Am primit o declaraţie…

…şi-o dau mai departe pe proprie răspundere.

Unii au zis că-i banc sec.

Alţii că-i scurtă şi la obiect.

Alţii că-i răsuflată. (De parcă ar fi fost cu gaz. Sau gaze. :P. Iar îmi amintesc de studenţii ăia care au scris că i-au gazat pe turişti la hotel, în loc să-i cazeze).

Şi încă unii au zis că-i o prostie.

Şi încă alţii că nu-i originală.

Pentru că toţi s-au deprins cu de-clişeizarea. Şi-s deştepţi şi declară (pe proprie răspundere) muuult mai poetic.

Dar nimeni nu L-a întrecut până acum:

Te iubesc cu o iubire veşnică. De aceea îţi păstrez bunătatea Mea.

Rod(n)icind Flori(i)le

Aşa arată rod(n)ica mea Primăvară!

Mi-am mutat încet obiectivul aparatului dinspre terestru spre celest.

În prima imagine, aproape m-a uimit curgerea culorilor. Ca şi cum de la deal până acasă, copacii, iarba şi gardul s-au aqua-relizat.

În a doua imagine, incandescenţa solară vine dinspre pământul tridimensional/t.

Urmează în a treia imagine o simfonie a magnoliilor printre care se întrevăd “apucături” de cer.

Şi, în fine, florile înCRUCişatE! După ce calci pe ramuri de finici eşti atârnat pe trunchi! De lemn… Oricum, după cruce, e cer deplin. Pur şi simplu Cer.

Click pentru imagine mărită!

*

Pe pisc cu-n pix în plisc

Deşi în engleză există substantivul compus tongue-twister, în franceză există virelangue, în italiană sciolilingua şi altele, of course, în alte limbi, în română avem doar parafraze de genul: încurcături / îmbârligături / sclinteli de limbă. Şi-am mai auzit şi expresia: fractură de limbă. Asta mi s-a părut tare.

Când eram mici, le învăţam pe de rost doar ca să-i uimim sau să-i chinuim pe alţii. Îi puneam să repete repede după noi, aşa că ieşeau tot felul de ciudăţenii (şi înjurături, printre altele). Pe-atunci, nu ne-am gândit că ar fi exerciţii de dicţie, nici nu ne-ar fi trecut prin cap că ar putea fi teste antispionaj, aşa cum se spune că făceau pandurii lui Tudor Vladimirescu pentru a-i identifica pe spionii greci sau turci care nu puteau pronunţa bine în română: Retevei de tei pe mirişte de mei.

Iată câteva încurcături de limbă pe care mi le amintesc de când eram copil şi altele învăţate mai târziu:

*Domnule dudar, dă-mi două dude dulci din dudul dumitale de dincolo de Dunăre!

*Florica Firea, fata fostului fochist Fănică Florea face fasole fiartă fără foc, fără fum, fiindcă focul face fum.

sex sex sex

Motto: Babelul e în fiecare dintre noi. Turnul Babel a fost construit în văzul tuturor, în afară. Încurcarea limbilor l-a mutat înăuntrul nostru.

“There is something terribly wrong with a culture inebriated by noise and gregariousness.” (Georg Steiner)

unus, a, um
duo, e, o
tres, ia
quattuor
quinque
sex
septem
octo
novem
decem

1. SEX

CEI ŞASE BURGHEZI AI LUI RODIN: Les Bourgeois de Calais

Povestea burghezilor n-a fost atât de simplă. Rodin şi-a început sculptura în 1884 şi a terminat-o în 1889, însă discuţiile pe marginea figurilor care compuneau grupul statuar şi tergiversarea financiară - cei care l-au angajat pe Rodin pentru această lucrare au refuzat la un moment dat să o mai finanţeze - au făcut ca abia în 1895 să fie plasat la locul lui monumentul.

