Prefaţa la „Ferestrele Împărăţiei”

IONATAN PIROŞCA, LA DISPOZIŢIA POEZIEI

Ionatan Piroşca s-a cocoţat în poezie! A sta la un pahar de vorbe cu cel care de îndată ce s-a făcut copil de Dumnezeu s-a făcut poet înainte de orice altceva înseamnă a te înălţa până la versul lui, ba chiar mai sus, fiindcă întreagă-i poezia arată către Cer şi Hristos. După volumele Cu faţa la Cruce (1994), Tabla înmulţirii cu cerul (1998), Poema iubirii (2001) şi Liniştea dintre două tăceri (2004), volumul de faţă, Ferestrele Împărăţiei, ne deschide unui univers al antinomiilor, pe care ruga poetului le mântuieşte de stricăciune sau de care îl mântuieşte pe poet Împărăţia, cu toate ferestrele ei deschise. Astfel, pipăibilul şi de neatinsul, cuvântarea şi de nerostitul–amintindu-ne necuvintele stănesciene, vizibilul şi de nevăzutul, moartea şi de nemurirea transpar într-o efervescenţă care smulge fiinţa efemerului şi gregarităţii şi o duce, transsubstanţiată, în proximitatea Fiinţei, ba chiar într-o „comuniune cu Fiinţa” (François Maret).

Format în matricea stilistică a mioriticului spaţiu indefinit ondulat, versul lui Ionatan Piroşca rezonează autohton, în el persistă reverberaţii eminesciene, blagiene, argheziene sau stănesciene. Astfel, „copacii care deveni-vor cruce” evocă gorunul din margine de codru, din trunchiul căruia se va ciopli blagian sicriul, între ale cărui scânduri picură eterna linişte; „dura, neagra, adânca, lucida unghie”, cu care poetul sapă în piatră, îşi află corespondent în argheziana „unghie îngerească”, tocită datorită efortului de a scrie pe tencuială–un fel de strigăt în pustiu; stănescian rezonează crezând „că nespusele nu se spun”, dar şi reconvertind gramatical cuvintele, ca în strofa: „se flacără lumina şi se piatră / şi colţuroasă-n stihuri se frământă / fiinţa mea în dor se-ndeodată / vederea mea în zbor se despământă”; iar sonetele şi o parte din metrica poeziei rimate a lui Ionatan Piroşca ne evocă muzicalul vers eminescian: „echinox de mierlă sună / mări albastre-n ochi de ştreang / vino-mi valule şi-adună / glezne frânte de catarg”.

Nu în primul rând manifest, reacţionar, cu toate că, pe alocuri, în vocea poetului răzbat accente acuzatoare (şi-atunci personajele care populează universul liric sunt primarul, primul ministru, amiralul, politicianul, preşedintele), cât mai ales ca o lamentaţie îndelungă, finalmente surmontată, dezbrăcând suferinţa de toate hainele-i până se ruşinează de goliciunea ei, versul lui Ionatan Piroşca arată, concentric, către Împărăţie, ca ultimus locus, unde sinelui îi este asigurată odihna dezmărginirii, a unirii cu „Unu şi cu Unu şi cu Unu faci Tu” şi unde învierea nu poate fi decât definitivă:

mai am în cuib o rugăciune de mâncare

şi pene rămase de la ultima îndurare definitivă

un cuvânt ciudat cu picioare de foc

când răsărea soarele din toate puterile

din toate părţile

iar eu mă galileeam mă nazareteam

Doamne ce bine e în odaia de sus a învierii

cu vedere la Împărăţia Ferestrelor Împărăţiei

Cu toate că pariul cu poezia a devenit limpede nerentabil în societatea de consum, cu toate că versul nu mai spune nimic Cetăţii, ca în vremile de odinioară, când era ecoul absolut al Absolutului, Ionatan Piroşca se încăpăţânează să creadă-n poezie şi în puterea ei transfiguratoare. Pentru aceia puţini cărora poezia le mai transmite ceva azi, pentru aceia puţini cărora versul le mai e pe înţeles, el se rosteşte rafinat, rimat, ritmat, „cruciform”, făcând din poeme poduri nevremelnice, cu care să sfideze turbulenţa zădărniciei:

