lumea adam(a)ică

Multe răspunsuri inedite dau copiii. Nu-şi cenzurează vorbele de teama că ar spune prostii şi ar râde ceilalţi de ei… inclusiv les grands hommes. Îmi plac multe din răspunsurile adunate în experimentul Zaica.

Întrebat fiind cu privire la rostul rugăciunii, un copil răspunde:

- Noi ne rugăm înainte de mâncare, fiindcă îngerii se hrănesc cu rugăciuni şi trebuie să le dăm şi lor de mâncare atunci când ne aşezăm la masă.

(Am parafrazat.)

În orice caz, fie că suntem copii, fie că suntem părinţi, ce-ar fi să hrănim îngerii?

Şi îngerii de copii…

Continue reading Să hrănim îngerii!…

…cu Mica Prinţesă

- o replică metaforică la suicidul copilei de 13 ani, pentru nota de la teza de română.

*

Mica Prinţesă ajunsese la o vârstă… între vârste.

La 13 ani, nu mai eşti neapărat copil. Nici neapărat adolescent. Unii copii de 13 ani fac alţi copii…

Mulţi se tem de 13, ca de piaza rea.

Alţii devin învăţători la aceeaşi vârstă.

Mica Prinţesă trebuia de-acum să facă ce fac “oamenii mari”.

Şi într-o primăvară – cu maci pe calea ferată -, prima ei clătită a ieşit cam aşa: Continue reading Un fel de episod “Micul Prinţ”……

Ne-am obişnuit cu înlocuitori pentru aproape orice.

Legumele cultivate în sol afânat au fost înlocuite cu legumele obţinute în cutii de plastic, unde le picură, statistic, hormonii de creştere.

Lumina zilei a fost înlocuită de lumina neoanelor.

În loc de diligenţă, avem TGV ori Boeing 747. 

În loc de carte cu cari, avem ecrane cu radiaţii. 

Şi asta se cheamă progres. 

Dar cât de bun sau nebun este progresul ar fi o altă discuţie.

Cum vom trăi cu toate aceste victorii ştiinţifice, când se dispune de viaţa unor fiinţe, pe criterii… – oare de care? Continue reading Trăind periculos…

Spectacolul morţii a fost dintotdeauna important în fiecare vârstă a omenirii, atât moartea celor apropiaţi, cât şi cea a duşmanilor. Moartea ca întâmplare, moartea ritualică, moartea răzbunătoare, şi aşa mai departe.

La fel cu moartea animalelor: atât pentru hrană, cât şi pentru protejarea familiei, a comunităţii, moartea animalelor ce reprezentau o ameninţare.

Michel Foucault vorbeşte despre moarte ca obiect al justiţiei, care avea şi un rol pedagogic. La execuţiile publice asista întreaga comunitate, era o ocazie festivă, iar execuţia, supliciul erau fastuoase. Astfel de evenimente îi învăţau pe privitori / spectatori că nelegiuirea se plăteşte scump, sângeros şi că justiţia e o putere cu care e mai bine să nu te pui.

Din punctul de vedere al justiţiei ce impune supliciul, acesta trebuie să fie spectaculos, trebuie să fie constatat de toţi, să poată fi înregistrat ca un fel de triumf al ei. Excesul ca atare al violenţelor care au loc constituie unul dintre elementele gloriei sale: dacă vinovatul geme şi urlă sub lovituri, acestea nu sunt un accesoriu ruşinos, ci însuşi ceremonialul justiţiei ce se manifestă în deplinătatea forţei ei. De aici, desigur, acele suplicii ce continuă şi după moarte: cadavre arse, cenuşă risipită în vânt, trupuri târâte pe rogojini, expuse pe marginea drumurilor. Justiţia urmăreşte corpul până dincolo de orice suferinţă posibilă.

