Oui, je t’aime

Am iubit-o mai întâi cu Alain Delon colecţionat în zeci de vederi din acelea de 2 lei. Pentru cei ce mai ţin minte… Cu Brigitte Bardot, Dalida, Jacques Brel, Desireless, Catherine Deneuve, Léo Ferré, Serge Gainsbourg, Luc Besson etc.

Apoi am iubit-o cu ses chansons d’amour, care sunau fantastic la vârsta adolescenţei şi… la orice vârstă.

Je pense à toi.
Où es-tu? Que fais-tu? Est-ce que j’existe encore pour toi?
Je regarde cette vague qui n’atteindra jamais la dune
Tu vois, comme elle je reviens en arrière
Comme elle je me couche sur le sable
Et je me souviens, je me souviens des marées hautes
Du soleil et du bonheur qui passaient sur la mer
Il y a une éternité, un siècle, il y a un an

Acum, am ales să-i fac cu ochiul aniversar, zâmbind împreună cu cei care îl iubesc pe genialul Louis de Funès. Una dintre vorbele lui de duh:

Cea mai mare dorinţă a mea, ca actor? Să fac filme care să-i facă să râdă pe copii şi părinţi deopotrivă în această lume prea tristă!

*

Feţe-feţe

Un prieten de-al meu avea o expresie exclamativă: Ce buletine de identitate sunt feţele oamenilor!

Iar Clément Rosset, în cartea sa Le réel et son double, ne avertizează că faţa omului nu contează atât de mult. Ceea ce contează e dublul său, actul de identitate validat de o instituţie, pe care ţi-l cere şi funcţionarul, şi profesorul, şi agentul de circulaţie, şi ofiţerul stării civile etc.

Ce-ar fi să mergi la ofiţerul stării civile şi să-i spui că te cheamă Ion Gheorghe, că pe aleasa ta o cheamă Maria Ana şi vreţi să vă căsătoriţi? Nu te bagă în seamă dacă nu există un document - care funcţionează ca dublu al tău în terminologia lui Rosset, şi care îţi validează identitatea, te înfăţişează ca parte a unui sistem.

Cele două situaţii de mai sus nu sunt neapărat ireconciliabile. În prezenţa cuiva, faţă în faţă, o serie de informaţii despre persoana respectivă ne sunt accesibile. Chipul văzut e un fel de “buletin de identitate”.

Celebrare… atomică

Pe când se ocupau îndeosebi cu vânătoarea şi agricultura, oamenii celebrau momentele importante ale activităţilor lor şi… cereau ajutorul divinităţii pentru reuşite… protecţie împotriva calamităţilor… Alteori îşi aminteau să mulţumească pentru roadele şi belşugul obţinute.

De-atunci ne-am obişnuit cu sărbătorile de tot felul: religioase / laice, personale / colective, naţionale / internaţionale etc. Sărbători inedite. Celebrăm tot, de tot, toţi, de toate: anii, zilele, portocalele, taurii, prima călătorie în cosmos, independenţa, roşiile, interdicţiile, oraşele, mamele, speologii, victoria, taţii, nebunii, înfrângerea, recolta, competiţiile, homosexualii, electricitatea, câinii şi altele. Câte altele!?

Acum, dacă unii se ocupă cu programe de dezvoltare atomică, e normal să fie şi sărbători… atomice. Sau nu?

In Iran s-a celebrat pentru a doua oară Ziua naţională a tehnologiei nucleare.

În imaginea de mai jos, un colţ de cafenea din Teheran. E şi Ziua internaţională a rromilor. Dar cu sărbătorirea naţiilor, etniilor, popoarelor suntem familiari. Cu celebrarea atomică, să ne obişnuim?

