Festivalizarea e în toi

Componenta spectaculară a Festivalului Speranţei de la Timişoara a fost puternic accentuată. Cu siguranţă, când se face un bilanţ, sunt şi bune, şi rele, de aceea nu intenţionăm să desfiinţăm ceea ce alţii au căutat să (în)fiinţeze.

Însă întâmplarea a făcut să mai aibă loc în acelaşi interval temporal şi alte festivaluri. E vară, festivalizarea e în toi.

Ne-am familiarizat cu sintagme de tot felul: festivalul de muzică, festivalul filmului, festivalul dansului, festivalul artei, festivalul zăpezii, festivalul vinurilor, festivalul berii, festivalul teatrului ş.a.

Se foloseşte şi în context religios denumirea de festival, dar, nu putem să nu ne întrebăm dacă se potriveşte unei manifestări în care oamenilor li se arată Calea.

Busuioc cu aur în gât

Am urmărit săptămâna aceasta pe sărite ştirile despre Costel Busuioc, câştigătorul concursului Hijos de Babel, tatăl a patru copii, un om cu o voce care promite pe termen lung.

Două lucruri mi-au rămas puternic întipărite în gând: 1) ingenuitatea, naivitatea, sinceritatea cu care răspundea Costel Busuioc când i se puneau întrebări; 2) contrastul izbitor între potenţialul de valoare pe care îl deţine ca artist şi condiţiile dificile de existenţă.

Legat de ingenuitate, e limpede că în viitor nu ne vom mai întâlni cu acest Costel Busuioc. În debutul interviului luat de Marius Tucă în emisiunea sa, am rămas cu un zâmbet de uimire cu câtă dezinvoltură îi spunea Costel lui Marius: “Ei, nah!”. Apoi, sinceritatea cu care recunoştea că nu ştie nici română, nici spaniolă, că are multe de învăţat. Mă gândeam chiar după prima pauză publicitară că au intervenit “regizorii” ca să-i atragă atenţia la felul în care se exprimă, pentru că acele interjecţii “ei, nah” s-au rărit apoi.

Puteţi vedea această sinceritate şi în videoclipul următor, în care Costel Busuioc este la Happy Hour:

Omul (văzut) din spate

Am ascultat cu interes aparte incursiunea asupra omului din spate (L’homme de dos) a lui George Banu. Nu am citit cartea apărută în 2000, dar această discuţie este suficient de provocatoare pentru a purcede către lectură.

Nu doar pentru că ni se întoarce privirea gândului asupra omului căruia nu i se vede chipul, faţa, expresia, asupra omului fără apărare - privit din spate, el nu ştie că este privit, dezvăluindu-şi astfel fragilitatea -, ci şi pentru că ne incită la investigarea unor posibile scheme, în primul rând topice, dar cu o suită de elemente care sunt apoi de rezolvat. De exemplu, faptul că regizorul, psihanalistul şi dirijorul de orchestră au în comun faptul că sunt în spatele scenei, în spatele pacientului, respectiv cu spatele la public.

Din punctul de vedere al actorului, rostul său la începuturi a fost exact acela de a sta în faţa spectatorilor. În momentul în care el îşi întoarce spatele la spectatori, el asigură actului scenic o interioritate pe care frontalitatea, privirea publicului faţă în faţă i-o refuză.

Ar fi interesant de meditat în acest sens la ce presupune prezenţa Feţei Divine şi întoarcerea ei.

Uite farurile care râd!

Întotdeauna mi-a plăcut poemul lui Lucian Blaga, Trei feţe. E un text care suportă multe tipuri de lecturi, de la cele ludice până la cele filosofice.

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Nu mi-am propus o lectură a poemului, dar am selectat trei întâmlpări cu copii-copii, copii-tineri şi copii-bătrâni.

Bine-ar fi să nu li se-ntâmple deodată copiilor toate astea! Bine-ar fi să-i mai putem educa, nu să se “educe” singuri!…

*

Dan are 4 ani jumate. Într-o zi, m-a luat de mână şi m-a plimbat printr-o parcare numai ca să-mi explice cum e cu farurile maşinilor:

- Uite, maşina asta e supărată, că are faruri care-s supărate!

