Oximoronul - împăcarea salvatoare :)

Începe spectacolul?

S-a sfârşit?

Schiţă de (pe) drum

Erată: Încep cu erata, fiindcă ce urmează e o fugă pe clavecin, adică aşa, ruptă în bucăţele, sacadată, tocându-ţi nervii într-un efort unificator. Efortul ascultătorului /cititorului de a aduna fragmentele laolaltă e supralicitat. Cu toate acestea: îndrăzniţi! Mâncăm o bucată (de drum) împreună! Câteva măsuri pe claviatură. Câteva mutări pe eşichier.

Sunt pe drum, vorbim când ajung.

“Când ajung” - adică unde, pe alt drum? Ajung vreodată de tot? De toate… Ajung vreodată tot?

Cine merge pe cale e călător.

Cine merge pe drum e drumeţ. Ori drumaş. (Drumeţii nu fac grevă. Drumarii, da.)

Cine merge pe potecă e potecaş.

Cine merge pe cărare e cărărău (vagabond). Sau poate merge pe şapte cărări.

Cine-arată drumul e drumător. Cine şade în drum e îndrumător!

Cu Ierusalimu-n inimă

Cum încape un oraş într-o inimă?

1. În poezie:

cât două aripi neţâşnite din găoace
ascuţite la bază ca un colţ de inimă
aşa se înfăţişa Ierusalimul pe harta-ţi
din care am băut pe nerăsuflate toate râurile

2. În amintire:

• În două zile am pus piciorul pe trei continente. Plecasem din America, făcusem o oprire în Europa, iar acum mă aflam în sudul Asiei. În tot acest timp, amintirea oraşului meu natal o păstram în inimă ca pe o fantomă cu care te prea obişnuieşti şi nu mai vrei să o alungi… pe care o îndrăgeşti, iar dacă ar dispărea, ţi-ar zdruncina tot echilibrul.

Exod 4, 24-26: traduttore traditore

Azi e Bunavestire pentru creştinătate. În Tibet continuă violenţele… Flacăra olimpică a fost aprinsă. Bucureştiul freamătă în apropierea summit-ului… Iar nouă ne pasă de traduceri… La vie continue!…

În versiunea Cornilescu, există un pasaj a cărui violenţă mi-a dat întotdeauna bătăi de cap. Nu că nu ar fi alte pasaje violente în Scripturi, dar aici sunt mai multe întrebări îngrămădite la un loc. Moise porneşte spre Egipt, după ce avusese viziunea cu rugul aprins care nu se mai mistuia. Noaptea, întâlnindu-l pe drum, Domnul vrea să-l omoare. Dacă tot i s-a dat o misiune, de ce să-l omoare înainte să-şi ducă misiunea la bun sfârşit?

• 24 În timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare.
• 25 Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând: „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine.”
• 26 Şi Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea: „Soţ de sânge!” din pricina tăierii împrejur.

Mama lor de înjurături… (3)

Să recapitulăm:

Înjurăturile, ocările, sudalmele, invectivele, injuriile, imprecaţiile, suduielile sunt folosite mai ales

1) în cazul unor trăiri psihologice intense: bucurie, mânie, stress, nervi, uimire,
2) sunt folosite cu o frecvenţă mai mare de către persoanele educate într-un mediu unde nu se practică o cenzură lingvistică (să o numim aşa!)
3) şi sunt, la fel, utilizate mai des de către persoanele care petrec timp îndelungat într-o colectivitate în care înjurăturile sunt la ordinea zilei.

Am văzut cum funcţionează metaforic sintagmele legate de numele diavolului în mentalitatea tabuizantă. Intenţia nu e de a face un inventar al înjurăturilor. După cum am precizat de la bun început, am făcut analiza din perspectiva puritanului, a celui care nu le foloseşte de obicei. Ceea ce intenţionez în continuare este să arăt că unele expresii pe care le considerăm injurioase funcţionează ambivalent: exprimă şi o uimire sau o bucurie mare, şi mânia, furia pe cineva. Apoi, există cuvinte care nu sunt în general tabu, însă când primesc o anumită conotaţie şi sunt rostite într-o discuţie încinsă, funcţionează exact ca înjurăturile. Ele se golesc de semnificaţie, iar valoarea imprecativă o dă intonaţia cu care sunt folosite sau intenţionalitatea. În al treilea rând, aş reaminti citatul din prima parte: cine îşi poate ţine în frâu limba îşi poate ţine în frâu întreg trupul. Să-l considerăm ca un deziderat!