Ne-mpăcăm pe ritmuri de Wagner, Gershwin şi Dvorak

Muzică şi diplomaţie. Acolo unde diplomaţia are zile grele, muzica poate face minuni. (?) Între Statele Unite şi Coreea de Nord, relaţiile nu sunt tocmai de bon ton. Dar, arta poate cel puţin “întredeschide” uşile închise…

Orchestra Filarmonicii din New York a concertat la Phenian, în Coreea de Nord, în 26 februarie 2008. Cu toate că evenimentul a fost în principal artistic - orchestra new-yorkeză răspunzând practic unei invitaţii, nimeni nu a contestat dimensiunea politică a evenimentului.

După cum afirma dirijorul orchestrei, Lorin Maazel, muzicienii care vin să cânte în societăţile închise “sunt întotdeauna primiţi cu dragoste, căci ei sunt ca o fereastră către lumea exterioară”. Iar în introducerea la poemul simfonic al lui Gershwin - Un american la Paris, dirijorul şi-a permis o vorbă de duh… că poate se va compune şi o replică acestui poem, intitulat “Americanii la Phenian”.

Sub două aspecte ne-a provocat evenimentul:

• de o parte: artisticul şi politicul continuă să fie în strânsă legătură. Bufonul regelui, compozitorul curţii, lingăii tiranului…

• de altă parte, repertoriul ales trebuia să fie unul cât de cât neutru… Şi Dvorak, şi Gershwin au trăit o parte a vieţii lor în Statele Unite, iar Wagner nu ar fi avut de ce să aprindă spiritele… Dar, cum ar fi fost Aleluia de Händel în program sau un Beethoven?

Ce părere aveţi?

(anti)Valentine’s Day şi “impotenţa festivă”

Dincolo de o oarecare agitaţie şi ceva mai mult roşu în vitrine de Valentine’s Day, am sesizat şi o rezistenţă împotriva acestei sărbători, care, în calendarul românilor, a intrat de foarte puţin timp, mai mult datorită campaniei mass-media şi a eforturilor depuse de comercianţii direct interesaţi de câştigul imediat rezultat din vânzarea produselor specifice: de la inimioare şi cupidoni pe vase, perne, căni scrumiere, tablouri - tot felul de kitschuri, până la obiecte sexuale vândute pe post de obiecte de decor, că le vine părinţilor greu să treacă prin faţa vitrinelor cu copiii de mână.

Anti Valentine’s Day este cealaltă faţă a monedei, să zicem aşa, un fel de atitudine contrasărbătorească, însă cu laitmotive afişate la vedere:

În ceea ce-i priveşte pe români, un motiv al rezistenţei faţă de această sărbătoare, cu toate că în magazine şi în jurnalele de ştiri ea este cât se poate de prezentă, un motiv al rezistenţei, aşadar, ar fi Dragobetele de care nu se ştie atât de mult cât despre Valentine’s Day, dar care, totuşi, a reuşit să parcurgă traseul dinspre tratatele de folclor înspre reportajele mass-media. Zicala Dragobetele sărută fetele şi obiceiul zburătoritului sunt cel mai des pomenite în acest context.

Kusturica - mistificarea demistificării?

O înmormântare, după înţelesul tradiţional, este înhumarea unui trup din care viaţa s-a dus. De regulă, înmormântarea se derulează conform unui ritual pe care comunitatea îl (re-)cunoaşte.

Dust to dust, ashes to ashes! (În paranteză fie spus, am citit motto-ul într-un context publicitar. Reclamă la ce credeţi? …la aspiratoare.)

Înainte de a trece la o altfel de înmormântare, să ne mai amintim de semnificaţia expresiei “mut ca un mormânt”. Tăcerea, muţenia, sunt în acest context, al nefiinţei, semne ale neputinţei noastre de înţelegere şi exprimare a ceea ce ne depăşeşte definitiv. Nu “mut ca o lebădă” (Blaga), ci “mut orice mormânt” (Macedonski).

Emir Kusturica a avut o idee cu totul artistică, să recunoaştem, când a purces la înmormântarea celui mai prost film al lumii. A făcut acest lucru în cadrul Festivalului de Film şi Muzică “Küstendorf”.