Dar din dar: Sclipiri de înţelepciune iudaică

Un alt dar primit de Crăciun este cartea Petites étincelles de sagesse juive, despre care v-am mai spus aici, pe când primisem doar câteva mici “sclipiri”, pe net. Acum am sub ochi cartea, pe care am parcurs-o aproape în întregime, fiindcă e şi savuroasă, şi de actualitate. Am tradus pentru voi câteva din apoftegmele hasidice şi sper să vă prindă bine.

În prefaţa cărţii, Victor Malka spune că “dintotdeauna, comentarea textului biblic a fost ’sportul’ preferat şi marea vocaţie a evreilor, o ocupaţie la care îi îndeamnă în mod constant înţelepţii lor”. El mai vorbeşte şi de cele două aspecte ale lecturii şi interpretării: pshat, care se referă la accepţiile imediate, evidente, a merge direct la esenţă pe cea mai simplă cale şi drash, care presupune ancheta, cercetarea, care solicită o interpretare subiectivă.

Şi acum, să ne delectăm împreună:

1. „Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi” (Exod 22, 30). Rabinul Mendel de Kotzk explică aşa acest verset: „Dumnezeu le cere oamenilor să-şi sfinţească faptele lor omeneşti: iată în adevăr sfinţenia pe care El le-o cere. El nu vrea ca noi să fim îngeri: are destui în cer!”

2. Când era copil, Neftali din Ropshitz aude într-o zi:

Când eram cocon…

Cine vorbeşte subdialectul maramureşean nu va avea probleme cu înţelegerea versetului 11 din 1 Corinteni 13:

Când eram cocon, ca coconul grăiiam, ca coconul gândiiam, ca coconul înţelegeam; iară deaca fuiu bărbat lăsaiu ceale coconeşti.

Nici noi nu avem (mari) probleme cu această traducere, pe care am luat-o din Noul Testament de la Bălgrad, tipărit la 1648 de mitropolitul Simion Ştefan şi retipărit în 1988 din iniţiativa episcopului de Alba Iulia, Emilian. Nu avem (mari) probleme nici cu textul introductiv redactat de episcopul Emilian, unde primul căruia i se cuvin mulţumiri este “înţeleptul nostru conducător, primul bărbat al ţării… Excelenţa Sa Domnul Nicolae Ceauşescu” (p. 27). Nu am avut răbdare să scriem toate calităţile, de aceea am pus puncte de suspensie. Dar celor interesaţi le furnizăm textul integral. Pe atunci nu erau şanse să se publice fără astfel de mulţumiri.

Scripcarii şi feţele lui Ianus

Cineva mi-a relatat recent o anecdotă cu Mircea Eliade care s-a întâlnit cu un prieten, tot scriitor. Eliade era stresat. Prietenul îl întreabă ce se întâmplă, iar Eliade îi spune că are două personaje care trebuie să se întâlnească la o anumită oră acolo. Nedumerit, prietenul îl întreabă: “Şi care-i problema?” Iar Eliade îi răspunde: “Da, dar nu vor să se întâlnească”.

Aşa cu tripticul meu de mai jos. Veţi decide voi dacă s-au întâlnit feţele lui Ianus la poartă…

Publicul aplauda frenetic. Concertul se terminase. Violonistul se retrase în ovaţii zgomotoase. Între sunetul viorii şi aplauzele stridente, nicio fracţiune de tăcere.

Acum, sala era în delir. Pianistul stătea în aşteptare. Ceilalţi membri ai orchestrei arborau un zâmbet de complezenţă. Dirijorul aplauda împreună cu spectatorii din sală. Violonistul ieşise pe uşa din spatele scenei, iar publicul îl chema înapoi, într-o stare de extaz care emana din violenţa palmelor lovite unele de altele.

(Tot aşa, Dumnezeu stă pe scenă şi nu fuge nicăieri. Doar noi, spectatorii, ieşim din sală. Şi Dumnezeu ne aplaudă şi ne aşteaptă răbdător să revenim în cântecul Lui…)

Au urmat cinci reprize de aplauze. Scurte tăceri au fost lăsate între ele, în nădejdea că violonistul va reveni. După aceste cinci încercări, violonistul se întoarse în faţa publicului. Ca prin farmec, sala amuţi. Respiraţia îşi încetini ritmul. Membrii orchestrei şi spectatorii din sală erau una.

