Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii, decât ziua naşterii. (Ecles 7, 1)

De curând am studiat Eclesiastul și, când am ajuns la acest verset, am auzit o mărturisire care îmi va rămâne în buzunărașele inimii cât voi trăi.

„De exemplu, pentru mine, un nume bun ar însemna să fiu ca bunica mea. Am citit mai demult că ceea ce lași în urma ta, atunci când mori, e ceea ce ai făcut pentru semenii tăi. Și uite că au trecut 18 ani de când bunica a plecat la cele veșnice, și oamenii n-au uitat-o, și vorbesc și azi despre ea cu bucurie și admirație.

Nu de mult, am aflat pur și simplu întâmplător despre felul în care Domnul a folosit-o pe bunica mea în lucrarea Lui, aducându-le oamenilor nădejde în suflet și binecuvântare. Chiar dacă au trecut de-atunci decenii, amintirea acelei întâmplări a rămas vie:

«Părinții mei o aveau pe bunica ta la loc de mare cinste. Ei știau că prin gura ei vorbește Dumnezeu și prin ochii ei se văd frumusețile Celui Preaînalt. Îmi amintesc momentul când le-am spus părinților mei că am de gând să plec din țară. Au fost nu numai furioși, dar și disperați. I-am invitat la o zi de post și rugăciune, ca să vedem ce Cuvânt de călăuzire ne trimite Tatăl. Eu eram sigur că va fi de partea mea, dar mama era tare amărâtă. Era în vara anului 1981. Am plecat. Am reușit (înot peste Dunăre). Bunica ta a trecut prin orașul nostru, a ajuns în casa părinților mei, și Domnul le-a vorbit prin ea și le-a dat Cuvântul de mângâiere de care aveau atâta nevoie. La vreo două luni de la isprava mea, vorbind cu mama la telefon, deși mă așteptam la cuvinte pline de tristețe și amărăciune, am fost uimit că mama era liniștită, spunându-mi că Domnul i-a vorbit, așa că nu trebuia să se îngrijoreze de soarta mea, fiindcă El Însuși îmi purta de grijă. Poate pentru unii este un lucru mic, dar pentru cei în cauză atunci, a fost leacul alinător pus pe o rană dureroasă.»

Și-au mai fost și alte istorisiri pline de tâlc și de adâncime pe care le-am auzit despre bunica mea, chiar dacă nu am cunoscut-o niciodată, fiindcă Domnul a luat-o la El înainte de a veni eu pe lume.

Când am citit despre valoarea unui nume bun, imediat mi-a zburat gândul la ea. Dacă și după 18 ani de când nu mai e, faptele ei sunt pomenite, dacă oamenii își amintesc cum a adus ea alinare și mângâiere, înseamnă că exact asta e bine și frumos să rămână în urma unui om, asta e ceea ce contează cu adevărat: un nume bun.”

Am rămas cu privirea ațintită spre tavanul încăperii în care mă aflam. Am reușit să-mi înfrânez lacrimile, însă, în inima mea, vlăstarul mulțumirii creștea cu repeziciunea cu care crescuse curcubetele lui Iona.

Erau câțiva amici care lucrau în Canada. Unul mai avea obiceiul să aducă în locuința unde stăteau fete pentru partide de amor plătite. La un moment dat, un amic de-al lui vine spre casă și vede două fetișcane de 14-15 ani, așteptând la o mică distanță de casă. Înțelege dintr-o ochire despre ce-i vorba și merge direct la ele întrebându-le cât au primit ca să vină aici. De-a dreptul speriată, una dintre fete răspunde imediat, cu bărbia în piept: atâția. Omul scoate pe loc portofelul din buzunar și le spune: „Vă dau și eu atâția, numai să plecați de-aici în secunda asta și să nu vă mai văd vreodată prin preajmă!”

Fetele au rămas cu gura căscate. Au luat banii și s-au făcut nevăzute. Aveau dublul sumei pentru care se învoiseră cu primul bărbat, și nici măcar nu prestaseră serviciile…

Mai rar, dar se-ntâmplă!