Dacă suntem relativ obişnuiţi, încă din secolul trecut, cu exerciţiul demistificării, iată că acum suntem în faţa unui scenariu cu dublă bătaie: în sicriu, în loc de trupul neînsufleţit, sunt aşezate rolele filmului. Regulile tradiţional acceptate sunt violentate. Demistificarea e la ea acasă.

Paradoxal, în jurul sicriului nu se află apropiaţii fiinţei trecute în nefiinţă. Dar ritualul tradiţional religios este urmărit “pas cu pas”, bocitoarele jelesc, fără să le doară - un exerciţiu spectacular, exteriorizat… Preotul oficiază slujba. Demistificarea este dublată de un efort mistificator:

Video Küstendorf

Să resemnantizăm zicala: dust to dust, “filmul s-a reîntors în film”. Evenimentul înmormântării, cu toate momentele sale, a fost imortalizat pe peliculă.

Să resemantizăm muţenia: “mut ca un mormânt”… rolele îngropate vor “amuţi” până le va dezgropa cineva. Atunci vor grăi din nou. Iar copiile lor nu se vor opri din bolboroseală…

Toată această ceremonie (de)ceremonializată, absurd simbolică, ne face să ne întrebăm: ce le vom spune copiilor noştri când vor vrea să-şi înmormânteze primul desen nereuşit cu preot şi bocitoare?

Învăţaţi-i să păzească TOT ce v-am poruncit!

2008 - De veghe pe prag

Iată-ne pe prag de 2008! Câteva ghesuri mă “trezesc” la rostire. Ultima noapte din an, o vigilia, adică stare de veghe!… Revelionul nostru ne evocă etimologic franţuzescul réveiller = “a trezi”, “a aduce la viaţă”…

Prima vigilia: Îmbrăcarea straielor de sărbătoare. Momentele vegherii nu sunt cele soldăţeşti, se înţelege…
În sărbătoare, omul intră cu straie noi…
De regulă.
Dar straiele inimii?

Secunda vigilia: Timpul liturgic. Timp. Timp. Timp. Nu eternitate. Veghe şi rugă… înfrigurate. Nu ştiu ce se strigă, nici ce se cântă de la ferestre, de pe acoperişul caselor, de la catedre, din amvoane şi strane…

Eu mă fac musafirul Cuvântului pentru o cină réveillon-ică. Mi se serveşte motto-ul pentru 2008. Magnifique!

“Îmi ridic ochii spre munţi, de unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul“.

Ştiam pe de rost psalmul acesta de pe la 10 anişori. În schimb, acum are o semnificaţie nou-nouţă, ca pâinea caldă frântă de Preaiubit după o reţetă recent inventată, ca vinul turnat din belşug la vreme de veghe… pe prag… în paharele inimii.

Tertia vigilia: O lumină ireală, ţâşnită din combinaţia de roşu de cărămidă şi galben de lut. Un soi de incandescenţă la minus 8 grade, pe când drept-credincioşii ieşeau din catedrală…
Lumină mistică… vigilia(ntă).

În arrière-plan, nunţile de la Poarta Sărutului, flori, tort(uri), oficialităţi şi şampanie.

Quarta vigilia: Am îmbrăcat mantaua invizibilă. Dintr-o încurcătură de mantale: soldăţească, bisericească, gogoliană, jidovească?

Harrypotterească!…

Amintiri (in)directe cu Marius Tupan

Am aflat de pe site-ul Bibliotecarului că a murit scriitorul Marius Tupan, redactorul şef al Luceafărului.

La televizor, s-a spus despre moartea domnului Lăzărescu (actorul Ioan Fiscuteanu), dar moartea unui scriitor era, probabil, mai puţin “importantă”. La noi, media hotărăşte cine moare important şi cine nu.

