Umor (in)cult

Vă mai amintiţi că la şcoală am studiat basmul cult?

Dar basmul incult?

Ei bine, basm incult nu există.

Însă, în ce priveşte umorul… eu zic că se poate şi de unul, şi de altul.

*

*

(Şi) de-aceea iubiţi blondele…

Şi (ele)… zăpăciţii:

*

Şi-acum, cu mintea mea de blond-şatenă , m-am gândit la următoarele chestiuni. Dacă limbajul este o oglindă a realităţii, un sistem de semne care serveşte comunicării şi exprimării - nu doar pentru oameni - cât de convenţional e limbajul?

• În prima imagine, chiar dacă scrisul de pe pancartă este invers, oricine (cu condiţia să ştie engleză) face un mic efort îl poate citi până la capăt şi ajunge la semnificaţia mesajului.

• În a doua imagine, chiar dacă literele sunt inversate, oricine recunoaşte cuvântul şi realizează şi semnificaţia lui în contextul circulaţiei pe drumurile publice.

Viaţa bate… bancul

La un examen de franceză, cu studenţi de la Învăţământ la distanţă…

Studenţii se aşază în bănci, e vorba de aproape 100 de inşi, într-un amfiteatru măreţ.

Subiectele sunt scrise pe tablă - că doar şi exerciţiul de a scrie indicaţia de muncă spune ceva despre abilităţile lor discursive într-o limbă străină - vreo 5 subiecte pentru 2 ore de lucru.

Transcrierea subiectelor durează 15-20 de min.

Toată lumea se potoleşte, s-a terminat cu scrisul de pe tablă, fiecare îşi vede de rezolvare în propria foaie.

Peste încă vreo 15 min., un tip vine cu hârtia la catedră. Avea subiectele scrise pe hârtie, dar la rezolvare, nimic… nimic.

Predă lucrarea şi întreabă:

- Nu vă supăraţi, aici nu e examenul de engleză?

…

…

Deci, spuneţi şi voi, cum e posibil să scrii 20 de min. subiectele, să mai stai 15 min. ca să constaţi că nu ştii nimic, iar apoi să cedezi că… te-ai încurcat în… limbi străine… sau în… săli de examen?

Demenţial! Mai tare ca un banc bun!

Adam, ia pune mâna…

Am pus laolaltă câteva subiecte care au fost căutate pentru a se ajunge în lumea adam(a)ică şi aşa a ieşit o poezioară care mi-a stors zâmbete pe la colţuri de buze şi pleoape.

Exerciţiul acesta mi-a amintit de poezia dadaistă. Pe la 1914, Tristan Tzara afirma că a vrut să golească de conţinut cuvintele şi să ajungă la un sens global, nou, graţie intonaţiei şi contrastului auditiv. Cine nu-şi aminteşte celebrele lui versuri: “la chanson d’un dadaïste / qui avait dada au coeur /… / qui n’était ni gai ni triste / et aimait une bicycliste /qui n’était ni gaie ni triste / mais l’époux le jour de l’an / savait tout et dans une crise /envoya au vatican / leurs deux corps en trois valises”?

Şi mi-a mai amintit de ce se întâmpla la începutul anilor ‘90 la Geneva, cu poezia postmodernă computerizată. Dacă dadaiştii “scoteau cuvinte din căciulă” şi aşa se făcea poezia, la Geneva, experimentul făcut presupunea selectarea unui număr de cuvinte, pe care computerul apoi le combina, şi aşa se combinau versurile. Bineînţeles că numărul de variante de combinare era suficient de mare, iar poeţii lucrau apoi pe variante.

Inspiraţia???

Iată şi poezia mea dadaist-postmodernă! Sintagmele căutate de cititori pentru a ajunge în “lumea adam(a)ică au rămas intacte, am pus doar vreo două verbe să se lege versurile unul de altul. Atâta a fost toată contribuţia mea. Să zâmbim!

*

Cum se fac aripi
Poeziile scrise de copii cu îngerul meu păzitor
Alături?