Intră!…

Citind această întâmplare, mi-am amintit de o alta, la fel de mişcătoare pentru mine. Eram într-un oraş din Spania, într-o duminică, vizitam diferite lăcaşuri de cult. Am fost surprinsă că bisericile, catedralele nu erau goale, ci erau pline de credincioşi. După ce-am participat, fragmentar, la slujbe diferite din vreo 7-8 biserici şi catedrale, am ajuns la o mănăstire, şi colegele mele s-au arătat dornice să intre să o viziteze. Aici nu se ţinea slujbă, era o veche mănăstire de călugăriţe.

Resimţeam o mare oboseală. Aş fi vrut să mă aşez şi să mă reculeg. La intrare, trebuia plătită taxa de vizitare de 3 euro. Nu era decât o sumă modică, însă n-am mai vrut să dau banii aceia, gândindu-mă că urmează obiective mai importante. Cel care vindea tichetele era îmbrăcat în negru, ca un călugăr. În aceeaşi încăpere, erau expuse nişte obiecte de cult minunate, era un fel de minimuzeu. M-am plimbat prin faţa vitrinelor, admirând frumoasele obiecte de cult şi odăjdiile viu colorate. Auriul dens sporea efectul de lumină al razelor darnice care pătrundeau pe fereastră şi pe uşa deschisă. Apoi m-am aşezat pe o băncuţă să mă rog până aveau să termine de vizitat mănăstirea colegele mele.

Mă încerca un sentiment de mulţumire, dincolo de starea de oboseală. Stăteam liniştită pe bancă şi mă rugam în sinea mea. Omul continua să vândă tichete, iar vizitatorii intrau rând pe rând. La un moment dat,

Ia tu brioşa!

Uneori, gesturi în aparenţă mărunte ne deschid orizonturi din cele mai largi. Le înţelegem ca revelaţii, un fel de revelaţii indirecte, dacă socotim că lumina care l-a orbit pe Saul pe drumul spre Damasc a fost o revelaţie directă. Aceste gesturi mărunte ne arată Dragostea, Viaţa, Calea.

Citisem în cartea lui Paul Tournier, Personajul şi persoana, o întâmplare. Unul dintre personaje descrie o revelaţie trăită de el, şi în care nu pomeneşte direct Persoana divină. Cu toate acestea, întâmplarea respectivă, el o numeşte revelaţie, o bulversare a traseului evenimenţial. Un eveniment care i-a schimbat viaţa.

Era adolescent, o ducea bine, făcea parte dintr-o familie bogată. În această linearitate a vieţii lui interveni războiul, şi totul se duse de râpă. Urmărit fiind de nazişti, fugea dintr-o localitate în alta ca un vagabond. La un moment dat, văzu în stradă un vânzător ambulant care vindea brioşe. Îi era o foame cumplită, dar n-avea nicio leţcaie, aşa că nu putea să-şi cumpere râvnitul aliment.

În acel moment, un călugăr cerşetor se apropie şi îşi cumpără o brioşă. Dar când se-ntoarse să o ia din loc, îl văzu pe tânărul aflat în apropiere. În loc să muşte din brioşă, întinse mâna şi i-o oferi acestuia.

Ei bine, pentru acest personaj, întreaga existenţă se schimbase în acel moment când primi brioşa. “A fost o revelaţie, a mărturisit el. M-a făcut un alt om.”

A fost o revelaţie, pentru că brioşa aceea i-a astâmpărat foamea, nu doar fizică, ci şi pe cea interioară. Un gest de bunăvoinţă, un gest de sacrificiu din partea semenului său i-au arătat Dragostea, Viaţa, i L-au arătat pe Dumnezeu.

Oare suntem noi agenţii unor revelaţii indirecte?

Ia tu brioşa!

