lumea adam(a)ică

Singura formă de patriotism la care mă pot gândi acum este rugăciunea pentru ţara mea.

Continue reading Patriotism…

Un prieten de-al meu avea o expresie exclamativă: Ce buletine de identitate sunt feţele oamenilor!

Iar Clément Rosset, în cartea sa Le réel et son double, ne avertizează că faţa omului nu contează atât de mult. Ceea ce contează e dublul său, actul de identitate validat de o instituţie, pe care ţi-l cere şi funcţionarul, şi profesorul, şi agentul de circulaţie, şi ofiţerul stării civile etc.

Ce-ar fi să mergi la ofiţerul stării civile şi să-i spui că te cheamă Ion Gheorghe, că pe aleasa ta o cheamă Maria Ana şi vreţi să vă căsătoriţi? Nu te bagă în seamă dacă nu există un document – care funcţionează ca dublu al tău în terminologia lui Rosset, şi care îţi validează identitatea, te înfăţişează ca parte a unui sistem.

Cele două situaţii de mai sus nu sunt neapărat ireconciliabile. În prezenţa cuiva, faţă în faţă, o serie de informaţii despre persoana respectivă ne sunt accesibile. Chipul văzut e un fel de “buletin de identitate”.

Continue reading Feţe-feţe…

Pe când se ocupau îndeosebi cu vânătoarea şi agricultura, oamenii celebrau momentele importante ale activităţilor lor şi… cereau ajutorul divinităţii pentru reuşite… protecţie împotriva calamităţilor… Alteori îşi aminteau să mulţumească pentru roadele şi belşugul obţinute.

De-atunci ne-am obişnuit cu sărbătorile de tot felul: religioase / laice, personale / colective, naţionale / internaţionale etc. Sărbători inedite. Celebrăm tot, de tot, toţi, de toate: anii, zilele, portocalele, taurii, prima călătorie în cosmos, independenţa, roşiile, interdicţiile, oraşele, mamele, speologii, victoria, taţii, nebunii, înfrângerea, recolta, competiţiile, homosexualii, electricitatea, câinii şi altele. Câte altele!?

Acum, dacă unii se ocupă cu programe de dezvoltare atomică, e normal să fie şi sărbători… atomice. Sau nu?

In Iran s-a celebrat pentru a doua oară Ziua naţională a tehnologiei nucleare.

În imaginea de mai jos, un colţ de cafenea din Teheran. E şi Ziua internaţională a rromilor. Dar cu sărbătorirea naţiilor, etniilor, popoarelor suntem familiari. Cu celebrarea atomică, să ne obişnuim?

Muzică şi diplomaţie. Acolo unde diplomaţia are zile grele, muzica poate face minuni. (?) Între Statele Unite şi Coreea de Nord, relaţiile nu sunt tocmai de bon ton. Dar, arta poate cel puţin “întredeschide” uşile închise…

Orchestra Filarmonicii din New York a concertat la Phenian, în Coreea de Nord, în 26 februarie 2008. Cu toate că evenimentul a fost în principal artistic – orchestra new-yorkeză răspunzând practic unei invitaţii, nimeni nu a contestat dimensiunea politică a evenimentului.

După cum afirma dirijorul orchestrei, Lorin Maazel, muzicienii care vin să cânte în societăţile închise “sunt întotdeauna primiţi cu dragoste, căci ei sunt ca o fereastră către lumea exterioară”. Iar în introducerea la poemul simfonic al lui Gershwin – Un american la Paris, dirijorul şi-a permis o vorbă de duh… că poate se va compune şi o replică acestui poem, intitulat “Americanii la Phenian”.

Sub două aspecte ne-a provocat evenimentul:

• de o parte: artisticul şi politicul continuă să fie în strânsă legătură. Bufonul regelui, compozitorul curţii, lingăii tiranului…

• de altă parte, repertoriul ales trebuia să fie unul cât de cât neutru… Şi Dvorak, şi Gershwin au trăit o parte a vieţii lor în Statele Unite, iar Wagner nu ar fi avut de ce să aprindă spiritele… Dar, cum ar fi fost Aleluia de Händel în program sau un Beethoven?