Mi-am amintit ieri istorioara și-am înțeles ceva diferit. Isus a venit și i-a spus celei care stătea în drum, gata să-i facă servicii dușmanului, că-i dă mult mai mult, numai să nu mai stea acolo, în drum. I-a spus că o ia de soție, îi dă o casă, servitori și că nu va mai duce lipsă de nimic, niciodată, că de-acum înainte va avea tot ce și-a dorit și ce nici n-a știut măcar că există!…

Trebuia să aibă mare grijă să nu se dezechilibreze. Să nu dea atenție strigătelor care veneau dintr-o parte și cealaltă a șanțului. Era întuneric, nu putea distinge chipurile celor ce stăteau acolo. Dar le intuia mâinile întinse.

.

Se făcea că pășea printr-un șanț foarte îngust, înalt până la glezne, prin care putea înainta numai punându-și tălpile picioarelor una în spatele celeilalte.

Îi era greu să-și mențină echilibrul, dar își luase în mâini un coș plin cu pâinișoare.

Pășea cu mare grijă, împărțind într-o parte și în alta pâini, în mâinile întinse, chiar dacă nu distingea chipurile oamenilor ce stăteau acolo.

*

(Interpretare circumstanțială: Să traversezi Piața Universității împărțind pâini!)

dacă-L rog să împiedice un cutremur de pământ, să pună capăt secetei ori să nu o îngăduie pe cea programată anul acesta, dacă mă rog să hrănească puii de leu și de hiene, să le dea forță în aripi vulturilor prădători, oare e corect?

e necesar să mă rog pentru toate astea? nu le împlinește și fără participarea mea?

dacă oceanele se revarsă din mătcile lor, ucigând orice întâlnesc în cale, oare rugăciunile-mi le-ar putea ține în loc? dacă ne-am ruga cu toții să întoarcă apele în matcă, oare le-ar așeza Dumnezeu iarăși țărâna hotar, numai ca să ne-asculte?

Și-a uitat Dumnezeu vreodată calendarul?

dacă ne rugăm să se potolească spiritele în Piața Universității, e o rugăciune corectă? e necesară?

În încăperile casei, atmosfera se îmbâcsise de multă vreme.

Așa că își mobilă încăperile cu ventilatoare.

Oriunde îți roteai privirile, obiectele metalice își etalau sfidător zâmbetul elicios.

Stătea în fața lor, respira adânc, cu ochii închiși, cât să se amăgească de-o înviorare.

Și râul cristalin, îmbietor și înviorător era atât de aproape!

Cum să stai lângă Râu și să nu alergi către El?

Să intri în apă, mai întâi până la glezne, până la genunchi, mai pe urmă până la brâu, și până la gât.

Până peste cap, înot, plutind…

.

foto

Pentru cel care crede că greșeala i-a fost plătită o dată pentru totdeauna, autopedepsirea e doar o faptă moartă. Înfrânarea e bună și e împlinirea poruncii. Dar a cântări pe cont propriu ce plată merită o anumită greșeală e ca și cum Jertfa n-ar fi suficientă să o acopere.

Cred mai degrabă că Cel de Sus vrea de la cel ce crede credință. Greșeala a fost plătită și trebuie să cred să accept acest lucru. Ce am eu de făcut? Să-mi mărturisesc greșeala, să-mi cer iertare și să nu mai greșesc.

Și, pentru că greșesc iar și iar, inevitabil, să reiau tot procesul de la capăt. Mărturisesc, recunosc că greșeala a fost plătită, cred asta din toată inima și îmi dau toată silința să nu mai cad în aceeași capcană.

Găsesc frumos să ai astfel de aspirații:

„Visul meu e ca viața să nu-mi fie povestea mea, ci o poveste despre El in mine, să fiu în această lume fereastra luminii Lui.”

Așa să fie!

La ultima întâlnire cu grupul de studiu, ne-am fixat niște ținte pentru anul care vine. Un fel de bobițe de sare cu care să dăm gust.

În dreptul meu, am hotărât să-I fiu bucurie Stăpânului. Întrebată cum voi face asta, am răspuns: prin ascultarea de El. Un copil care nu te ascultă te rănește. Cel ce te ascultă îți bucură inima.

O altă bobiță de sare a fost: să cunosc în adevăr și să răspândesc dragostea Lui. Cum se face asta la modul practic? Fiecare va ști cel mai bine în dreptul lui.