Moartea, vărsarea sângelui, e un spectacol şi azi, de la care nu se dau la o parte bărbaţi, femei şi copii. Nu trebuie să fii nici vegetarian, nici înfocat militant Green Peace ca să reacţionezi la imaginile de mai jos. Continue reading Hai să vedem cum mor delfinii!…

Te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă… (Is. 45, 4)

Iată o relatare pe care am auzit-o cândva, într-o Săptămână a Mulţumirii! O întâmplare cu o singură Carte la bibliografie, ca atunci când Tata Îşi strigă copiii pe numele mic, cu-mbălsămate picături de iubire în suflet (Petru Lascău).

O adolescentă crescută într-un mediu familial problematic – certuri repetate, reproşuri nepotolite, lipsă de supraveghere – “părinţii mă lăsau singură acasă 3-4 zile, petreceam cu prietenii, mă uitam la filme interzise minorilor, făceam tot ce-mi trecea prin cap, distracţia era pe primul loc” – este invitată de câteva colege într-o tabără de tineret. Continue reading Socoteala de-acasă şi cea din… tabără…

Cât de original poţi fi în iubire?

S-a încercat înainte cam tot ce se putea încerca. S-au iubit oameni din aceeaşi familie, din acelaşi neam, din familii şi din neamuri diferite.

Oameni din aceeaşi clasă socială, castă şi oameni din clase ori caste diferite.

Oameni de aceeaşi rasă şi de rase diferite.

S-au câştigat şi s-au pierdut bătălii din, pentru, întru iubire. Inclusiv bătălia cu viaţa.

Au fost date porunci împotriva homosexualilor, împotriva zoofililor. Nu la modul preventiv, ca şi cum aceştia ar fi fost potenţiale pericole în viitor. Pur şi simplu pentru că astfel de comportamente erau la ordinea zilei.

Dragostea prietenească nu poate fi nici ea mai mare decât a mai fost înainte. “Frate Ionatane, tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată, mai presus de dragostea femeiască” (2 Sam 1, 26). Continue reading Mai original in iubire?…

CARTEA 1 LUI PAVEL APOSTOL LA CORINTEANI (“Noul Testament de la Bălgrad”, p. 451)

CAP 13

Arată că nece un dar nu poate fi iubit înaintea lui Dumnezău fără dragostea. Derept aceaia, laudă pre dragoste.

1. Să aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi dragoste n-aş avea, fire-aş ca o arame răsunătoare şi ca un chimvol nerăsunînd.

2. Şi să aş avea prorocie şi să aş cunoaşte toate tainele şi toată înţelepciunea şi să aş avea toată credinţa, cît să poci şi munţii muta, iară dragoste n-aş avea, nemică nu sînt.

3. Şi de aş împărţi surumanilor toată avuţiia mea şi să aş da trupul mieu spre ardere, şi dragoste n-aş avea, nece un folos nu mii-are fi.

Continue reading (my) heart 4 u…

Era pe la 1944, undeva în nordul Franţei. P.G. avea 21 de ani şi oroare de toate ororile văzute deja. Răniţi, morţi, copii plângându-şi părinţii, părinţi plângându-şi copiii, disperare în ochii iubitelor, groază şi frică în ochii soldaţilor. Mereu câte o promisiune că va îndeplini ultima dorinţa a vreunui camarad care se sfârşea sub ochii lui.

La spitalul improvizat unde transportase răniţii în acea zi, lucra o asistentă care-i atrăsese de la bun început atenţia. Avea o eleganţă şi o distincţie care eclipsau atmosfera aceea suferindă şi mortuară. Două săptămâni, atât a ţinut înseninarea lui P.G. Atât a putut să o urmărească de la distanţă, iar mai apoi să chiar schimbe câteva cuvinte cu ea. Era o paranteză de uimire încântată în marea de sânge, ţipete, moarte, hrana ochiului de fiece zi.

Oricât de intensă a fost trăirea, nu-şi putea face planuri de viitor, de familie, de câţi copii ar vrea etc., etc. Războiul e război, te cere sută la sută. P.G. mai avea cinci fraţi. Nu ştia dacă îi va revedea vreodată. După două săptămâni, în care o infimă fereastră de lumină se deschisese în întunericul fiecărei zile, P.G. a fost mutat cu unitatea lui în altă parte a frontului. Adio fereastră, adio asistentă elegantă şi distinsă! Războiul îmi cere sufletul tribut.