Texte de urări cu carul am căutat
Imagini cu norvegieni îmbrăcaţi
Versuri să-şi facă iubirea mea damblaua
Şi importanţa ţepilor la trandafiri
Fredonând:
Pe-o margine de zăvoi stau două blide moi

Am ascuns sub aripi mii de kilometri
Cântece pentru copii de descărcat
Să-l dăruiesc pe Alecsandri în zgomot
Şi sensul sacrificiului Anei să-l găsesc

Ţi-am spus atunci cu toată inima:
Te voi lăuda toată viaţa mea de vitamină

Şi-am auzit, poruncitoare,
Vorbe de duh de dragoste
În ultima zi a unei frunze:

Adam, ia pune mâna şi strânge rodiile!

Bă, care v-aţi făcut tema?

Recunoaşteţi interpelarea? Ştiţi cu aproximaţie vârsta emiţătorului?

V-aţi gândit cu siguranţă că în cele 10 min. de pauză (plus/minus 5 min.), un elev strigă în gura mare prin clasă după ajutor!

Nu, nu mai suntem “pe vremea aia”.

Suntem pe vremea când fraierul funcţionează puţin diferit: forma diferă, e mise à jour, dar conţinutul rămâne. Adică “fraierul” e mereu cel care munceşte şi pentru alţii, într-o clasă. E bonomul pe care toţi îl trag de barbă să mai scuipe-o temă gata făcută, nou-nouţă. Conţinutul e acelaşi… şi e politico-religios pe deasupra: unul pentru toţi. Formele s-au schimbat, graţie tehnicii minunate de care dispunem.

Dacă într-o vreme, fraierul accepta cu chiu cu vai să-şi dea caieţelul într-o pauză să se-nfrupte toţi în 10 min. din munca lui de ceasuri “din chilie”, acum strigarea se face… pe chat. Yahoo messenger e un excelent locus communis pentru sinistraţii clasei. I se îngăduie un timp celui care binevoieşte să muncească, după care, se face strigarea:

Limba noastră tăietoare…

Pe acest blog nu se face politică.

Pe acest blog, ne interesează în schimb cum folosesc unii şi alţii limba română. De exemplu, cei care traduc meniul WordPress în limba română sunt de o inconsecvenţă crasă. Dar, revenim într-un post viitor asupra acestora. “Post”, “postare”, “comunicat”, “articol”. Hm. Ce rămâne?

Dar n-am putut trece cu vederea - cu auzul mai bine zis - peste afirmaţia caraghiosâlcă a lui Funar. Citiţi şi spuneţi voi dacă nu e de vină! Demenţial.

“Aş dori de asemenea să li se spună colegilor prezenţi ce li se taie celor absenţi!”

……………………………….

……………………………….

……………………………….

Indemnizaţia… evident!

Meteosensibilitate

“Mă simt bine… vreau sânge!” - Halloween “ca şi cum”

“Mă simt bine… vreau sânge!” - exclamă un adolescent costumat în vampir la o petrecere de Halloween la Cluj…

Nişte copii şi-au întrebat părinţii dacă îi lasă la petrecerea de Halloween organizată la şcoală. În loc să le spună “da” sau “nu”, părinţii le-au explicat copiilor ce înseamnă această sărbătoare. Când s-a făcut lista cu cei care urmau să participe, respectivii elevi au refuzat… A fost alegerea lor.

În spaţiul românesc, Halloween-ul, importat recent din geografia festivă americană, e prilej de comercializare a chinezăriilor de tot felul (de la dovleci, lumânări şi scheleţi la diverse costume), e încă un divertisment, o ocazie de petrecere, mâncare şi băutură (nici vorbă de “candidele” candies), de chef, în care se reproduc, de cele mai multe ori fără discernământ, practicile corespondente sărbătorii.

Două aspecte ni se par importante vizavi de această sărbătoare:

1. În primul rând, circulaţia sărbătorilor în alte arii geografice presupune o resemantizare a lor.

Originea sărbătorii Halloween trebuie căutată în mitologia celtică, respectiv în sărbătoarea Anului Nou (noaptea dinspre 31 octombrie spre 1 noiembrie), care se numea Samhain. Pentru că celţii credeau că divinităţile lor locuiesc în morminte, că sunt fiinţe supraomeneşti, nu supranaturale (H. Hubert), cu ocazia sărbătorilor, aceste divinităţi erau supuse unor rituri de “întinerire”. După strângerea recoltelor, spiritele rele veneau să-i tulbure pe cei vii. Oamenii aprindeau focuri pe dealuri, lumini în case, pentru a îndepărta aceste spirite rele.