Altcineva și-a fixat ca țintă statornicia. Să privească în mod constant spre Țintă, să nu își arunce privirile în altă parte.

Să flutur steagul biruinței, nu pe cel al înfrângerii.

Să citesc Cuvântul cu dragoste, nu la modul mecanic sau dintr-un simț al datoriei. Știm atât de multe din el, că nu ne mai spune nimic nou.

Să alung amărăciunea din inimă, pentru ca bucuria adevărată să nu fie umbrită, ci să lumineze chipul purtător de Chip.

Adăugați și voi câte-o bobiță la sarea bucuriei! Să nu-și piardă gustul!…

La Mulți Ani!

Fiindcă asta aveam pe inimă: să scriu 7 episoade (micuțe), mă voi opri aici. Fiecare poate continua exercițiul pe cont propriu.

Poate cea mai neașteptată cerere care mi-a fost inspirată în această perioadă a fost să-mi cer iertare că le-am adus închinare îngerilor, așezându-i mai presus decât sunt. Ei sunt slujitori ai lui Dumnezeu, ca noi, cei care credem în Cristos și în Jertfă. Am participat la cenacluri literare, am ascultat, citit și scris poezii în care îngerii primeau onoare și închinare. Îngerii ne-ar fi oprit, probabil, dacă li s-ar fi dat voie să ne vorbească. Închinarea I se cuvine doar lui Dumnezeu.

Voi reveni acum la cărămida pe care scrie neiertare. Omul se împiedică în primul rând de „carne și sânge”, deși nu cu ele avem de luptat (Efes 6, 12), ci cu duhurile răutății. Pe oameni îi vedem, dar duhurile răutății nu le vedem. Ați văzut hoți în acțiune? Primul gând al oricui este să-l condamne pe hoț. Prima luptă este cu omul. Să fie imobilizat și predat agenților de poliție, iar „sistemul” să se ocupe mai departe de el. Există o forță care-l împinge pe om la furt. Cu acel duh rău trebuie luptat. Și nu se poate lupta cu el, dacă nu există, mai întâi, iertare. Dacă Cristos îl iartă pe hoț, eu de ce nu procedez ca El?

De multe ori, procesul iertării durează. Dacă ne-am înrolat într-o biserică, foarte ușor condamnăm pe oricine merge pe lângă rândurile noastre frumos aliniate. Creștinii pe care-i știu eu sunt tăioși. S-au îmbrăcat cu o haină în care se simt confortabil, iar apoi s-au tăvălit cu ea prin adeziv și prin cioburi de sticlă. Așa îmbrăcați traversează mulțimile, tăind în stânga și-n dreapta, înainte și-napoi pe oricine nu poartă același costum.

Dacă Dumnezeu e Tatăl oricărei făpturi și Dumnezeul duhurilor oricărei făpturi, nu am de ce să-i port eu pe oameni în spinare, cu păcatele lor cu tot. Ei trebuie lăsați în mâna lui Dumnezeu. Partea mea e să-i iert, cum mă iartă și El.

Haideți să nu trecem într-un an nou cu neiertarea atârnată de inimă! Greutatea ei ne strâmbă inima.

Și voi încheia cu necredința. Oare va mai găsi El credință pe pământ? De multe ori, Dumnezeul în care credem e unul cuminte, care stă în cerul Lui fără să ne deranjeze prea tare. Noi Îl lăudăm dintr-un simț al datoriei, Îi mulțumim că Fiul Lui a făcut pentru noi totul, iar noi putem sta cu mâinile în sân și să ne vedem de viața noastră în continuare, așa cum o gândim și cum ne putem strecura cel mai bine printre jaloane (reale sau imaginare). Oare cum e Dumnezeul în care cred? În care crezi? M-am întrebat asta și aici.  Cum era Dumnezeul acelor măicuțe care se rugau în beznă adâncă?

Credință înseamnă să nu te retragi din luptă nici atunci când ai rămas fără arme. Atunci te poți baza pe Cel ce luptă pentru tine, iar victoria e asigurată. Dacă e cel mai mare și singurul Dumnezeu adevărat, să nu-L facem mic și neputincios datorită necredinței! Să nu fim hoți de slavă!

Doamne, iartă-ne pentru neiertare și necredință! Iubește-ne a nu știu câta oară! Iubirea Ta ne e singura minune!