Să-mi bag piciorul

O expresie care nu e elegantă, dar e folosită des, şi de ei, şi de ele, şi la piaţă, şi la facultate, şi în casele celor ce se consideră a fi evlavioşi. O variantă actualizată, pe care tocmai am aflat-o, este “să-mi bag stickul” - dacă tot sunt folosite USB-urile peste tot.

Mama lor de înjurături… (2)

continuare:

Ptiu’ drace! înseamnă, de fapt, “piei drace”. Este o formulă de alungare a diavolului. Din acest punct de vedere, ptiu drace! şi Înapoia mea, Satano! sunt echivalente.

Or, ştim că atunci când a fost ispitit, Fiul lui Dumnezeu a pronunţat aceste cuvinte. Nimeni nu pune semn de egalitate între formula rostită de El pentru a-l pune la punct pe diavol şi înjurătură. Pentru că El a fost fără păcat. A recunoscut automat mecanismul prin care Cel Rău voia să Îl determine să pună altceva mai presus decât Tatăl şi iubirea de Tatăl, a denunţat “lucrătura” lui, i-a dat pe faţă lucrarea şi l-a pus la locul lui: “înapoia Mea”. Această constrângere topică înseamnă că unde este El, diavolul nu are ce ieşi în faţă; va fi mereu înapoia.

Potrivit mentalităţii populare, rostirea numelui diavolului: dracul, Satana, ar echivala cu o invocare a acestuia, de aceea formulele care înlocuiesc numele lui au exact rostul de a-l ţine departe, au un caracter apotropaic. Într-o astfel de mentalitate tabuizantă, interzicerea obiectului tabu este completată de interzicerea folosirii numelui acelui obiect.

Ne vom opri acum asupra sintagmelor ucigă-l toaca / crucea şi ducă-se pe pustii.

Mama lor de înjurături… (1)

De cele mai multe ori când ceva ne dă bătaie de cap, căutăm cauza, originea a ceea ce ne sâcâie. Titlul articolului este ironic, nu imprecativ. Se ajunge la rostirea înjurăturilor, ocărilor, sudalmelor, sictirelii mai ales datorită unor trăiri psihologice intense - de un fel sau altul: uimire, mânie, admiraţie, revoltă, furie, stres etc. -, datorită proastei educaţii sau datorită spiritului gregar. Aşa face turma, aşa facem noi.

Abordarea o vom face din perspectiva puritanului, dar, în aceeaşi măsură, a celui care trebuie să se raporteze cumva la ceea ce aude zi de zi, indiferent că se află într-un mediu academic, universitar, indiferent că merge pe stradă sau la cumpărături, la piaţă, în supermarket, indiferent că se află în mijloacele de transport în comun sau în taximetru etc.

Nu ne interesează o abordare ştiinţifică - în condiţiile în care se scriu teze de doctorat pe această temă, e limpede că intenţia unui articol de blog îşi are limitele ei. Dar ni se pare necesară abordarea, pentru că suntem puşi în faţa faptului împlinit. Copiii care sunt învăţaţi în familii că nu au voie să înjure ajung între colegii care sunt învăţaţi altfel. Am auzit nu o dată astfel de copii spunându-le părinţilor: “Nu am curajul să-ţi spun ce zic colegii în pauză.” Ei sunt supuşi unei contaminări continue, şi acelaşi lucru se întâmplă şi în alte spaţii publice.

De altă parte, şi cei care ar trebui să se constituie în modele fac ce face turma. Nu degeaba e scris: “Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. Câţi desăvârşiţi de acest soi cunoaşteţi?

Experiment Dalb :) - (3) / Întâmplarea

Am ajuns la capătul experimentului care a constat în a aduce în faţa cititorilor un poem şi a-l decoda, a-l decripta - şi cu ajutorul lor. În partea a doua, am văzut că poemul are o coerenţă şi transmite o idee, chiar dacă nu se cunoaşte evenimentul, chiar dacă nu se cunosc datele empirice care s-au aflat la obârşia lui. Transcenderea nopţii şi a morţii, transcenderea visului (în strânsă legătură cu artisticul) ca spaţiu atrăgător, dar insuficient protector, se face prin invocarea albului, a luminii, culminând cu experienţa biblicei schimbări la faţă.

Vă voi spune acum, în mare, întâmplarea poemului dalb.