Ce părere aveţi?

Iată-ne pe prag de 2008! Câteva ghesuri mă “trezesc” la rostire. Ultima noapte din an, o vigilia, adică stare de veghe!… Revelionul nostru ne evocă etimologic franţuzescul réveiller = “a trezi”, “a aduce la viaţă”…

Prima vigilia: Îmbrăcarea straielor de sărbătoare. Momentele vegherii nu sunt cele soldăţeşti, se înţelege…
În sărbătoare, omul intră cu straie noi…
De regulă.
Dar straiele inimii?

Secunda vigilia: Timpul liturgic. Timp. Timp. Timp. Nu eternitate. Veghe şi rugă… înfrigurate. Nu ştiu ce se strigă, nici ce se cântă de la ferestre, de pe acoperişul caselor, de la catedre, din amvoane şi strane…

Eu mă fac musafirul Cuvântului pentru o cină réveillon-ică. Mi se serveşte motto-ul pentru 2008. Magnifique!

“Îmi ridic ochii spre munţi, de unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul“.

Ştiam pe de rost psalmul acesta de pe la 10 anişori. În schimb, acum are o semnificaţie nou-nouţă, ca pâinea caldă frântă de Preaiubit după o reţetă recent inventată, ca vinul turnat din belşug la vreme de veghe… pe prag… în paharele inimii.

Tertia vigilia: O lumină ireală, ţâşnită din combinaţia de roşu de cărămidă şi galben de lut. Un soi de incandescenţă la minus 8 grade, pe când drept-credincioşii ieşeau din catedrală…
Lumină mistică… vigilia(ntă).

În arrière-plan, nunţile de la Poarta Sărutului, flori, tort(uri), oficialităţi şi şampanie.

Quarta vigilia: Am îmbrăcat mantaua invizibilă. Dintr-o încurcătură de mantale: soldăţească, bisericească, gogoliană, jidovească?

Harrypotterească!…

Să scrii “La Mulţi Ani!” României e o provocare. Ca la carnaval, ne punem masca şi cântăm o dată pe an Deşteaptă-te, române! Masca nu există în sine. “Ea nu e în primul rând ceea ce reprezintă, ci este ceea ce transformă, adică alege să nu reprezinte” (Claude Lévy-Strauss). Gândiţi citatul în contextul sentimentului patriotic românesc!

Între trivializarea de fiecare dimineaţă a imnului naţional – “Trei culori cunosc pe lume” – când unii profesori te mai primeau în clasă cu 2-3 minute întârziere, pentru că nu se terminase de cântat imnul… şi absenţa lui din conştiinţa noastră – ce pendulare între extreme! De altfel, ni se potriveşte. Bine că există meciurile naţionalei sau vreun alt eveniment sportiv, ca să nu uităm că avem imn naţional.

Între naţionalismul lui Alecu Russo din “Cântarea României” şi naţionalismul lui Becali… – din nou, două extreme:

Continue reading Să ne punem masca, să cântăm Imnul României!…

Concertul începe la 19 trecute fix, vorba clasicului. Membrii formaţiei sunt aplaudaţi, fluieraţi. Se scandează frenetic “Hill-song! Hill-song!”

Câteva melodii “băgate-n priză”. La oră, învăţăceilor li se “captează” atenţia. La concert, publicului i se face atmosferă. Lumea merge înainte, gesturile fundamentale se resemantizează, agora se aglomerează, şi cu spectatori, şi cu oratori. Mesajul nu vine numai de pe scenă, de la tribună, el este duplicat, reduplicat, multiplicat, implicat, explicat de ascultători. Mesajul e al tuturor, e Adevărul. Însă fiecare îşi are propria variantă de a-L face audibil, vizibil, fiecare Îl spune diferit. Trăirea nu e uniformă, nu vibrează toţi ca în faţa Unicului Adevăr. Fiecare îşi vorbeşte propria limbă, chiar dacă la microfon domină globalizanta engleză.