1) Într-o zi, pe când stăteam lângă aragaz, învârtind în mâncare, m-am pomenit rugându-mă pentru înfrânarea limbii. De fapt, în momentul acela de socoteală cu El, Îi spuneam că n-am făcut păcate mari, că n-am ucis, de exemplu. Dar nu mi-a luat decât o fracțiune de secundă ca să mă întreb: „Dacă am ucis cu vorbele mele?”. Mi-am cerut iertare pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-am rostit. Mi-am cerut iertare dacă am ucis cu vorba. Am văzut din nou minciuna la fel de gravă ca o crimă. M-am rugat pentru o vorbire dreasă cu sare și să nu îi mai rănesc pe cei din jur cu cuvintele pe care le rostesc.

2) Iertare pentru autoîndreptățire, pentru că de-atâtea ori ne-am socotit mai buni decât alții. Pentru că am fi vrut să-I forțăm lui Dumnezeu mâna să le arate celorlalți că e de partea noastră… Uităm că orice lucru bun este spre slava Lui, nu spre îndreptățirea noastră.

3) Așa cum există o frică de Domnul, care purcede omul către înțelepciune, există frica păcătoasă, pe care Cel Rău o folosește, ca să controleze omul. Mi-am cerut iertare și pentru fricile mele, pentru că atunci când mă tem și groaza mă cuprinde, nu-L văd pe Dumnezeul meu așa cum este El: atotputernic și iubitor.

4) O altă cărămidă poartă numele control. A denunța folosirea păcătoasă a controlului nu înseamnă pledoarie pentru lipsa de control. Controlul e necesar, dar există o diferență pentru cei ce sunt ai lui Cristos, fiindcă El e Cel ce exercită controlul în sau prin ei. E dificil să raționalizezi felul în care controlul Îi revine lui Cristos, fiindcă sunt cel puțin două extreme poți cădea: să te sperii de ceea ce-ți cere Cristos să faci și se bate cap în cap cu argumentele tale raționale ori să faci mai mult decât îți cere, fiindcă râvna este peste măsură.

A controla pe cineva poate fi păcătos (nu mă refer la profesiile care implică răspundere și exercitarea autorității). Mă refer aici la controlul prin care iei o ființă din mâinile lui Cristos pentru a o controla tu însuți. Ca și cum gândirea mea sau filosofia mea de viață, alegerile mele ar trebui să devină automat normă și pentru celălalt. Chiar dacă celălalt nu pare deranjat de acest lucru, ar trebui să mă autosesizez. Pe oameni, nu-i ducem la noi înșine, ci la Cristosul din noi.

A te lăsa controlat poate fi păcătos. Ne lăsăm controlați de idolii noștri, de propriile dorințe, de propriile așteptări. Petrecem ore în șir cu gândul la aceste lucruri, fără să ne întrerupem din gândirea deșartă, amintindu-ne cine suntem, de cine depindem în adevăr și Cui I se cuvine slava în vecii vecilor.

5) Și mă voi opri amintind bârfă. Nu ne îndoim că e păcătoasă, fiindcă bârfitorii, ucigașii, mincinoșii, curvarii, închinătorii la idoli vor fi afară din Împărăție… Dar poate la fel de păcătoasă e aprobarea tacită a celor ce bârfesc în prezența noastră, chiar dacă noi nu rostim niciun cuvințel. Doamne, iartă-ne!

„Când o să am casa mea, intrarea în camera mea se va face printr-un dulap. Așa, ca în Narnia. Când o să deschid cele două uși, printre hainele subțiri atârnate pe o bară, se va putea trece în cameră. Ce surpriză va fi pentru toți prietenii mei! Acolo îmi voi face un dressing mare. Numai să am cu ce îl umple!”

Ana o ascultă gânditoare. Zâmbește printre șiruri de case și ornamente de Crăciun luminoase și chicioase. Iana e nerăbdătoare să-și deschidă pachetele cu daruri. Nu e timp de pus sub brad și de așteptat. De ce să amâni bucuria, când o poți trăi chiar acum?