pomeniţi fi-vor podarii că au tras podul în cer

şi nu-l mai iau apele zădărniciei

cu mine deasupra cu mine dedesubt împreună

apoi zi-mi aripă şi înfrăţeşte-mă cu argintul

cel clocotit de zbor ca o aruncare de om

în betesda memoriei şi vindecat

desfată-mă cu poduri

Cu cerbicie şi dintr-o convingere izvorâtă de-a dreptul din realitatea făpturii noi, înnobilate euharistic, poetul nu conteneşte a striga în pustiu–paradoxala-i tăcere ţipată–iar Ioan Botezătorul intră în scenă pe fereastră, cu capul istoriei pe tipsie. Strigătul poetului devine câteodată ţipăt şi se aude (sau se tace) de la „înălţimea” chitului: „apele ei m-au acoperit / prin ele trecea chitul cel uriaş / ca un semn de întrebare /…/ cum să înot până la mal / tot într-un ţipăt / tot într-un ţipăt Doamne tac”, alteori strigătul se aude „din toate rugăciunile”–el se suprapune matricial unui locus communis, unde distanţa dintre celest şi terestru, dintre uman şi divin se anulează, unde imediatul îşi descoperă transcendenţa şi se reorânduieşte semnificativ. Efortul anulării distanţei l-au făcut şi alţii înaintea lui, după cum dovadă stă următoarea mărturisire: „Zac la pământ, nu pot nici să mă ridic, nici să mă târăsc, să înaintez cât de puţin, şi toată nădejdea mea am pus-o acum în acest strigăt! Numai strigând pot să străbat cumplita distanţă.” (Paul Claudel, Un poet priveşte crucea).

Dintre elementele privilegiate, emblematice, ale discursului poetic al lui Ionatan Piroşca reţinem fereastra–„am atâta sufragerie cu îngeri / că parcă toată-i fereastră”; fluidul–„genunchii mei sunt fluizi ca două geamanduri pe mareea inimii fluturi”, „de nu ai fi Tu plutitor, nu m-aş încumeta pe Calvar”; aripa–de la aripa îngerului la „lumea de aripi a mării”, de la aripa rece a păsării la aripa spitalului care adăposteşte morga, aripa e condiţia dezmărginirii de sine; chitul–„stă chitul cel uriaş în scara blocului cu solzii zburliţi şi nenumăraţi”; veşnicia–„ştiu că azi e veşnicie”, „veşnicia-i acasă şi n-are vecini”; îngerul–„nu mai e nicio peşteră următoare, spune îngerul”, „îngerii coboară în Palatul Parlamentului inimii mele”; rugăciunea–„mai am în cuib o rugăciune de mâncare”, „când mă rog sap tranşee în cer, de vine ploaia”; coloritul, mănuşa imediatului, cu insistenţă opus albului celest–„cine te-a costumat în abisul multicolor care eşti”, „hai să fim serioşi, ba chiar multicolori”, „mânca-te-ar albul, omule, mânca-te-ar albul”; tranşeele–tranşeele tăcerii, tranşeele biografiei săpate de Dumnezeu, tranşeele în nemurire săpate de fiinţa umană.

Poetul nu se teme de cuvinte, el şi-a mântuit „înfricarea”, lui i-au fost puse pe buze jar şi lumină, aşa că îşi lasă libere cuvintele „să zdrenţuiască înţelesuri cât cuprinde pelicula circumvoluţionară, revoluţionară, torţionară”, îşi ia cuvintele de braţ, însoţitoare în „mersul pe sârmă al fericirii”, se recunoaşte existenţă cuvântată de Cuvânt, pentru că „de nu m-ai fi numit eu n-aş avea / în lumea de pământ fiinţa mea” şi alătură antinomic tăcerea cuvântului–uneori ca o condiţie a recuperării Logosului originar, alteori ca o formă de autocondamnare:

când s-a scurtat vederea vremii eram acolo

dădeam de mâncare la porci

argăseam argăţia şi o îmbrăcam

de turna cu găleata tuna şi fulgera

eram acolo eram în scurtătură

şi alintam cu ură

trecutul de roşcove deşănţate

de-aia tac din toate încheieturile

de-aia tac din toate poemele

Sintagmele pleonastice sunt valorizate stilistic în discursul liric al lui Ionatan Piroşca, ele au efectul unei dedublări intensive la nivelul limbajului: „argăsind argăţia”, „vorbind vorba”, „nemărginirea nemărginindu-se”, „vulturii vulturisind”, „îngeresc aer îngereşte”, ca un soi de bâlbâială universală ce se vrea mântuită prin sforţarea-i de a rosti de nerostitul.

Chiar dacă actul poetic nu mai este programatic, nu se mai adresează „à monsieur Tout-le-Monde” (François Maret), chiar dacă poezia nu mai are un rol social şi o misiune istorică, ea continuă să spună adevărul altfel, căci „dacă toţi am fi una, ar fi alta”, ea traversează cu tenacitate cutele istoriei în care „e bine când vii Tu / într-o luaţimâncaţi de dimineaţă / ca şi cum ar fi duminică şi chiar e”. Ionatan Piroşca face duminică din poezie şi ne invită la o îmbucătură mereu nouă din „gustosul Dumnezeu”. Să ne fie de bine!

RODICA BOGDAN