Violonistul îşi puse vioara sub bărbie şi mai scăpă din arcuş o gavotă de Bach. Nu mai era nici culoare, nici mulţime, nici tavan. Doar sunetul viorii şi o vibrare la unison.

Din spate, părea un înger. Vioara din partea stângă-i ţinea loc de aripă… De două aripi unite, înainte să se despartă în aer…

Iată cum pictează Matisse violonistul din spate.

În faţa ferestrei, nu în faţa sălii.

Tabloul - Le violoniste à la fenêtre - datează din 1918, iar criticii îl consideră, în fond, un autoportret, pentru că Matisse cânta la vioară. Se spune că înainte de a picta, cânta cel puţin o oră la vioară.

În acest tablou, e obligatoriu să urmărim verticalitatea perspectivei. Chiar dacă violonistul e aşezat pe un plan orizontal, chiar dacă există decorul de linii orizontale ale ferestrei şi balustradei, ceea ce contează cu adevărat este profilul vertical al muzicianului în faţa unui spaţiu deschis. Imaginea de dincolo de fereastră nu îngăduie o “situare”. Muzica înlesneşte deschiderea.

Începutul secolului XX e marcat de altfel de această obsesie a reprezentării muzicii - artă nondiscursivă şi nonreprezentativă. Pornind de la baza tabloului spre partea superioară, urmărind romburile şi alternanţa culorilor, se poate “prinde” un ritm muzical, culminând cu dezmărginirea de dincolo de fereastră. Pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit…

Chagall are mai multe tablouri cu violonişti: Violonistul verde, Violonistul albastru, Violonistul clovn, Violonistul aşezat ş.a.m.d. Scripcarii lui sunt în prim plan, masivi, deasupra acoperişurilor, deasupra oraşului, deasupra realităţii. Sunt între cer şi pământ.

Am ales Le violoniste bleu, care datează din 1947.

 

După cum se vede, el se află deasupra acoperişurilor şi e în relaţie strânsă cu lumina. De astă dată, cea selenară. Tabloul ar trebui privit dinspre colţul din stânga spre centru, cu posibilităţile de iradiere luminoasă pe care le propune. Chiar întâlnind obstacole în cale, focusul de lumină este dominator, un fel de “personaj” aproape la fel de important ca violonistul.

Prezenţa păsărilor nu trebuie nici ea trecută cu vederea, dar nici poziţia nefirească a viorii şi a mâinii care ţine arcuşul. De fapt, Chagall fusese dat ca antimodel de profesorii de vioară care-şi struneau învăţăceii într-ale artei scripcăreşti.

Atmosfera este sărbătorească. Privirea scripcarului este trează. Pentru cine are urechi de văzut şi ochi de auzit… (sic)

Dumnezeu nu fuge de pe scenă. El aşteaptă, răbdător, ca noi, spectatorii, să ne întoarcem în cântecul viorii Lui!

Vorbe de duh iudaic(e)

Despre o carte intitulată „Petites étincelles de sagesse juive” (Mici sclipiri de înţelepciune iudaică), spunea cineva că este plină de vigoare şi cu un extraordinar simţ al umorului. Vă dau şi vouă câteva „pastile” de înţelepciune, poate ne va merge tuturor mai bine digestia “cerebro-cordian/l/ă” după aceea.

***

Înţelepciunea lui Solomon era atât de mare, încât putea lua toate formele, inclusiv forma nebuniei.

***

Vorbă de duh a lui Naham din Braslav: „Cei care ştiu nu spun. Cei care spun nu ştiu”.