Atunci a cedat. Pentru prima şi ultima dată.

Continue reading Ştiţi, mi-aţi salvat viaţa?…

*Pro scriptum: e doar un fel aparte de a spune “La Mulţi Ani!”

O schemă comună e aceea în care învăţăm de la cei pe care îi învăţăm. Nu mă refer acum doar la educaţia din instituţiile de învăţământ, ci la orice formă de educaţie – familială, profesională, socială…

Zilele trecute am învăţat ceva dintr-un desen copilăresc… Era un cerc mare, gri, în care trona o inimă roşie, cu contur negru, de la care porneau raze precum ale soarelui.

Vă amintiţi desenele acelea naive în care soarele are o faţă hazlie, cu ochi albaştri şi sprâncene lungi, cu nas şi gură roşie, de la care iradiază raze galbene sau portocalii?

Ei bine, în acest desen, razele porneau de la inimă şi m-am oprit puţin să înţeleg asocierea pe care o făcuse copila.

Continue reading La lecţia de inimă……

Într-o zi cu maci şi ploaie bruscă şi netemperată, am fost la Aleşd – un orăşel din vestul ţării, la vreo 40 de km de Oradea. Un orăşel prin care treci pur şi simplu către alte destinaţii, când nu ai motive de popas, când nimic nu te leagă de cineva, de ceva de-acolo.

Mi-am dorit să-i văd pe oamenii descrişi de Pătrăţosu şi să gust din atmosfera pe care ne-o creiona nu demult cu atâta entuziasm şi stil.

Până la Aleşd, un răsfăţ de maci, şi pe marginea drumului, şi în lanurile de grâu şi secară, de parcă era zi de foc, un foc pe care nici ploaia nu avea cum să îl stingă.

Lucrurile nu stau altfel decât ne-a spus Marius. Există o frumuseţe a oamenilor care rostesc peste tine binecuvântări, chiar dacă te văd pentru prima dată în mijlocul lor. I-am auzit cum se salută între ei, am observat zâmbetul de pe feţe, şi chiar am auzit, în loc de salut, tainicele cuvinte “te iubesc”. Am zâmbit, nevăzut, până în colţul inimii.

Aceşti oameni nici măcar nu erau conştienţi că îşi au “celebritatea” lor. Lumea virtuală care nouă ne este atât de la îndemână e inexistentă pentru ei. Am întâlnit-o pe femeia top model şi am schimbat câteva replici jucăuşe cu fetiţa cea mai mică, o blondină sprinţară, cu ochi luminoşi şi iscoditori. Mi-am dat seama, stând de vorbă cu ei, că situaţia noastră era inegală. Eu ştiam deja multe despre aceşti oameni, înainte de a ajunge în realitatea lor, “la faţa locului”.

Copiii au venit şi ne-au spus, rând pe rând, versetul de aur, fără crispare, fără temere, chiar dacă mai trebuia să li se şoptească un cuvinţel-două.

Din rugăciunile înălţate nominal pentru unii şi alţii, am priceput că nu-i “raiul pe pământ”. Familiile îşi trăiesc şi acolo, ca peste tot, dramele lor: unii se duc şi sunt petrecuţi cu lacrimi, alţii se îngrijorează pentru examenele care le stau în faţă, alţii sunt bolnavi, alţii îşi caută de lucru, alţii au nevoie de încurajare etc., etc.

Continue reading Am fost la Aleşd……

Am încărcat pe frontispiciul blogului un mac sfâşiat, sfârşit pe caldarâm. De fapt, doar petalele lui. Petalele rupte de tulpină şi frunze. O imagine a morţii.

*

“Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat…” (Mt 27, 51)

Azi a fost ziua sfâşierii. Dumnezeu S-a lăsat sfâşiat: între iubirea de oameni şi iubirea de Fiul.

Niciun miracol n-a fost imposibil de realizat la cuvântul Lui, însă miracolul iertării cerea vărsare de sânge, nu doar rostirea.

Moartea Lui a fost urmată de învieri ale sfinţilor adormiţi. Sfâşiere cu două tăişuri.