Dincolo de această mică revoltă, mi-am amintit că l-am întâlnit la un moment dat pe Marius Tupan, la un eveniment scriitoricesc. Era înalt, cărunt, de o verticalitate impunătoare, cu ochi negri, pătrunzători. De la distanţă, după un discurs la microfon, după felul de a aproba sau puncta unele lucruri în conversaţiile cu ceilalţi, ai fi zis că este foarte sigur pe el, cu un simţ al umorului de invidiat şi cu atracţie magnetică. Niciodată nu era singur în grupul celor 40 de persoane prezente la eveniment. Se adunau ciorchine în jurul lui.

Dacă n-aş fi avut ocazia unei plimbări de câţiva kilometri alături, pas la pas, undeva pe cărăruile de la Stâna de Vale, n-aş fi apucat să întrevăd un alt Marius Tupan, cu momentele sale de fragilitate, cu sentimentul că, oricât ar spune sau scrie, nu va epuiza ce a adunat de-a lungul vieţii. O viaţă întreruptă brusc, la 62 de ani, de un infarct (scurt, puternic şi definitiv).

Să ne punem masca, să cântăm Imnul României!

Să scrii “La Mulţi Ani!” României e o provocare. Ca la carnaval, ne punem masca şi cântăm o dată pe an Deşteaptă-te, române! Masca nu există în sine. “Ea nu e în primul rând ceea ce reprezintă, ci este ceea ce transformă, adică alege să nu reprezinte” (Claude Lévy-Strauss). Gândiţi citatul în contextul sentimentului patriotic românesc!

Între trivializarea de fiecare dimineaţă a imnului naţional - “Trei culori cunosc pe lume” - când unii profesori te mai primeau în clasă cu 2-3 minute întârziere, pentru că nu se terminase de cântat imnul… şi absenţa lui din conştiinţa noastră - ce pendulare între extreme! De altfel, ni se potriveşte. Bine că există meciurile naţionalei sau vreun alt eveniment sportiv, ca să nu uităm că avem imn naţional.

Între naţionalismul lui Alecu Russo din “Cântarea României” şi naţionalismul lui Becali… - din nou, două extreme:

basmul tatălui

Tata ştia să împartă fructele şi tortul în mod egal, aşa încât nu mai aveam suspiciuni că bucata celuilalt ar fi mai mare. Tata ne gâdila uneori până ne dădeau lacrimile de râs. Tata purta sandale care se auzeau încă de pe stradă, când se apropia de casă. Tata ne aduna în camera mare, unde îngenuncheam cu toţii în jurul măsuţei pe care era aşezată Biblia lui mare. La Mulţi Ani, tata!

basmul tatălui

la poarta (în)toarcerii ascult
fuiorul de tăcere petrecut poveste
prin mâinile tatălui
fiece literă-i sămânţa unui fruct
şi-orice cuvânt e fructul copt
mereu în părţi egale frânt

şi leg dimineţi gâdilate buchet
să nu le dezlege aritmetica serii
nici geometria rotundului de surâs
închis atât de adevărat în
rotundul deschis al lacrimei

o clipă cât vraja ce-şi leagă sandala
în faţa oricărui pustiu
se strânge inima-n bătăi
de nu mai fiică nu mai fiu
cum intră ochiul presimţit al lunii
în ultimul pătrar
la masa genunchilor se face rând
de aburind şi roşu altar
eu fruct de fire n-am cules
dar rana nevederii întregului
ori rana oglinzii
mă-nalţă la harul din care-am purces
şi el ca fuiorul petrecut
mereu fără cuvinte de-nţeles
prin mâinile Tatălui
în basmul ceresc

Excese festive la Craiova - să-şi facă primaru’ damblaua!