Textual, Darlene Zschech: “Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor striga.” Con-textual(?). Publicul se conformează. Strigă. Fluierăturile fac contextul. Vecinul meu îmi strigă la ureche: “Cei de la Holograf ar fi invidioşi.”

Continue reading Chibiţ-impresii la Hillsong Timişoara – 2 oct. 07…

Îmi place că francezii spun la rentrée, când e vorba de reînceperea cursurilor toamna. Adică, reîntoarcerea. Un alt fel de “eternă reîntoarcere”. În loc de “l’éternel retour”, l’éternelle rentrée. Sigur, până la o vârstă, în istoria personală… Şi “eternizată” în istoria omenităţii.

Dacă e nou început, e loc de festiv, de eveniment… E (d)evenimenţial. M-a amuzat să găsesc două variante ale Codului elevului, una “profesorală” şi una “gimnazială”, pe care vi le fac cunoscute şi vouă în cele ce urmează. Alături de acestea, urările mele de binecuvântat succes tuturor celor care s-au reîntors pe băncile şcolii!

A. O variantă “profesorală”, luată de aici:

1. Elevul este o personalitate în devenire: eu îl respect.
2. Elevul este curios; eu discut cu el.
3. Elevul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul.
4. Elevul vrea să-şi afirme personalitatea: eu îl ajut să se cunoască.
5. Elevul îşi caută un model: eu îi ofer un exemplu.
6. Elevul îşi descoperă corpul: eu îi arăt că sănătatea este o forţă.
7. Elevul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce face.
8. Elevul vrea să fie independent: îl invit să fie responsabil.
9. Elevul nu se cunoaşte decât pe sine: eu îl învăt şi altele.
10.Elevul are nevoie de un ideal: îl ajut să dea un sens vieţii sale.

B. O variantă “gimnazială”, adaptată după cea de aici:

1. Are întotdeauna dreptate, chiar dacă nu i se dă.
2. Nu copiază niciodată. Consultă.
3. Nu chiuleşte. Este solicitat în alte părţi
4. Nu rămâne corigent. Este lăsat corigent.
5. Nu înjură. Se descarcă.
6. Nu citeşte reviste în timpul orelor. Se informează.
7. Nu distruge şcoala. O decorează.
8. Nu aruncă cu cretă. Studiază legea gravitaţiei.
9. Nu insultă profesorii. Le aminteşte ce sunt.
10. Nu râde în ore. E fericit.

Am aflat, în sfârşit, cine este noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Am consemnat, pur şi simplu, acest eveniment, pentru că, fără îndoială, ne priveşte… se răsfrânge asupră-ne! Aşa, ca-ntr-un joc de lumini… şi umbre…

De altă parte, simultaneitatea cu trecerea în mileniul trei în spaţiul geocultural etiopian e prilej de meditaţie asupra discontinuităţii asumării temporale şi de mulţumire că există o Fiinţă suverană, pe care nimic în istorie nu O poate lua prin surprindere!

Aşadar, Etiopia a sărbătorit intrarea în mileniul trei!

Ca în calendarul copt, în calendarul etiopian există 12 luni a câte 30 de zile, la care se adaugă 5 sau 6 zile suplimentare (fr. jours épagomènes), care formează ceea ce se numeşte a treisprezecea lună. A şasea zi suplimentară se adaugă din patru în patru ani, corespunzând zilei de 29 august din calendarul iulian. Aşa se face că Anul Nou se serbează în Etiopia în prima zi a lunii Meskerem, ceea ce înseamnă la noi 11-12 septembrie.

Continue reading În sfârşit, în mileniul trei……