M-am gândit apoi la alte despicări în două.

Despicarea în două a Mării Roşii. Pentru evrei e salvatoare. Pentru egipteni, doar o amăgire!

Când au pretins cele două mame înaintea regelui Solomon, fiecare separat, că al ei este copilul care urma să fie mâncat din cauza foametei, Solomon le cere oamenilor să-l taie în două pe copil şi să dea câte o jumătate fiecărei mame. Însă adevărata mamă nu îşi vrea copilul sfâşiat. Preferă să-l ştie în mâna celeilalte mame, dar să nu fie sfâşiat…

Elisei priveşte cum e răpit Ilie la cer în carul de foc şi… îşi sfâşie hainele în două. Apoi, cu mantaua lui Ilie, Elisei despică în două Iordanul.

Unii martiri au fost tăiaţi în două cu fierăstrăul.

Sfâşierea în două e salvatoare. Între ce şi ce ne-am sfâşiat azi?

Începe Săptămâna Patimilor.

Monica Lovinescu s-a sfârşit.

Încă un glas care îşi va prelungi nedeteminat memoria a amuţit.

Monica Lovinescu (1994) – Sursa imaginii: Wikipedia

*

Noi ne gândim la cele 10 fecioare şi la pilda lor. La miezul nopţii va veni furul. Suntem cu rezervele asigurate, să nu se stingă a noastră lumină?

Continue reading Ca de-nceput de pătimire……

#1

Tatăl: Priviţi! Se întoarce cu adevărat! Îl văd ca o umbră. Un punct mişcător. Dar îl simt. Cărarea pe care vine o aud ca pe un cântec. Cu siguranţă e el! Fiul meu!

Slujitorii: Stăpâne, nu mai lăsa ochii să-ţi plângă zadarnic! Fiul tău petrece acum cu prietenii lui. Nu te mai amăgi şi nu mai aduce întristare sufletului tău. Te-a uitat de tot. Dumnezeu să-l ierte!

Tatăl: Înapoia mea, ispititorilor! Chiar şi văzduhul îmi aduce respiraţia fiului meu. Nu îl vedeţi? E cu neputinţă să fie altul. Fiul meu, fiul meu!

#2

Tatăl: Draga mea, s-a sfârşit aşteptarea. Fiul nostru se întoarce acasă. Îl văd de departe: răspunsul rugăciunilor mele. Hai să-i pregătim o masă pe cinste!

Femeia: Ai temperatură. Vino înăuntru să-ţi fac frecţie! Ţi s-a înceţoşat privirea de când stai aici şi ai făcut insolaţie. Aiurezi.

Continue reading Tatăl fiului risipitor…

Il y a autant de lettres dans Femme que dans Amour!
(Xavier Forneret)

Am recitit povestea Anei. Mişcătoare poveste! Şi Ana… o femeie bărbată! A mers până în pânzele albe când şi-a pus ceva în gând. Mai ştim noi o Ană pe care n-au întors-o din drum nici puhoaiele, nici… Dar azi ne-am amintit de Ana lui Elcana!

Pe tine te iubesc mai mult!

Elcana avea două neveste: Penina şi Ana. Nasol când se fac favoritisme pe faţă, însă pe Ana o iubea mai mult! Ce râvnit e acest mai mult: mai multe posesiuni materiale, mai multă atenţie de la ceilalţi, mai multă iubire, mai multă deşteptăciune, mai mult din ce ne satisface confortul – şi psihologic, şi material. Însă nu mai multă suferinţă…

Şi ce dacă te iubeşte, eu i-am făcut copii!

Cu asta îi scotea ochii Penina. Cu o plăcere sadică. I se părea echilibrat: să aibă copiii pe care bărbatul şi-i dorea şi pe care cealaltă, rivala, nu putea să i-i dea! Cât de omeneşti sunt reacţiile astea! Câtă micime! Mă bucur de răul tău, dacă eu nu pot avea mai mult. Îmi afişez cu ostentaţie avantajele. Cumva, cumva, să mă asigur că rămâi într-o lumină proastă!

Continue reading Femeie şi Iubire au tot atâtea litere…