Ajunse acasă, rând pe rând, obiectele de îmbrăcăminte, de încălțăminte, cosmeticalele, și dulciurile scoase din cutii sunt răsfirate prin încăpere cu strigăte de bucurie la fiecare două minute: superb!, ce tare!, ce fain!, wow!, vai, ce frumos!, its so cute!, oh, de când mi-am dorit asta! ș.a.m.d. Iana nu mai încetează cu exclamațiile de încântare, bucurie, exuberanță și tinerețe.

După ce și ultimul obiect din cutii își găsește locul alături de celelalte care împânziseră toată încăperea, Iana se uită-n sus și izbucnește: „Doamne, eu Ți-am cerut câteva lucruri, dar Tu mi-ai trimis un dulap întreg! Oh, e ca o poveste adevărată! Doamne-Ți mulțumesc! Ce frumoși sunt oamenii prin care lucrezi, prin care Te exprimi! Câtă bucurie știu ei să împartă!”

Negativismul la care fac referire e o abordare a vieții și a provocărilor ei prin negații: nu vreau, nu pot, nu eu, nu-mi place, nu știu, nu-mi convine, nu înțeleg, n-are rost, nu m-am săturat, nici să n-aud,  printr-o succesiune de atitudini de negare, care include și refuzul de a trăi, a spune nu vieții. La acest refuz, mă voi opri puțin.

Deși a fost surprinzător să citesc pe unele bloguri despre sinucidere în preajma Crăciunului, m-am gândit mai apoi că nașterea rimează cu moartea. Și cu o naștere iar.

A persista în negativism e păcat. Chiar dacă nu voi intra în amănunte, cu episoade concrete, am să vă spun că, uneori, dorința mea de a ieși din această viață avea ca motivație dorul de a fi cu El. Au fost momente în care n-aveam îndoieli că, dacă plec chiar atunci, în acea clipă, alegând asta, plec pentru a fi cât mai repede alături de El în Țara făgăduită.

Explicațiile cu „uciderea de sine” și cu porunca „să nu ucizi”, pendularea calvinarminiană sau alte decupări de sensuri teologice n-au fost prea interesante pentru mine. În sensul că nu m-au schimbat.

Prima și prima dată când am înțeles de ce e greșit să vrei să spui nu vieții, să vrei să pleci mai repede a fost când am realizat că, înaintea lui Dumnezeu, e foarte importantă viața și că, dacă n-o iubești, dacă vrei să se termine, e ca și cum ai vrea să-I încurci Lui planurile cu privire la viața ta.

Oricât de banal sau neînțeles ar suna, pentru mine, asta a făcut sens: dacă m-a ținut în viață, înseamnă că nu Și-a încheiat planul cu privire la mine. Puteam să mor în accidente de câteva ori, puteam muri căzând de la înălțime în timpul unui joc copilăresc, puteam muri împușcată în ’89, puteam muri când m-am străduit eu să hotărăsc în dreptul meu, dar am fost găsită la timp. Înseamnă că viața mea are preț în ochii Lui. Înseamnă că trebuie să împlinesc ce mai are de împlinit cu/în/prin mine. Dacă încă n-am ajuns să iubesc viața,  mă voi deprinde degrabă cu iubirea ei. Pe El, Îl iubesc.

Dacă El Însuși e Viața, de ce am persista atunci în negativism? Doamne, iartă! Ai milă!

Voi reveni la neiubire. Când cărămida neiubirii e îndepărtată din zid, se face mare spărtură, și lumina ne inundă – vindecătoare și risipitoare de frici.

Dacă nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi, pentru câți oameni ți-ați da viața? Câți și-ar da viața pentru tine? Asta e măsura iubirii la care putem ajunge pe pământ?

Unii nu sunt atât de ușor de iubit ca alții.

Poate de aceea – pentru că ne e greu să-i iubim – nebunia Crucii ne înneBUNește!

Doamne, iartă-ne de neiubire!

Leul are coama încâlcită, iar picioarele nu i se văd defel.

Trupul lui se continuă într-un trup de șarpe.

Șarpele cu cap de leu se târăște pe pământ și înghite tot ce întâlnește în cale.

El coboară și în adâncimile pământului și râde de cei ce și-au găsit acolo ascunziș și refugiu.

Șarpeleu nu poate fi biruit decât de cine învață să-i pună zăbală.