Într-un fel, nu pot scăpa de sentimentul că am ciopârţit acest poem ca un măcelar nepriceput - deşi, în fine… unul mai priceput ca alţii (…măcar la carcase de miel) - cu toate că a cunoaşte acest substrat empiric, evenimenţial, nu e obligatoriu pentru a descifra ideea poemului. Poemul e o opera aperta în termenii lui Umberto Eco, prin urmare, el este mereu şi mereu resemantizat de cititorul care îl rescrie în termenii propriei sale experienţe existenţiale şi gnoseologice.

Într-o lectură a poeziei, există elemente care sunt necesare şi de ajutor. Când poetul vine dintr-o experienţă culturală orientală, de exemplu, orizontul de interpretare trebuie adaptat în funcţie de respectiva experienţă culturală. Prin urmare, faptul că vă voi relata întâmplarea acestui poem e un fel de bonus pentru cei care au participat la experiment. Iată poemul:

Experiment Dalb :) - (2)

Mai întâi, să recitim poemul, iar apoi să urmărim reacţiile la prima lectură.

dalb

risipă de greier în vis dalian
în şoapte strigate prin toţi porii nopţii
valentin, lucaci, navarro, lucaci
ca dangătul brad înălţat
să închidă spre sine mirabila poartă
a morţii
dă-mi o aripă albă să-ntind peste
noapte
cât ţine-va junghiul de negru
de roşu
de pasăre rară
de ‘nalt
cu sânge s-albesc cochilia de greier
ascuns după tine în scoica iubirii
de ieri şi de azi
şi de vine
în viaţă un munte să fiu
şi pe munte minunea
schimbării la faţă

(* Numele propriu Valentin ar trebui citit potrivit fonetismului francez.)

Să enumerăm reacţiile:

R1 - Mă depăşeşte poemul cu pricina.

R2 - Există un dor de oameni dragi, pe care ceva (un punct unificator) îi aduce laolaltă - măcar virtual - de eul poetic. Visul dalian, picturile. Acesta pare a fi punctul unificator, care poate străbate distanţa irecuperabilă altfel. O face mai suportabilă.

Ceea ce se doreşte e a vedea momentul în care se vor putea privi faţă în faţă, să vină ziua marii fericiri depline (muntele).

R3 - Sunt momente când sentimentele devin veşnicie. Atunci ele se “schimbă la faţă”. Întreaga trăire ia alt chip. Devine muntele care le găzduieşte şi care se transcende în ele…

Experiment Dalb :) - (1)

Mă gândeam la un experiment poetic. Când am fost la întrunirea organizată cu ocazia oferirii premiilor Thymos, unul dintre bloggeri mi-a spus că faţă de poezie se simte cu totul străin, că nu este un tip de discurs pe care să-l poată asimila.

Ei bine, pentru a înţelege poezia, e nevoie de ceva mai multă erudiţie decât pentru a spune amin . Dacă nu sunt suficiente orele de literatură din şcoală, dacă nu există înclinaţii naturale către acest tip de discurs, atunci se pot găsi persoane binevoitoare care să spună ceva mai pe înţelesul tuturor din propria lor experienţă.

Am ales un poem pe care l-am suprapus peste o imagine.

1) Într-o primă fază, pentru ca experimentul să funcţioneze, ar trebui să vedem ce se înţelege din poem la simpla lectură.

2) După aceea, ar fi interesant de văzut dacă poemul spune ceva independent de momentul empiric căruia îi este asociat.

3) Iar, într-o ultimă etapă, să vedem în ce măsură segmentul evenimenţial, personal, căruia i se datorează poemul, este relevant pentru înţelegerea lui.

Să vedem!

*

Clic pe imagine pentru a citi poemul!

*

Notă: Tabloul îi aparţine lui Salvador Dali şi se află într-o colecţie particulară.

Chit(uind) cu Iona…

- Suntem chit!, îi mai strigă lui Iona chitul, după ce îl vărsă din gura lui.
- Suntem chit!
Chit că te-aş fi digerat pe-ndelete dacă nu-mi producea Dumnezeu o indigestie atât de mare, c-a trebuit să vin tocmai în apele-astea mici, sinucigaşe, să te vomit. Tocmai aici, la mal… unde moartea e mai aproape ca-ntre rechini.

Ce idei mai are şi Dumnezeu ăsta!? îi mai scăpă, schingiut, printre dinţi.

- Acum sunt chit şi cu Tine!, continuă chitul pe limba numai de el şi El ştiută. M-am achitat de toate datoriile!