Trata(men)t de greaţă

Greaţa a ajuns la fel de comună ca pâinea. Unii se descurcă cu emetiralul, alţii se rezumă la constatarea disconfortului digestiv, iar alţii n-au nicio greaţă.

Iniţial, mi-am zis că “Hristos a înviat!” se potriveşte în orice zi a anului, deci nu e neapărat nevoie de simultaneizarea cu momentul. Plus că ceilalţi - “mai puţin (drept)credincioşi” - se salutaseră aşa cu o lună înainte. Mă gândeam că moartea unora durează mai mult de “trei zile şi trei nopţi”, deşi nu ştiu cum iese socoteala în matematica învierii. Orice-aş face, tot 2 nopţi ies la socoteală. Dar nu-mi bat capul cu asta.

Chestiunea e că s-a prelungit ruptul perdelei, moartea macului, din motive de… greaţă. Nu, nu e vreo sarcină pe rol, nici friptura de miel nu-i de vină, nici măcar sondaj-ul/-ele care-ţi întorc stomacul pe dos. N-or mai pocnit reactoarele nucleare, nici nu s-a contaminat apa de la robinet.

Şi nu-i de incriminat nici foaia scrisă de caiet, băltind sartrian.

Zice-se că şi de la depresie poţi da în greaţă. Iată despre greaţă şi vomă pe înţelesul tuturor. Dar nici depresia nu-i la mijloc, bat-o vina!

Mama noastră, care eşti…

…în motoarele de căutare… încă…

Mai exact, descrierea mamei. Este ceea ce găsesc zi de zi, şi de mai multe ori pe zi, între subiectele căutate.

Într-un fel, sună liniştitor că se caută descrierea mamei! Pentru că, în condiţiile în care unii copii au doi taţi, lor nici nu li s-ar mai putea da indicaţia de muncă să scrie un text cu acest titlu. În familiile de lesbiene, copiii poate ar ezita pe care dintre mame să o descrie…

Revenind însă la situaţiile de normalitate - dacă cei care realizează descrierea au avut şansa să se bucure de prezenţa mamei, dacă n-au pierdut-o înainte să o cunoască, dacă n-au crescut în leagănul de copii etc. - această descriere a mamei, oare nu e o chestiune personală, individuală, unică, aşa cum e persoana în sine?

De câtă ştiinţă e nevoie pentru a scrie câteva rânduri despre propria mamă? De câtă inspiraţie? De ce nu se fac compuneri şi cu descrierea tatălui?

Mărţişor ministerial… printre altele :)

De la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, respectiv de la adresa de mai jos:

a venit următoarea urare de 1 Martie:

*

*

Ei bine, citind versurile lui Virgil Carianopol, urarea ni s-a părut a avea un iz… cadaveric.

De 29 februarie

Nu e nicio noutate pentru cei care citesc constant acest blog că zilele sărbătoreşti, zilele cu un statut aparte ne interesează.

• Am auzit cândva că 29 februarie ar fi fost ziua lui Iov, pe care el a blestemat-o:

După aceea, Iov a deschis gura sa şi a blestemat ziua în care s-a născut.

Iov blestemă nu doar ziua, ci şi noaptea! E interesant cum rosteşte el să vină întunericul peste zi. Să vină uitarea. Dar cheamă întunericul şi peste noapte!

Întunericul să cuprindă noaptea aceea!…

În blestemul lui Iov, mai apar nişte elemente care ne dau de gândit. Iov spune: să nu-I pese Domnului de acea zi şi mai spune să o blesteme cei ce ştiu descânta Leviatanul:

Mai ştiţi desena o găină… un pui?

Surpriza unei învăţătoare a fost mare când a văzut că, la indicaţia de muncă: “Desenaţi o găină sau un peşte”, copiii au desenat bucăţile de carne pe care le mănâncă din animal, nu animalul în sine.

Bun, nu chiar aşa de elaborat desenul, însă ideea este că, auzind cuvintele: “găină”, “peşte”, reprezentarea pe care copiii o aveau în minte era aceea de bucată de carne în farfurie sau în congelator, nu o imagine a animalului viu.