O resemantizare a sărbătorii are loc după cucerirea romană (prin sec. 1 d.H.), adăugându-se conţinuturile sărbătorii morţilor - Feralia şi ale zeiţei Pomona - zeiţa fructelor şi livezilor (ne putem gândi în acest context la românescul pomană). Alte resemantizări au loc mai târziu (Papa Bonifaciu al IV-lea stabileşte o Zi a Tuturor Sfinţilor - iniţial sărbătorită pe 13 Mai, dar mutată apoi pe 1 Noiembrie - francezii au la Toussaint, românii au Ziua Morţilor).

Sărbătoarea a fost apoi “exportată” peste ocean, în sec. 19, de irlandezii care s-au stabilit pe noul continent. Ea a căpătat un aspect popular şi comercial, iar practicile care s-au încetăţenit cu această ocazie sunt cele pe care le ştim şi azi: decuparea dovlecilor, aprinderea lumânărilor în interiorul lor, purtarea măştilor, cu precădere a celor reprezentând fantome, vampiri, demoni, vrăjitoare şi alte făpturi ale nopţii, colindatul din casă în casă - trick-or-treating etc.

Readucerea ei în spaţiul european, în spaţiul românesc, are loc sub formă de “divertisment”, resemantizarea având loc în sensul degradării sărbătorii.

2. În al doilea rând, necunoaşterea semnificaţiei sărbătorii, face ca ea să fie sub semnul lui ca şi cum. Vampirul mascat nu cunoaşte motivaţia deghizării sale. Gestul de punere a măştii e pentru el un prilej de a face haz, un act gregar.

Un musulman care s-a naturalizat în Canada - fără a cunoaşte, precum vampirul de mai sus, semnificaţia Crăciunului - şi-a decorat sufrageria cu un imens brad de Crăciun, aşa, ca la case mari. Omul a adormit bine, iar când s-a trezit noaptea să meargă la baie, a văzut profilul bradului din sufragerie şi s-a speriat de moarte. Bondoc cum era, s-a rostogolit pe duşumea ca o minge. El uitase, bineînţeles, că împodobise brad de Crăciun… Ce semnificaţie avea pentru el sărbătoarea? Dincolo de tradiţionalul brad, oare auzise măcar de naşterea Mântuitorului?

La noi, Halloween-ul e doar ocazie de petrecere şi chef, cum spuneam, de comercializare a tuturor chinezăriilor, de divertisment. Necunoaşterea semnificaţiei sărbătorii, duce la o participare “ca şi cum”, iar masca nu mai are funcţie de protejare a identităţii celui care o poartă. Gestul de punere a măştii e superfluu, afişare vanitoasă, act de snobism sau… moft.

Excese festive la Craiova - să-şi facă primaru’ damblaua!

Voiam să ţin blogul ăsta departe de politică. Şi… foarte aproape de SĂRBĂTOARE. Să spună cândva toţi cei ce vor fi trecut pe-aici că e cel mai sărbătoresc blog. Că zi de zi se întâmplă sărbători, că oamenii se nasc şi mor, că se rupe timpul şi se coase la loc…

Şi iar veni vorba de sărbătoare. De data asta de “festivitate”. Dacă-l citiţi pe Paul P. Drogeanu şi a sa Practică a fericirii, veţi pricepe că e o mică diferenţă între “sărbătoresc” şi “festiv”, că al doilea termen comportă aspecte peiorative. Despre ce festivitate e vorba? Uitaţi-vă aici! Merită.

Aşadar, Zilele Craiovei, festivitate care nu se poate lipsi de toate ingredientele intrinseci: excese, spaţiu amenajat festiv, muzică, voie bună, artificii - toate acestea vor costa nu mai puţin de… 24 de miliarde, din care 12-14 miliarde sunt bani publici. Vor cânta Ruslana (20 de mii de euro), Jennifer Rush (33 de mii de euro) şi primarul zice că nu i se pare mult să-şi facă damblaua.