Voiam să ţin blogul ăsta departe de politică. Şi… foarte aproape de SĂRBĂTOARE. Să spună cândva toţi cei ce vor fi trecut pe-aici că e cel mai sărbătoresc blog. Că zi de zi se întâmplă sărbători, că oamenii se nasc şi mor, că se rupe timpul şi se coase la loc…

Şi iar veni vorba de sărbătoare. De data asta de “festivitate”. Dacă-l citiţi pe Paul P. Drogeanu şi a sa Practică a fericirii, veţi pricepe că e o mică diferenţă între “sărbătoresc” şi “festiv”, că al doilea termen comportă aspecte peiorative. Despre ce festivitate e vorba? Uitaţi-vă aici! Merită.

Aşadar, Zilele Craiovei, festivitate care nu se poate lipsi de toate ingredientele intrinseci: excese, spaţiu amenajat festiv, muzică, voie bună, artificii - toate acestea vor costa nu mai puţin de… 24 de miliarde, din care 12-14 miliarde sunt bani publici. Vor cânta Ruslana (20 de mii de euro), Jennifer Rush (33 de mii de euro) şi primarul zice că nu i se pare mult să-şi facă damblaua.

Ce înţelegem noi de-aici? Că atunci când e sărbătoare, se face exces… se fac excese de tot felul. Asta, da, e o regulă a sărbătorii. Alături de răsturnarea normelor de dinainte de timpul sărbătoresc. Alături de altele pe care poate vi le vom spune (poate) cândva. În sărbătorile religioase care presupun o perioadă de prohibiţie prealabilă - oprelişte de la consumul de carne, de alcool, de alte produse de provenienţă animală, după post, urmează sărbătoarea, reversul monedei, în care oamenii mănâncă şi beau tot ce înainte fusese interzis. Excesul e legitim, e regulă! Dacă nu participi, eşti impostor, trădător, laş.

În cazul festivităţilor de la Craiova, excesul e alegerea unanimă a consilierilor locali, care… pe capete… nici n-au auzit de Ruslana şi Jennifer Rush, după cum ele nu vor fi auzit până acum de existenţa oraşului Craiova pe harta României. Dar bugetele cetăţenilor vor fi ţapii ispăşitori… Nu e demenţial? (Şi… (d)evenimenţial.)

Chibiţ-impresii la Hillsong Timişoara - 2 oct. 07

Concertul începe la 19 trecute fix, vorba clasicului. Membrii formaţiei sunt aplaudaţi, fluieraţi. Se scandează frenetic “Hill-song! Hill-song!”

Câteva melodii “băgate-n priză”. La oră, învăţăceilor li se “captează” atenţia. La concert, publicului i se face atmosferă. Lumea merge înainte, gesturile fundamentale se resemantizează, agora se aglomerează, şi cu spectatori, şi cu oratori. Mesajul nu vine numai de pe scenă, de la tribună, el este duplicat, reduplicat, multiplicat, implicat, explicat de ascultători. Mesajul e al tuturor, e Adevărul. Însă fiecare îşi are propria variantă de a-L face audibil, vizibil, fiecare Îl spune diferit. Trăirea nu e uniformă, nu vibrează toţi ca în faţa Unicului Adevăr. Fiecare îşi vorbeşte propria limbă, chiar dacă la microfon domină globalizanta engleză.

Textual, Darlene Zschech: “Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor striga.” Con-textual(?). Publicul se conformează. Strigă. Fluierăturile fac contextul. Vecinul meu îmi strigă la ureche: “Cei de la Holograf ar fi invidioşi.”

L’éternelle rentrée şi Codul elevului

Îmi place că francezii spun la rentrée, când e vorba de reînceperea cursurilor toamna. Adică, reîntoarcerea. Un alt fel de “eternă reîntoarcere”. În loc de “l’éternel retour”, l’éternelle rentrée. Sigur, până la o vârstă, în istoria personală… Şi “eternizată” în istoria omenităţii.

