patul de boală. Mers pe ape în locul bâjbâirii necredinței.

Ce ar putea oare să ne re-orienteze slalomul printre hățișurile cotidiene sau să ne orbească salvator: „Cine este orb, dacă nu robul Meu?…” (Is 42, 19)

Iată două imagini gen biforaftăr! Rolele de mai jos au funcționat și când prima roată se înjumătățise. Era nevoie de mai multă grijă… Totuși, după  înlocuirea roților cu altele noi, câtă siguranță, câtă libertate, cât avânt!?

Chiar pe Cale fiind, încălțămintea ni se uzează. Asta nu ne împiedică să pășim mai departe, dar e nevoie de atenție sporită. Însă dacă încălțămintea e reparată în Atelierele de Marcă, mai încape îndoială că mersul e mult mai plăcut și eficient?

Ce binevenită ar fi o înnoire a încălțămintei! A râvnei Evangheliei păcii…

.

.

Deși n-am talent ca alții să vă prezint filmele (vedeți aici și aici), deși am avut și eu astfel de încercări (aici sau aici), mă voi aventura să vă las o impresie despre vizionarea acestor două filme.

Într-unul dintre ele, e vorba de un tânăr care pleacă la război, iar la întoarcere se pierde de tovarășii lui de luptă, se îmbolnăvește grav, însă scapă cu viață. Urmează perioada de recuperare din casa părintească. Tânărul e așezat într-un pat de lemn, înconjurat pe toate părțile de voal transparent. Petrece vreme îndelungată într-o stare febrilă. Părinții nu sunt convinși că se va vindeca vreodată complet. Băiatul nu comunică, pare a fi complet rupt de realitate. În curând, e socotit nebun și o rușine pentru familie – în special de către tatăl său.

Părintele l-ar fi vrut un urmaș destoinic pentru afacerile familiei, însă băiatul pare să facă toate lucrurile pe dos. Într-o după-amiază, intră în atelierul în care munceau oamenii sărmani și îi scoate pe toți afară la soare. Îi lasă să se odihnească, fapt care-l mânie la culme pe tatăl său. Apoi împarte cu generozitate materialele, stofele, țesăturile din magazia familiei, aruncându-le de la fereastră oricăror trecători de pe stradă.

E momentul culminant, când tatăl hotărăște să meargă cu băiatul la „jiudeț”, la preotul bisericii din localitate. Tânărul nu răspunde la nicio acuzație, la nicio întrebare. Citează doar din Matei. Apoi își scoate hainele de pe el și i le pune tatălui în mână, spunându-i că nu mai e fiul lui. Preotul își ia mantaua de pe umeri și îi cere cuiva să-l acopere pe tânărul gol cu mantaua preoțească. El o refuză și o așază mai departe pe umerii unor oameni sărmani. Apoi iese pe porțile cetății gol și descoperit, căutându-și scăparea și sensul vieții la bunul Dumnezeu.

Reconstruiește o biserică în ruine, aflată la oarecare distanță de localitatea natală. Cei sărmani își găsesc acolo refugiul. Slujbele din biserica localității au tot mai puțini auditori. Poporul se mută la slujbele din biserica reconstruită. Invidia îi atrage incendierea.

Atunci, tânărul călugăr vrea să știe ce a greșit în fața lui Dumnezeu și hotărăște să meargă la Roma, să-l întrebe pe Papa unde a greșit. Scenele sunt tensionante și mărețe. Fiecare cadru al lui Zefirelli pare o operă de artă distinctă. Papa recunoaște în călugărul îmbrăcat în straie sărăcăcioase un trimis, un ales al lui Dumnezeu și se-apleacă să îi sărute picioarele pline de glod.

E impresionantă dinamica vălului – a cunoașterii interzise a adevărului de către cei ce au și alte scopuri decât slujirea Lui în această viață! Adevărul e rostit de tânărul proscris, renegat de tată și de biserică – în localitatea natală -, marginalizat și fără șanse de succes potrivit înțelegerii comune.