Găina se reducea la copane, ciocănele, piept file sau aşa cum apare în imagine, iar peştele nu era decât file, deci o formă mai mult sau mai puţin dreptunghiulară.

Mi-am amintit de această întâmplare recitindu-l pe Blaga, care face următoarea afirmaţie:

• Căderea fulgilor de nea o poţi numi ’scuturare de pene’ fără a face vreun efort mai remarcabil de imaginaţie.

Bineînţeles că mi s-a părut haios domnul Blaga! Pentru cei care nu ştiu nici măcar cum arată păsările cu pene, efortul de a asocia ninsoarea cu “scuturarea de pene” ar fi uriaş, chiar imposibil, câtă vreme nu au nicio reprezentare.

Efortul imaginativ este diferit orientat cu fiecare nouă generaţie, pentru că şi provocările sunt actualizate.

Dar voi: mai ştiţi desena o găină… un pui?

(anti)Valentine’s Day şi “impotenţa festivă”

Dincolo de o oarecare agitaţie şi ceva mai mult roşu în vitrine de Valentine’s Day, am sesizat şi o rezistenţă împotriva acestei sărbători, care, în calendarul românilor, a intrat de foarte puţin timp, mai mult datorită campaniei mass-media şi a eforturilor depuse de comercianţii direct interesaţi de câştigul imediat rezultat din vânzarea produselor specifice: de la inimioare şi cupidoni pe vase, perne, căni scrumiere, tablouri - tot felul de kitschuri, până la obiecte sexuale vândute pe post de obiecte de decor, că le vine părinţilor greu să treacă prin faţa vitrinelor cu copiii de mână.

Anti Valentine’s Day este cealaltă faţă a monedei, să zicem aşa, un fel de atitudine contrasărbătorească, însă cu laitmotive afişate la vedere:

În ceea ce-i priveşte pe români, un motiv al rezistenţei faţă de această sărbătoare, cu toate că în magazine şi în jurnalele de ştiri ea este cât se poate de prezentă, un motiv al rezistenţei, aşadar, ar fi Dragobetele de care nu se ştie atât de mult cât despre Valentine’s Day, dar care, totuşi, a reuşit să parcurgă traseul dinspre tratatele de folclor înspre reportajele mass-media. Zicala Dragobetele sărută fetele şi obiceiul zburătoritului sunt cel mai des pomenite în acest context.

Speak-uiri cu ocazia Premiilor Thymos

Faţă de evenimentele care au loc în premieră, nu ai aşteptări de un anumit fel. Aşa că, am decis să speak(uiesc) pentru voi, cei care nu aţi participat, câteva impresii despre momentul oferirii premiilor Thymos pentru blogurile evanghelice, a cărui iniţiativă a avut-o Alin Cristea. Lista cu cei premiaţi şi în ce au constat premiile o veţi găsi pe pagina lui Alin.

Într-o atmosferă degajată, dar răcoroasă, discuţia pe marginea blogurilor a atins câteva aspecte enumerate mai jos:

Ascuţitoarea de pene

Nu, nu este o sintagmă poetică… Ascuţitoarea de pene era un obiect de folosinţă generală.

Am citit despre asta într-un Regulament de ordine internă al unei tipografii, pe la 1880. L-am găsit interesant. Aproape “utopic”:

1. Evlavia, curăţenia şi punctualitatea sunt forţa unei afaceri.

2. Pentru că am redus considerabil numărul orelor de lucru, angajaţii vor fi prezenţi numai de la 7 dimineaţa la 6 seara, şi numai în timpul săptămânii.

3. Îmbrăcămintea trebuie să fie cât mai sobră. Funcţionarii nu se vor lăsa purtaţi de fantezia hainelor în culori vii.

Multe planuri, o hotărâre

Două proverbe care merită toată atenţia la vreme de bilanţ mi-au stăruit zilele acestea în gând. Primul este un proverb chinezesc, pe care îl puteţi lectura în imaginile de mai jos. Ceea ce reiese în primul rând din cele trei construcţii condiţionale este caracterul volitiv al actului. Există şi un aspect de angajare temporală, un aspect de perspectivă, în termeni pragmatici, însă contează factorul de decizie, acest aspect volitiv al actelor.