De cel deprins să urce pe spinarea-i.

De cel hotărât să-l mâne acolo de unde nu se mai poate întoarce.

Mă gândeam săptămâna trecută la omul căzut între tâlhari și la preotul și levitul ce-au trecut pe lângă el. Atitudinea celor doi e „arhetipală”. „Sunt îmbrăcat cu haine sfinte, nu pot să mă murdăresc cu unul pedepsit de Dumnezeu. Cine ajunge între tâlhari? Cel pe care-l lovește Dumnezeu pe bună dreptate.”

E un tipar pe care-l întâlnești la tot pasul. Îmi spunea un copil de școală că îi recunoaște pe pocăiți în tramvai din felul în care stau țepeni, uitându-se cu superioritate și, nu de puține ori, cu dispreț la cei ce arată puțin „diferit”, „colorat”, mai în război cu morala și cu Dumnezeu. „Îs pierduți. Eu mi-am asigurat destinația veșnică la loc de cinste.” Ca să stea de vorbă cu cei pe care-i condamnă din simpla analiză a veșmintelor, ar trebui să-și „murdărească” auto-croita haină a sfințeniei.

Ciudat cum funcționează mecanismele de hiperbolizare a vinii cuiva – vină care poate fi imaginară – și de minimalizare a propriilor vini!

Nu doar paiul și bârna, cât mai ales neiertarea și neiubirea. Ca să-l fi ridicat pe cel căzut între tâlhari, preotul și levitul ar fi trebuit să-l ierte. Și dacă nu le-a greșit lor. Să-l ierte de presupusa vină pentru care Dumnezeu l-a îngăduit să ajungă în starea aceea nenorocită.

Mai bine ne spălăm pe mâini. E problema lui Dumnezeu. Dacă l-a lăsat așa, are El o socoteală, de ce să I-o dăm peste cap?

Cum putem să nu iertăm, când ne punem în piept medalia de fii de Dumnezeu iertător? De unde iubire, când e atât de respingător ceea ce ne izbește privirea?

E un paradox că am fost chemați la o Iubire atât de mare, din care luăm atât de puțin: cât să ne fie nouă căldicel. Celălalt să se descurce singur.

Adică tocmai preotul și levitul aveau misiunea să intervină, să ridice, să lege rănile, să învețe, să îndrepte. „Nu-mi murdăresc mâinile cu mizeria altora.” De parcă, dacă te-ai fi făcut medic chirurg, când să extirpi o tumoră, ți s-ar face atât de silă de ea, că ți-ai abandona pacientul gata anesteziat. „Îi vina lui că-i bolnav. Eu îs sănătos, îmi văd mai departe de drumul meu.” Cum să te-apropii de un păcătos când păcatul lui îți produce scârbă și nu-ți dorești decât să dispari cât mai repede din peisaj?

Dacă pretindem că suntem ai Lui, ar trebui să-i tratăm pe ceilalți cum îi tratează El. Cu iubire, cu iertare. Vina altora nu-i problema noastră. Chiar și când ne-au greșit nouă înșine, vina se rezolvă între ei și Dumnezeu. Tocmai pentru că nu sângele nostru a fost prețul plătit. Partea noastră e iertarea. Dar nu putem ierta fără iubire. Preferăm un creștinism de „slavă Domnului” la programele din biserică și de trecut pe lângă cei iubiți de El. Că nu ne-a împrumutat Ochii Iubirii, ca să-i vedem așa cum îi vede.

Partea noastră e să nu-i lăsăm pe marginea drumului, după ce-au fost jefuiți, să fie și mâncați de fiarele sălbatice. „Da’ nu-s eu samariteanul milos!” Am auzit de-atâtea ori replica asta!

Nici eu nu sunt. Doamne, iartă-mă, că îi socotesc pe oameni vinovați, de multe ori mai vinovați decât sunt! Iartă-mă de neiertare și de neiubire! Ajută-mă să-i văd pe semenii mei cum îi vezi Tu!

Acum, i-a venit rândul îngrijorării. Între cele zece porunci, n-am găsit: Să nu te îngrijorezi!, așa cum Să nu ucizi! e afirmat cu tărie.