Dacă e nou început, e loc de festiv, de eveniment… E (d)evenimenţial. M-a amuzat să găsesc două variante ale Codului elevului, una “profesorală” şi una “gimnazială”, pe care vi le fac cunoscute şi vouă în cele ce urmează. Alături de acestea, urările mele de binecuvântat succes tuturor celor care s-au reîntors pe băncile şcolii!

A. O variantă “profesorală”, luată de aici:

1. Elevul este o personalitate în devenire: eu îl respect.
2. Elevul este curios; eu discut cu el.
3. Elevul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul.
4. Elevul vrea să-şi afirme personalitatea: eu îl ajut să se cunoască.
5. Elevul îşi caută un model: eu îi ofer un exemplu.
6. Elevul îşi descoperă corpul: eu îi arăt că sănătatea este o forţă.
7. Elevul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce face.
8. Elevul vrea să fie independent: îl invit să fie responsabil.
9. Elevul nu se cunoaşte decât pe sine: eu îl învăt şi altele.
10.Elevul are nevoie de un ideal: îl ajut să dea un sens vieţii sale.

B. O variantă “gimnazială”, adaptată după cea de aici:

1. Are întotdeauna dreptate, chiar dacă nu i se dă.
2. Nu copiază niciodată. Consultă.
3. Nu chiuleşte. Este solicitat în alte părţi
4. Nu rămâne corigent. Este lăsat corigent.
5. Nu înjură. Se descarcă.
6. Nu citeşte reviste în timpul orelor. Se informează.
7. Nu distruge şcoala. O decorează.
8. Nu aruncă cu cretă. Studiază legea gravitaţiei.
9. Nu insultă profesorii. Le aminteşte ce sunt.
10. Nu râde în ore. E fericit.

În sfârşit, în mileniul trei…

Am aflat, în sfârşit, cine este noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Am consemnat, pur şi simplu, acest eveniment, pentru că, fără îndoială, ne priveşte… se răsfrânge asupră-ne! Aşa, ca-ntr-un joc de lumini… şi umbre…

De altă parte, simultaneitatea cu trecerea în mileniul trei în spaţiul geocultural etiopian e prilej de meditaţie asupra discontinuităţii asumării temporale şi de mulţumire că există o Fiinţă suverană, pe care nimic în istorie nu O poate lua prin surprindere!

Aşadar, Etiopia a sărbătorit intrarea în mileniul trei!

Ca în calendarul copt, în calendarul etiopian există 12 luni a câte 30 de zile, la care se adaugă 5 sau 6 zile suplimentare (fr. jours épagomènes), care formează ceea ce se numeşte a treisprezecea lună. A şasea zi suplimentară se adaugă din patru în patru ani, corespunzând zilei de 29 august din calendarul iulian. Aşa se face că Anul Nou se serbează în Etiopia în prima zi a lunii Meskerem, ceea ce înseamnă la noi 11-12 septembrie.

“Ziua” a consemnat Şcoala de vară

Iată mai jos “ştirea pe scurt” din Ziua:

“A doua editie a Scolii de vara

La Universitatea “Emanuel” din Oradea s-a desfasurat a doua editie a Scolii de Vara, organizata de Asociatia Romana de Studii Religioase, la initiativa lui Cristian Badilita si a lui Marius Cruceru. Programul foarte dens al celor cinci zile de studiu (15-19 august) a presupus conferinte, recitaluri de poezie (Nichita Danilov, Cristian Badilita), lansari de carte (Razvan Ionescu, Cand sfintii mergeau la teatru), mese rotunde, expozitii de fotografie (Voicu Bojan) si sculptura (Liviu Mocanu) pe teme conexe Noului Testament. Discutiile si comunicarile au acoperit un spectru larg de interese stiintifice, de la exegeza neotestamentara din varii perspective critice, naratologica (Dorin Axente), mimetica (Octavian Baban), estetica (Emilia Pop si Natan Mladin), retorica (Marius Sabou), gnoseologica (Otniel Veres), soteriologica (Ciprian Simut), ecumenica (Nicolae Bodea, Daniel Gligore), muzicologica (Dorin Frandes), la studiul conceptului de “pietate launtrica” in Vechiul Testament si in iudaismul elenistic si palestinian (Aurelian Botica). Marius Cruceru propune o evaluare asupra interpretarilor Predicii de pe Munte si o prezentare a resurselor de pe Internet pentru invatarea limbii grecesti a Noului Testament. Din perspectiva de mare interes a revizitarii surselor apocrife, Cristian Badilita a prezentat prima traducere in romaneste a Evangheliei secrete a lui Marcu, pe care o va integra in a treia editie a Evangheliilor apocrife, iar Alin Suciu a vorbit despre noile perspective stiintifice asupra Evangheliei lui Iuda. (D.C.)”