Iona se frecă la ochi de durerea luminii, apoi scoase un “brrr” pe gâtlej, ca şi cum revenirea la realitate îi îngheţase sângele, în ciuda căldurii de afară.
- Mi-ar prinde bine un chit, îi scăpă printre dinţi atât de schingiuit, încât cineva de prin preajmă ar fi zis că-i chiţăit.

La ce sunt bune emoticoanele

Citind articolul domnului Picioruş, despre emoticoanele care dumnealui nu-i plac, ne-am gândit la o explicaţie pentru folosirea lor, iar dumneavoastră veţi decide cât de în plus sunt, dacă e nevoie să le prigonim atât, să le mazilim, dacă sunt într-adevăr “limbaj de lemn”, ca să cităm din articolul amintit.

După cum se ştie, comunicarea presupune un plan segmental, respectiv format din cuvintele care alcătuiesc expresia comunicării şi conţinutul ataşat expresiei (în condiţiile în care comunicarea se întâmplă între cunoscătorii aceleiaşi limbi), şi un plan suprasegmental, care e format din intonaţie şi accent. Am putea acum adăuga mimica şi gesturile. Să urmărim nişte situaţii:

1. Doi vorbitori de aceeaşi limbă discută despre o boacănă a unui politician. Pentru că sunt faţă în faţă, ei citesc din expresia feţei celuilalt dacă e ironic, dacă e îndârjit împotriva politicianului, dacă are o atitudine de treacă-meargă etc. Intonaţia, mimica, limbajul gestual ajută la o corectă înţelegere a reacţiilor celuilalt. Pe lângă planul segmental, al cuvintelor înşirate în secvenţa discursivă, există, aşadar, elementele suprasegmentale care contribuie la eficienţa dialogului. Aceeaşi discuţie având loc la telefon, mimica, gesturile sunt suplinite de intonaţie şi de accente.

Luaţi-i, sunt în Numele…

L-am citit pe Bovanne, căruia o cerşetoare i-a refuzat pachetul de biscuiţi oferit… Mi-am amintit o altă istorioară, fără cerşetori, cu altfel de… neînţelesuri.

O mamă cu fetiţa ei de 12 ani treceau pe lângă un dispensar. O femeie bătrână, îmbrăcată cu haine… dernier cri în secolul anterior, păşea în faţa lor. Se îndreptă spre poarta dispensarului.

Femeia cu copila de mână avu un imbold brusc de a-i oferi bătrânei o bancnotă, dar nu îndrăzni să meargă după ea, pe alee. O întrebă pe copilă dacă merge ea. Fetiţa ezită câteva fracţiuni de secundă. Apoi acceptă. Ajunsă în faţa bătrânei, îi întinse banii: “Uitaţi aici, sunt în Numele Domnului!”

Bătrâna nu pricepu nimic din vorbele copilei. Privirea ei se mută întrebătoare de la mâna întinsă la buzele care rosteau cuvinte neînţelese. Ochii i se umeziră. Copila repetă: “Luaţi-i, sunt în Numele…”

Cu nesiguranţă şi emoţie, bătrâna întinse mâna să ia bancnota. Îi sărută fetiţei mâna, dar aceasta se emoţionă şi mai tare de acest gest. Bătrâna îi spuse ceva într-o limbă neînţeleasă…

- Mami, n-am înţeles nimic din ce-a zis tanti! Crezi că I-a zis ceva lui Dumnezeu?”

Neamţu, Frunzăverde şi alte aptonime

Un domn, pe nume Pădurar, şi-a numit copiii Crenguţa şi Mugurel. Domnul Frunzăverde a fost ministrul apelor, pădurilor şi mediului. Domnul Mutu este profesor. Domnul Buzdugan a scris o carte despre “Rezistenţa materialelor”. Domnul Copăcescu este autorul cărţii “Cactuşii”. Domnul Jude alcătuieşte o “Culegere de acte normative pentru poliţiştii de frontieră”. Domnul Neamţu predă româna, domnul Rus predă greaca. Ş.a.m.d.

Numele de mai sus ar putea intra într-un dicţionar de aptonime.

Dar, ce sunt aptonimele? Sunt patronime care arată o legătură între persoana care poartă un nume şi aptitudinile sale, îndeosebi cele profesionale. Cuvântul s-a format din juxtapunerea a două elemente, unul latin şi unul grec, respectiv aptus şi onoma. Cuvântul este o construcţie recentă. El a fost consacrat în 1992 de lingvistul Frank Nuessel, în studiul “The Study of Names” - en. aptonym, fr. aptonyme.