Dar Mântuitorul S-a referit explicit la îngrijorare când a rostit: Nu vă îngrijorați! (Mat 6, 34 ș.a.). Și i-a denunțat inutilitatea: oare vă puteți adăuga singuri un centimetru la înălțime sau o zi la viață dacă vă îngrijorați?

Să fie îngrijorarea păcat? Dacă da, toți suntem vinovați. Dacă nu, de ce ne-ar porunci să nu ne îngrijorăm? De ce ne-ar îndemna apostolul să aruncăm asupra Lui îngrijorările noastre, fiindcă El Însuși îngrijește de noi?

Cred că nu putem evita îngrijorarea. Dar putem evita persistența în stări de îngrijorare. E ca și cum dumnezeul în care credem ar fi prea mic (cu minusculă).

Ajunge zilei necazul ei înseamnă că nicio îngrijorare n-ar trebui să aibă un mâine.

Când eram copil, în imaginația mea bogată, versetul: aruncați asupra Lui îngrijorările voastre era plasticizat cam așa: fiindcă toți oamenii și-au lăsat la Cruce bocceluțele cu îngrijorări (sau sacoșele, geamantanele), de-atâta amar de secole încoace, ele au acoperit deja Crucea, devenind cel mai înalt munte de pe pământ…

Și mi-au trebuit ani mulți să înțeleg, să vizualizez cu totul altfel lucrurile. Crucea e un fel de formă săpată în pământ (independent de geografie), un fel de șanț-cruce, în care, dacă-ți arunci îngijorările și poverile (indiferent de ambalaj), ele sunt înghițite într-un hău pe care ochiul omului nu-l  poate pătrunde ori măsura. Ele devin „problema” lui Dumnezeu.

Cel mai trist e când omul merge cu bocceluța cu îngrijorări la Cruce. Vorbește cu Răstignit-Înviat-Glorificatul, iar apoi pleacă din prezența Lui cu bocceluță cu tot. Nu poate renunța la ea. Tot acolo îi fug gândurile: „dacă pățește ceva copilul, dacă se rostogolește pe scări, dacă-l bat copiii mai mari?”,  „dacă află mama adevărul și mă omoară în bătaie?!”, „dacă nu mă acceptă la interviu, nu mai am nicio șansă!”, „dacă pierd și sarcina asta, îmi face papucii”, „dacă pierd și clientul ăsta, adio afacere!”, „dacă adoarme la volan și… nu-l mai văd?”, „dacă aude ce s-a întâmplat, face infarct!”. „dacă explodează avionul?”, „dacă îi spune ce s-a întâmplat între noi, e de rău!”… ETC.

Încă nu știu cum să scap de îngrijorări! Știu că nu e corect să le trec pe puntea dintre azi și mâine. Știu că e corect ca, dacă I le-am dat Lui, să nu le mai iau înapoi din Mâna Lui. Dar eșuez, ca oricare. Îmi cer iertare. Cu voce tare.

El hotărăşte din nou o zi: „astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evr 4, 7)

Se obișnuiește de Paști câte-o săptămână a bilanțurilor. Atunci ne gândim la răstingnire, la iertare, la sacrificiu, la lepădarea de orice răutate. Însă, după cum sărbătoarea este „astăzi”, la fel și lepădarea de răutate se potrivește cu fiecare zi.

Am crescut într-un mediu în care oamenii se străduiau atât de conștiincios să nu greșească, să nu iasă din poruncile Lui și ale bisericii, încât, când îi venea rândul rugăciunii de iertare, cu greu puteau găsi ceva pentru ce să-și ceară iertare. Oamenii erau atât de ocupați cu facerea de bine, cu mersul la biserică de mai multe ori pe săptămână și duminica – și dimineața și seara -, cu vizitarea bolnavilor, cu încurajarea și ajutorarea celor sărmani, încât nici nu mai aveau timp să păcătuiască. Îmi amintesc că, de câte ori ni se spunea la grupa de copii sau în vreo predică din biserică să ne iubim vrăjmașii, încercam zadarnic să identific vreunul. Nu aveam niciun dușman. Trăiam în pace cu toți oamenii…

Și totuși, dacă între noi și Dumnezeu, păcatele n-ar fi înălțat un zid de despărțire, atunci L-am vedea față în față. Cine L-a văzut vreodată?