Deşi despre unele prezentări nu se menţionează nimic (Ştefan Colceriu - e drept, cu o lucrare despre Testamentul lui Solomon, nu legată de Noul Testament, Rodica Bogdan - e drept, cu o perspectivă hermeneutică asupra sărbătorii vetero şi neotestamentare), important e că, PE SCURT, acest eveniment a avut ecou naţional.

Cronică neconvenţională a Şcolii de vara Perichoresis - Emanuel (III)

Deşi zâmbetul ne face încă cu ochiul, ar fi nedrept să nu consemnăm până la capăt evenimentul.

A fost rândul lui Alin Suciu să ne poarte prin justificatele cârcoteli la adresa tendenţioaselor traduceri ale Evangheliei lui Iuda, şi prin justificatele corecţii aduse, mai ales că de la cap se-mpuţea peştele, adică de la titlu: tradus, în română, ca Evanghelia după Iuda. Cu teama sfântă a celui care culege cu exactitate informaţia, cu graţia şi naturaleţea mişcărilor lingvistice pe textul în coptă şi traducerea sa în engleză, cu răbdarea învăţătorului voluntar, Alin ne-a prezentat istoricul manuscrisului şi intervenţiile care au fost nefaste pentru el, precum şi munca încununată de succes pe care grupul de cercetători de la Universitatea Laval au făcut-o pentru ca acest text să fie redat circulaţiei internaţionale într-o formă cât mai adecvată cu putinţă şi cât mai fidelă originalului.

Cronică neconvenţională a Şcolii de vara Perichoresis - Emanuel (II)

1. Smochinul blestemat şi “mântuirea” lui - eticul şi esteticul sub lupă - dar mai ales sub grindina de comentarii. Texte ilustrative: Voiculescu, “Mântuirea smochinului” şi Evangheliile. Interesantă intervenţie, cu priză la… mişcări centrifuge, în luptă vizibilă cu mişcările centripete: dinspre artă spre “artă creştină”, dinspre imoral spre amoral, bine, frumos, rău, estetic, şi iar etic. (Natan şi Emilia)

2. Intervenţie fără tensiuni sonore, doar cu provocări pronunţiative, un soi de “cuminţenia catolică a pământului agoric“. Calm, calm… şi ne vom opri la calm. (Nicolae Bodea)

Cronică neconvenţională a Şcolii de vara Perichoresis - Emanuel (I)

1. (De la Sonosfera Noului Testament… încoace.) Ce miracol a fost să audă mii de oameni vestea bună, pe când nu existau sisteme de amplificare! Ce miracol peste care trecem cu vederea! Cu… auzul… Vântul şi apa sunt prezenţe sonore. La fel plantele, animalele. Fenomenele naturale… Dincolo de cuvinte, cuvântare, există cântarea. Mai puţin accent pe sunetele sub-pământeşti. Ar fi interesant să recitim Scripturile cu urechile ciulite!

2. Posibilitatea / imposibilitatea apostaziei - (de)Zbatere deschisă. Sentiment de inadecvare. Ce bine că atâţia au fost salvaţi fără să ştie exact când s-a întâmplat salvarea şi ce era ea!