La începuturi, oamenii nu purtau decât un singur nume. Acest nume nu era transmis mai departe urmaşilor. Pe lângă acest nume, existau adeseori porecle: “cel Mare”, “cel Frumos”, “cel Înţelept” etc. Când colectivităţile au devenit mai numeroase, nevoia de a-i diferenţia pe cei care purtau acelaşi prenume a devenit stringentă. Astfel, prenumelor li s-au adăugat alte nume care se refereau la:
- proximitatea geografică - Ardeleanu, Munteanu, Câmpeanu, Deleanu, Văleanu etc.;
- la meseria practicată - Măcelaru, Păduraru, Zidaru, Dascălu, Sămădău, Clopotaru etc. sau
- la diferite calităţi: Frumuşelu, Lungu, Părosu etc.

Abia începând cu secolul al XVI-lea, în Franţa, de exemplu, ţinerea registrelor de stare civilă şi moştenirea numelui de la părinte devin obligatorii.

Pe lângă aptonime - Zidaru, care e zidar, Croitoru, care e croitor de meserie, Florea, care e florăreasă etc. există în clasificările făcute de Centrul de studiu şi cercetare a aptonimelor (CERA), contraaptonimele - desemnând numele proprii care denumesc meserii, dar persoanele care le poartă practică alte meserii: Bucătaru - de profesie instalator, Lăcătuş - de profesie antrenor de fotbal, Măcelaru - de profesie brutar etc. şi antiaptonimele - desemnând numele exact opus meseriei practicate de persoana care îl poartă: Slutu - estetician, Mutu - profesor ş.a.

Dincolo de zâmbete şi curiozitate, studiul aptonimelor ar putea duce la inventarierea lor şi în limba română, aşa cum sunt ele inventariate în franceză, de exemplu. În ce măsură numele pe care îl poartă unii sau alţii îi influenţează în alegerea meseriei, rămâne de văzut.

NOTĂ: un articol despre fenomenul aptonimiei a apărut în Studia Universitatis - Philologia nr. 2/2007. Pentru cei care cunoaşteţi exemple de aptonime în română, aştept să mi le trimiteţi aici (toate comentariile sunt supuse aprobării) sau pe adresa adamaica arond gmail punct com.

De asemenea, mă interesează exemplele din Biblie - Iosafat (= Dumnezeu judecător) care este împărat.

Cu inima-n dreapta

“Inima înţeleptului este la dreapta lui, iar inima nebunului la stânga lui.”

Aşa scrie în Eclesiastul 10,2, traducerea Cornilescu.

M-a bătut gândul că toţi oamenii sunt(em) nebuni. Aşa că am căutat alte traduceri:

- Septuaginta: “Inima înţeleptului este în dreapta sa, iar inima neghiobului - la stânga sa.”

- Versiunea sinodală: “Inima celui înţelept este la dreapta lui, iar inima celui nebun la stânga.”

- Valeriu Anania: “Înţeleptul îşi are inima de-a dreapta, iar nebunul îşi are inima de-a stânga.”

În nota explicativă din acestă ultimă versiune, citim: “Dreapta şi stânga simbolizează binele şi, respectiv, răul; direcţia bună sau rea.” (p. 864) Aşadar, înţeleptul îşi are inima de partea binelui, iar nebunul de partea răului.

În Septuaginta (4/1, p. 564), aflăm din nota de la subsolul paginii: “J.L. Crenshaw notează că, în Antichitatea israelită, mâna dreaptă conota puterea şi că, în general, partea dreaptă era aureolată de calităţi morale, de bunăvoinţă divină, ceea ce explică faptul că locul de onoare era la dreapta. Mâna stângă, dimpotrivă, simboliza prostia şi caracterul pervers. Poziţii similare sunt atestate în limba greacă inclusiv la nivel lingvistic (adjectivul care înseamnă „stâng” are sensuri negative; vide şi uzul clasic al lat. sinister).

Prin urmare, inima aflată în dreapta este de partea înţelepciunii, puterii, bunăvoinţei divine, iar inima aflată în stânga e de partea prostiei şi răului.

Cristorealism(?) - chestiuni terminologice

Una dintre întrebările care a revenit în atenţia Cuvintelor la schimb zilele acestea este următoarea: Cum ar trebui să numim poezia pe care o scriem? Iar apoi urmează altele: Aparţinem poeziei hristice, curentului hristic? Există aşa ceva? Cum îi numeşte şi clasifică critica de specialitate pe poeţii români care au scris constant despre Dumnezeu şi relaţia cu El în poemele lor? E plauzibil termenul cristorealism?