De o vreme încoace, îmi cer iertare pentru ce mă îmboldește Duhul să-mi cer iertare. Exercițiul acesta mă îngenunchează, mă aruncă în hăul disperării că nimic bun nu locuiește în mine, pentru ca apoi să tresalte în inimă bucuria că pentru toate nimicniciile mele s-a plătit Cel mai Scump Preț. Iar cărămizile care s-au sudat în zidul despărțitor dintre mine și Dumnezeu pot fi date, prin iertare, una câte una, la o parte.

Una dintre ele se numește minciună. Am mințit uneori din teama de pedeapsă, am mințit pentru a nu răni cu adevărul, am mințit cu dorință de răzbunare, am mințit în joacă, am mințit la comandă, pentru că mai marii mei mi-au cerut să mint. Am mințit intenționat și neintenționat. Nu știu cât am fost de convingătoare.

Deși nu mi-am făcut un obicei din a minți, e limpede că mi s-a întâmplat la răstimpuri. Iar când Duhul m-a conștientizat de nevoia de iertare pentru minciună, s-a întâmplat ceva uimitor, răstignitor… Am văzut minciuna ca o pată la fel de neagră pe haina albă, ca orice alt păcat. Am înțeles că minciuna e la fel de gravă ca uciderea. Niciodată până acum nu am socotit-o așa. Însă, față în față cu Neprihănirea Lui, orice pată pe haina albă are preț de sânge.

Și am plâns amarnic, îngenuncheată și cu fața lipită de podea. Când m-am ridicat, o bucurie rară mi se așternuse pe chipul plâns. Eram iertată. Îl socoteam pe Cel Rău învins. Mă bucuram copil.

Și, pentru că experiența a fost reală, a doua zi am avut confirmarea. A doua zi, s-a întâmplat să mint. Prostește. Mergeam spre casă, vorbeam la telefon, și o femeie se ținea după mine să-i dau bani. Enervată de insistența ei și de faptul că nu mă puteam concentra asupra discuției telefonice, i-am răspuns într-o doară: „N-am bani la mine”. N-aveam mulți. Câțiva lei. Dar puteam să-i dau unul, în loc să mint.

Când am ajuns acasă, am realizat ce s-a întâmplat. Îmi cerusem iertare pentru minciună, iar Cel Rău nu putea fi mulțumit cu victoria mea. A venit fuga-fuguța să-mi fure bucuria iertării. Și a câștigat… un pic.

Atunci mi-am cerut din nou iertare și pentru această proaspătă minciună. M-aș fi întors pe stradă, acolo unde îmi ceruse femeia bani, să văd dacă o mai găsesc și să-mi „răscumpăr” greșeala… Dar nu m-am dus nicăieri. Am hotărât în inima mea că voi fi mult mai atentă data viitoare. Și cărămida asta din zidul despărțitor va fi îndepărtată de tot…

Cureaua adevărului e asamblată din mai multe bucăți, aproape identice între ele.

Ea se lucrează cu migală, adăugându-se pe măsură ce omul crește. Însă bucățile nu se pot asambla când există minciună. Iar dacă omul persistă în minciună, e posibil ca unele bucăți din curea să se desprindă. Așa că ea rămâne prea scurtă pentru a putea fi încheiată peste mijloc.

O haină care nu-i ținută temeinic de curea riscă să-l lase gol și descoperit pe cel ce-ar fi vrut să aibă mijlocul încins…

.

foto

Oare cine-a avut măcar o dată în viață îndurarea Lui ar putea să-I ceară să fie neîndurător cu alții, fie aceștia chiar și dușmanii lui?

în formă de casă (aia desenată de copii la grădiniță: un pătrat albastru și un triunghi roșu deasupra)

oameni grăbiți sau mai puțin grăbiți fac du-te vino între pereții tunelului

asta le e viața de zi cu zi

cu copii sau cu iubiți de mână, cu mape sau mături sub braț și în mâini, cu fluiere sau harpe, cu pensule sau ciocane și lopeți, cu perfuzii și flori sau schiuri, cu bagaje sau tastaturi, toți au de făcut câte ceva foarte important

între peretele din stânga și cel din dreapta

toți au de făcut câte ceva foarte important

mult mai important decât să traverseze tunelul

spre ieșire