Pornind de la acest articol, am decis să vă spun şi eu două… coincidenţe. E drept că recunoaşterea elementului miraculos în coincidenţele trăite e o chestiune subiectivă. Noi suntem cei care decidem ce procentaj de miracol se află în ele. Avem parte, în schimb, şi de coincidenţe cu conotaţii negative. Ne întâlnim în acelaşi loc cu persoane pe care nu le agreăm, tensiunea creşte… şi sfârşim prin a repeta uimirea doamnei Martin din Cântăreaţa cheală de Eugen Ionescu: “Ce ciudat! ce bizar! şi ce coincidenţă!” Iar altor coincidenţe negative, le spunem simplu: ghinion.
Să ne întoarcem la cele două întâmplări de care vă spuneam mai sus. În prima, se făcea că trecuse ceva vreme de când nu mai reuşisem să povestesc în detaliu cu o prietenă foarte bună despre ce ni se întâmplă fiecăreia. Era o zi de sâmbătă, iar gândul îmi stăruia asupra ei neînţeles de mult.
Am făcut cumpărături, am gătit, am pus în ordine corespondenţa, mi-am vizitat sora. În toate aceste mărunţişuri ale zilei, gândul la prietena mea nu-mi dădea pace. Nu ştiam că e plecată. Orice aş fi făcut, în atribuţiile casnice ori în răgazul de lectură şi meditare, aveam sentimentul că se întâmplă ceva grav cu prietena mea. Nu-mi rămânea decât să mă rog “pe pipăite”: Doamne, Tu ştii unde se află şi care sunt nevoile ei în acest moment. Tu poţi fi acolo, aşa cum eşti aici. Deşi nu ştiu ce se întâmplă, neliniştea inimii mele creşte, aşa că arunc asupra Ta îngrijorarea mea. Te rog, fii cu ea, trimite îngeri nevăzuţi să o însoţească, ţine-o pe cele mai bune Mâini!
A mai trecut o vreme până am reuşit să o contactez telefonic. I-am spus că, în acea sâmbătă, gândul la ea nu mi-a dat pace, nici sentimentul că i se întâmplă ceva grav. Mi-a spus simplu că abia acum înţelege de ce s-a ales doar cu o luxaţie după accidentul de la ski. S-a întâmplat rapid, cum se întâmplă toate lucrurile în faţa cărora nu mai reuşeşti să reacţionezi. Când a văzut obstacolul din faţa ei, s-a speriat, a făcut o manevră greşită şi urma să aibă un impact foarte puternic cu obstacolul, putea avea fractură deschisă. Ca printr-o minune, s-a aflat acolo ceva care să atenueze impactul. S-a ales cu o luxaţie…
Eu ştiu că a fost o altfel de… coincidenţă.
*
*
A doua întâmplare e de altă natură. Am căutat într-un dicţionar de simboluri ce era scris în dreptul bufniţei. Nu am găsit informaţiile pe care le căutam, legate de ochii păsării, dar m-a surprins că, povestind cu cineva, m-a rugat să caut informaţii despre… bufniţă. A doua zi, m-am uitat în acelaşi dicţionar la cucuvea. Aici am găsit mai multe date de care aveam nevoie: se preciza că era pasărea Athenei, pasăre de noapte, care nu se împacă defel cu lumina solară, spre deosebire de vultur, care înfruntă lumina soarelui curajos. Se făceau
distincţii între cunoaşterea raţională şi cea intuitivă (nocturnă şi solară).
În ziua următoare, am terminat mai repede orele la Drept şi, în loc să merg spre casă, am luat-o pe o stradă
care ducea spre centru. În capătul străzii, se afla baroul de avocaţi. Când ajung aproape de barou, văd pe cealaltă parte a străzii (înguste de altfel) căzând din cer o “dihanie”. Penajul maroniu, cu pete mici, negre… o văd cum se contorsionează să se ridice pe cele două picioare. Dintr-o dată, se întoarce spre mine. Stăteam în faţa ei, pe trotuarul opus. Mă priveşte drept în ochi, cu ochi de un roşu-portocaliu neaşteptat… Era o bufniţă! În viaţa mea n-am mai văzut bufniţă adevărată în afara spaţiului grădinilor zoologice. Eram în plin furnicar urban, în centrul oraşului, nu într-un loc cu clădiri părăsite şi în plină amiază, cu puternică lumină solară. Am rămas ca trăsnită. M-am uitat cu ochii mei verzi în ochii ei roşii preţ de câteva secunde. Căzuse
aproape de roata unei maşini parcate pe partea opusă a drumului şi, din fericire, nu venea nicio altă maşină care s-o alunge de acolo. În acea tăcere uimitoare, scurtă, copleşitoare, solară, ne-am privit fascinant… Apoi s-a înălţat, căutând ramurile unui copac din apropiere, refugiindu-se de spectacolul zilei, prea zgomotos cu siguranţă pentru biata pasăre… Am mai facut doi paşi, cu spatele de acum la ea, şi am văzut un bărbat care o urmărea, la rândul lui, fără să clipească. Era fascinat de arătarea păsării în peisajul urban…
N-am înţeles de ce am văzut-o după ce am căutat simbolistica ei. N-am înţeles de ce a invadat lumea mea (plecasem mai repede de la oră, iar dacă stateam până la capăt, ratam întâlnirea cu bufniţa). N-am înţeles de ce a ales să-şi întoarcă privirea dinspre partea opusă a străzii exact către mine (nu eram în câmpul ei vizual). Doar că privirea ei roşie mă urmăreşte… Foc? Rană? Fruct copt?
Până la Aleşd, un răsfăţ de maci, şi pe marginea drumului, şi în lanurile de grâu şi secară, de parcă era zi de foc, un foc pe care nici ploaia nu avea cum să îl stingă.
- Mami, o fost incendiu, o ars siu şi poiata la casa vecinilor lui unchiu’!
Manu avea 14 ani şi învăţase să cânte la acordeon. Avea unul mic, albastru, care suna înfundat, marca “Turist”, dar era cea mai frumoasă “jucărie” pe care o avusese vreodată. Într-o zi, cântând cu mare zel, rupse burduful în două. Rămăsese cu mâinile răstignite şi jumătate de acordeon în fiecare mână. Ca să nu-l prindă fraţii şi tatăl cu musca pe căciulă, se tot gândi cum să-şi repare boacăna. Aşa că prepară o pastă cu lipici, făină, apă şi ce-i mai trecu prin cap şi se apucă de “cârpit” burduful. Apoi aşeză cu grijă acordeonul în cutie şi nu se mai atinse de el, sperând să vină altcineva, să îl ia şi să cadă vina asupra acestuia. O zi… Două… Trei… Nimic! Manu, care era nedezlipit de acordeon, de cum ajungea acasă de la şcoală, îşi găsea tot felul de pretexte să nu se atingă de el, deşi mereu îi fugeau ochii înspre cutia cu jucăria lui preferată.
- să se nască. Însă, după ce i s-a promis tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte: Atunci, lumină mare se desfăcu / şi copilul tăcu şi se născu.