Ce înţelegem noi de-aici? Că atunci când e sărbătoare, se face exces… se fac excese de tot felul. Asta, da, e o regulă a sărbătorii. Alături de răsturnarea normelor de dinainte de timpul sărbătoresc. Alături de altele pe care poate vi le vom spune (poate) cândva. În sărbătorile religioase care presupun o perioadă de prohibiţie prealabilă - oprelişte de la consumul de carne, de alcool, de alte produse de provenienţă animală, după post, urmează sărbătoarea, reversul monedei, în care oamenii mănâncă şi beau tot ce înainte fusese interzis. Excesul e legitim, e regulă! Dacă nu participi, eşti impostor, trădător, laş.

În cazul festivităţilor de la Craiova, excesul e alegerea unanimă a consilierilor locali, care… pe capete… nici n-au auzit de Ruslana şi Jennifer Rush, după cum ele nu vor fi auzit până acum de existenţa oraşului Craiova pe harta României. Dar bugetele cetăţenilor vor fi ţapii ispăşitori… Nu e demenţial? (Şi… (d)evenimenţial.)

Bulă, blondele şi B—–x

Vă întrebaţi ce legătură au cele trei substantive din titlu? Toate încep cu “b”.

Ce ştim despre Bulă? E al 59-lea “mare român”. Descrierea lui, aşa cum o găsiţi aici este următoarea: Personaj fictiv, dar realist. Descendent (bastard?) al lui Păcală şi Mitică. Pare când foarte şmecher, când foarte fraier. În ambele ipostaze, şochează. Şi stârneşte râsul. Râdem de el ca să nu râdem de noi.

Bulă este, prin urmare, un personaj inexistent, dar mereu prezent printre noi. Bulă este ţapul ispăşitor, este cel care poartă toate vinile. Bulă nu este omorât (în) definitiv, precum ţapul din mecanismul victimar (vezi René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii), dar el e mereu pus la zid de întreaga colectivitate: în bancurile cu Bulă, apar politicieni, judecători, poliţişti, preoţi, învăţătoare, profesori, părinţi, fraţi, surori, preşedinţi, ţărani, amante, colegi, soldaţi, tot ce vrei. Bulă este ţapul ispăşitor perfect. Am ales câteva bancuri scurte cu Bulă (…şi nu din acelea scabroase):

* Bulă vede pentru prima dată un curcubeu.
- Mamă, uite ce reclamă frumoasă!

*- Bulă, de ce a creat Dumnezeu mai întâi bărbatul?
- Pentru ca, măcar o dată în viaţă, să poată vorbi liber.

* Ce s-a gândit Bulă să-i ia mamei de ziua ei? - O sută de parai din portmoneu.

*- Bulă, în propoziţia “Venea o moară pe Siret”, care-i subiectul?
- Venea.
- Cum să fie venea, măi Bulă?
- Păi, Venea îl omoară pe Siret.

Şi aşa, am trecut la blonde. Din multe puncte de vedere, blondele şi Bulă se aseamănă. Particularizarea se face în privinţa vinii, a culpei. Blondele nu sunt vinovate pentru toate greşelile, de orice fel ar fi ele, cum este vinovat Bulă. Ele sunt îndeosebi vinovate de prostie. Ca oltenii, irlandezii sau… poliţiştii. Şi, uneori, blondele sunt salvate de la această “condamnare” (vezi filmul Legally Blonde). “Învinuirea” blondelor e un gest selectiv pe care nu ne propunem acum să-l lămurim. Brunetele, şatenele şi roşcatele (de la mama natură) sunt la fel de susceptibile de prostie. Şi chiar o dovedesc cu prisosinţă (cel puţin la fel de mult). Ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a-ţi schimba culoarea părului… momentan nu avem timp pentru asemenea chestiuni colaterale.

Ceea ce ne interesează e funcţionalitatea acestui mecanism victimar, în care blondele ajung şi ele în postură de ţap ispăşitor. Aşa se face că toată prostia din lume se adună cu macaralele pe capul lor. Aşa se face că zi de zi sunt legate la stâlpul infamiei, fără a fi omorâte (în) definitiv, se înţelege.

Cel mai uşor e să-i răstignim pe alţii. Cu propria răstignire merge mai greu!…