Anul trecut (2006), editura Dacia publica o antologie de Poezie religioasă românească, alcătuită de Ion Buzaşi, în care, alături de Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu şi alţii care sunt “prin excelenţă religioşi”, apar şi creaţiile altor poeţi, care, cum ni se spune în prezentarea cărţii, ar conţine o “religiozitate difuză”.

Philip Yancey - Zvonurile altei lumi: evidenţe şi căutare

Scrisă pentru cei care continuă să se întrebe dacă „lumea vizibilă din jurul nostru este ultima realitate”, respectiv locuitorii zonelor de frontieră ale credinţei, cartea Zvonurile altei lumi de Philip Yancey, apărută în 2006 la editura Aqua Forte din Cluj-Napoca, este, în mare parte, o tatonare între argumentele existenţei celor două lumi, cea vizibilă şi cea invizibilă şi denunţarea ignoranţei umane în faţa evidenţelor, cât şi un îndemn insistent, redundant, din partea autorului de a căuta răspunsurile, de a nu rămâne indiferenţi la semnele pe care lumea de dincolo ni le face.

Începând prin a condamna reducţionismul lumii noastre raţionale, de vreme ce ştiinţa progresează în a lumina aspectele creatului, dar, în acelaşi timp, pune în umbră lumea de dincolo, Philip Yancey îşi bombardează lectorul cu o sumedenie de ilustraţii, preluate din cele mai diferite domenii ale existenţei umane – lumea politică, sfera justiţiei, mass-media, lumea misionară, matematică, fizică, biologie, istoria gândirii, poezie, muzică, dramaturgie, proză, pictură etc. – ilustraţii care, fără excepţie, sunt probatorii: zvonurile altei lumi îşi fac auzit ecoul în lumea noastră. Dacă nu ne sunt evidente, trebuie să ne deschidem ochii înţelegerii mai mari şi atenţi, să nu ne oprim din căutare. În sfârşit, toate datele lumii vizibile lasă loc străfulgerărilor celei invizibile. Omul nu se poate mulţumi cu ceea ce ochiul (cu)prinde, dincolo de limitele lui se află misterul care cere să fie descifrat.

How maci can you take?

Adi, mulţumesc pentru titlu! Şi, chiar dacă cei mai mulţi vor fi citit „much”, unii ştiu că e vorba şi de… maci.

Despre maci şi paraşute portocalii, altădată!

Mai jos, veţi găsi câteva perle traductologice. Be careful how maci can you take!

1. Într-un film ce rulează pe un post naţional de televiziune, are loc următoarea scenă. Un personaj intră într-o încăpere unde cineva stătea la birou. Nefiind băgat în seamă, cel intrat face o remarcă asupra condiţiilor climaterice din încăpere:
- Vai, ce cald e! De necrezut!
Răspunsul vine prompt şi… inteligibil în engleză:
- Yeah! AC is out.
Dacă înţelegi cât de cât engleza, norocul tău, că subtitrarea îţi dă senzaţia că te-ai tembelizat de tot. În traducere (mult prea) liberă:
- Da, A.C. a ieşit din birou.

Aşa se întâmplă unde nu funcţionează aerul condiţionat. Se încing creierele până la scurgere!

Dezăstrel şi catastrofiţă :)…

Cineva se întreba, retoric, dacă substantivele dezastru şi catastrofă au diminutive, propunând “dezăstrucel” şi “catastrofel”.

Fiind, prin definiţie, “nenorocire mare”, dezastrul nu poate fi “micit”. Doar “miticit” (de la celebrul nostru caragialian Mitică).

Eu aş alege, abramburistic, “dezăstrel”, ca să rimeze mai bine cu “catastrofel”. Dezastrul poate fi “adevărat” sau… “neadevărat”??? Un adevărat dezastru.

Dacă “elipsăm” o literă, ne rămâne: de astru cu pluralul de astre.

Nici catastrofă nu are diminutiv. Eventual catastrofiţă, că rimează cu “garofiţă”. Dar şi cu… oops! “scrofiţă”, vorba lui Marin Sorescu.

Dezastrul şi Catastrofa formează o pereche: la singular sunt el şi ea :), doar la plural se “neutralizează”.

Să rămână atunci dezăstrel şi catastrofiţă!