***

Mendel de Kotzk: „În copilărie, învăţăm să vorbim. La bătrâneţe, învăţăm să tăcem. În aceasta constă marea inferioritate a omului: că învaţă să vorbească înainte să înveţe să tacă”.

***

Baruh din Medzibozh se afla în birou când intră nepoţelul său plângând:
- Ce s-a întâmplat?
- Mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu copiii. M-am ascuns de câteva ore bune şi nu mă caută nimeni!
Bunicul său izbucneşte şi el în plâns:
- Dumnezeu plânge şi El pe ascuns, zise. Că noi nu Îl mai căutăm. Şi este scris: “Şi Eu Îmi voi ascunde Faţa în ziua aceea.” (Deut. 31,1

***

E bine că Moise a fost bâlbâit, că dacă nu, nu ar mai fi ajuns israeliţii să fie eliberaţi din robia Egiptului, fiindcă ar fi pierdut vremea în discuţii şi dezbateri.

***

Rabinul Meir Yehiel era fiu de brutar. Era vestit pentru tăcerile sale. Nu zicea nimic decât în situaţii extreme. Un student l-a întrebat de ce are atitudinea asta.
- Să-ţi explic! i-a zis rabinul. Tatăl meu mi-a zis într-o zi că măiestria brutarului constă în următorul lucru: cu cât rămâne mai mult închis cuptorul, cu atât mai mare este căldura pe care o degajă. La asta mă gândesc de fiecare dată când am chef să iau cuvântul”.

***

Rabinul Şimon Miroslav este întrebat:
- Cărui fapt i se datorează viaţa dvs. lungă?
- Nu m-am revoltat niciodată împotriva lui Dumnezeu. Mi-am spus: dacă vrei să îmbătrâneşti liniştit, mai bine nu spune nimic. Altfel, rişti să te convoace în cer pentru a ţi se asculta argumentele şi a ţi se procesa plângerile.

***

O femeie vine la maestrul hasidic Moche Leib din Sassov:
- Vreau să vă rugaţi pentru fata mea: e bolnavă pe moarte!
- Îi doresc însănătoşire grabnică de la Dumnezeu!
- Ah, nu, rabine! Nu e suficient. Şi să ştiţi că nu mă mişc de-aici până nu juraţi solemn, pe viitorul care vă stă înainte, că fata mea se va vindeca!
- Bine, fie: jur pe viitorul care-mi stă înainte că fiica ta se va vindeca!

După câteva zile, fata muri. Unul dintre ucenici îl întrebă atunci pe rabin:
- Ce vă veni să rostiţi un astfel de jurământ când ştiaţi că fata suferea de o boală incurabilă?
- Ei bine, eu îţi spun că viitorul întreg nu valorează cât o oră de mângâiere pe care, în acel moment, i-am putut-o dărui acestei femei.

***

Vorbă de duh a lui Zeev de Strikov: Să taci când n-ai nimic de zis e o dovadă că nu eşti prost. Înţelepciunea e să taci când ai ceva de zis”.

Despre maci şi paraşute portocalii

Am auzit o expresie pe care n-o ştiam. A rămâne în mac înseamnă, în spaţiul slav, a rămâne fată bătrână.

Acest mesaj nu are legătură cu starea civilă. Constrângerile cauzale ale unei astfel de stări fiind depăşite, e vorba doar de o aducere în prezent a amintirii celor 13 ani când aveam să scriu un text (nu chiar atât de) banal şi sentimental (”sacra banalitate”), care avea să fie recitat mai târziu de mulţi, inclusiv la nunţi, în biserici. De-atunci am ales ca macii să însemne pentru mine iubirea, deşi, pentru alţii, ei au varii semnificaţii, de la căldura senzuală, orbitoare a soarelui de vară, la gustul particular al covrigilor şi cozonacilor, până la pierderea de sine, în uitare. De exemplu, zeiţei Demeter i se oferă un mac, ceea ce “reprezintă puterea somnului, uitarea care îi cuprinde pe oameni după moarte şi înainte de reînviere” (J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol 2., p. 254).