Poate nu e un film bun de recomandat tuturor. A înțelege că sfântul și nebunul au multe în comun nu e un exercițiu pentru rațiune. E o taină. Poate nu l-aș recomanda tuturor, fiindcă și Natura pare a fi un pic slăvită, nu doar Creatorul ei.

Însă mi s-a părut uimitor cum s-au apropiat cele două filme unul de celălalt prin această devoalare – arătare a ce se află sub văl – a adevărului, care e rostit doar de cei puși deoparte, străinii, proscrișii, alienații, cei care-au pierdut tot și nu mai au la ce să țină aici.

În cel de-al doilea film, un avocat de mare succes, care nu pierde niciun proces, ratează alte domenii importante ale vieții: familia, etica. Despre acest film, n-am să dau prea multe detalii, fiindcă ceea ce a fost cel mai important – sub acest aspect al poeticii vălului – a fost momentul în care soția avocatului, internată la psihiatrie, îi spune adevărul soțului ei. Tot răul vine din faptul că banii câștigați – extrem de mulți, inutil de mulți – sunt bani mânjiți cu sânge. Avocatul scosese drept nevinovați oameni vinovați, cu mâinile pătate de sângele altora. Deși soția avocatului era internată pe secția de psihiatrie, numărată printre cei rupți de realitate, proscriși, ei îi revine rostirea lucidă a adevărului.

Dacă până acum nu v-ați dat seama care sunt cele două filme, ele sunt acesta și acesta.

Le-am pomenit doar pentru că, într-o dinamică a vălului, a ce ni se îngăduie să vedem și să înțelegem, e foarte ușor să glisăm între realitate și pretenția de realitate. Plus că găsesc de folos să ne re-gândim raportarea la cei proscriși, marginalizați și socotiți nebuni. Poate ei au trecut dincolo de văl, și de acolo ne pictează transparențele în cuvinte nu întotdeauna coerente…

.

foto

*

- Și dacă primesc pietre în loc de pâine?

- Te apuci de sculptat! mi-ai zis.

.

foto

De ce primește cezarul bănuțul acela, că el avea oricum din belșug și nu s-ar fi dat înapoi de la uzurpare?

De-atâtea ori căutăm – cu multă inventivitate, ba chiar cu șmecherii și alte tertipuri incriminabile – cum să scăpăm de dările și taxele datorate statului. O motivație pe care o găsim justificată este că, oricum, statul ia de la noi cât poftește, atunci noi de ce n-am lua de la el cât putem, chiar dacă pentru asta e nevoie de minciună, de fals în declarații etc?

Uneori, parcă dreptatea noastră ar cere ca bănuțul găsit în gura peștelui să nu ajungă în bocceaua cezarului, ci în buzunărașul văduvei. Dar dacă El e de altă părere?…

Haideți să ne cerem iertare pentru orice mișculație făcută pentru a nu-i plăti cezarului cât s-ar fi cuvenit! Chiar și atunci când ni s-a părut drept să luăm dintr-o parte, pentru a da în alta, pe care o socoteam noi vrednică de primire.

.

foto

Cu toate acestea, în vacarmul universal răzbat – pe patru voci, din patru puncte cardinale – același refren, aceeași încurajare…

N – DOMNUL a poruncit lui Iosua: Întărește-te și îmbărbătează-te!

S – POPORUL i-a spus lui Iosua: Întărește-te și îmbărbătează-te!

E – MOISE i-a zis lui Iosua: Întărește-te și îmbărbătează-te!

V – CĂPETENIILE oștirii poporului i-au zis lui Iosua: Întărește-te și îmbărbătează-te!

.

foto

Unii dintre ei se opresc din când în când să-și aranjeze centura. Alții se opresc pentru a-și șterge stropii de noroi de pe pantaloni. Pierd ritmul, îi încurcă pe ceilalți.

Doamne, ce fel de soldați suntem? Hiperconcentrați asupra propriei persoane, asupra propriei imagini sau cu privirea înainte, alergând spre țintă?

.

foto