Eu… am ales ce vreau:).

 

(te)Miri la… Universitate

După ce am urcat cele trei etaje până la sala unde aveam cursurile, am auzit agitaţie şi aveam senzaţia că o mulţime de oameni invadează scările de marmură ale clădirii facultăţii. Era duminică, aveam cursuri cu studenţii de la Învăţământ la distanţă, deci era total nepotrivit acel zgomot de mulţime mare. M-am întors de pe coridor până în capul scărilor. Nu mi-a venit să cred ce vedeam. Cu câteva trepte mai sus de alai, erau un fotograf şi un cameraman, iar în capul alaiului veneau mireasa şi mirele, naşii, nuntaşii, cu lumânări şi flori, în straie de sărbătoare.

Pe moment, m-am blocat. Ştiam că e real tot ce văd, doar că mi se părea complet ieşit din normalitate. Nu eram la Disneyland, într-o geografie a simulacrelor, nu eram la teatru, asistând la o re-prezentare a realităţii, nu eram într-o biserică. Eram într-un spaţiu destinat scopurilor didactice şi pedagogice, urma să ţin cursuri câteva ceasuri la rând.

Nu doar că vedeam pentru prima dată MIREASĂ şi MIRE urcând agale treptele facultăţii, dar, cum am dezvoltat o hipersensibilitate “sărbătorească”, mi se părea complet nepotrivit spectacolul ce se desfăşura în faţa ochilor mei. Nebunie de ipoteze, evantai de semnificaţii s-au perindat în fracţiuni de secundă prin mintea mea. Instituţie de învăţământ şi act religios, “lucrurile” lui Baudrillard cu seducţia simbolurilor şi “muntele vrăjit”.

Am realizat în următoarele minute, după câteva flash-uri bulversante, că în aceeaşi clădire, la etajul doi, sunt sălile de cursuri ale studenţilor teologi, iar la etajul trei există şi o capelă. Se poate să fi devenit între timp un locaş de închinare permanent, unde să se respecte calendarul slujbelor săptămânale şi duminicale, deşi nu cunosc exact cum stau lucrurile. Căsătoria religioasă urma a se desfăşura aşadar într-un spaţiu adecvat, într-un loc “pus deoparte”, chiar dacă traseul parcurs până la toposul sărbătoresc îşi avea partea sa de inedit.

E drept că, de când închinarea e “în duh şi adevăr”, geografia locurilor sfinte s-a modificat definitiv. E drept că despre înviere se putea vorbi cel mai bine la gura mormântului, că acolo suna mult mai adevărat decât în sinagogă. Şi că pentru a lua parte la miracol nu ai nevoie de straie de sărbătoare. Că Împărăţia vine peste tine şi dacă eşti închis într-o cuşcă la Buchenwald şi schimbă infernul în sărbătoare. Dar pentru asta se moare.

E drept că de când ne-am familiarizat cu simulacrele de orice fel, greu mai prindem sensul adevărat, infantilizaţi într-o pretenţie de realitate, pe când adevărata realitate e nimic mai mult decât sistematică ratare.

Dar eu mi-am ţinut cursurile pe fond de muzică religioasă de nuntă şi, în timp ce puneam condiţii, imperfecte sau maimultcaperfecte, în sala alăturată, cei doi spuneau “da”-ul vieţii lor, înaintea lui Dumnezeu, a martorilor voluntari şi… iată, faute de mieux… a martorilor involuntari!

Am blog, deci exist

Nu, nu e aşa. Titlul este falsul pre-text, spoiala care atrage privirile.

Exist şi fără blog. Mă-ntrebam dacă cei care au blog există mai mult, mai intens, mai-mai decât ceilalţi? Într-o lume virtuală, unde poţi fi simultan Marius Boboc, Corina Stanca, “botoşel”, “trasnita”, “nemuritorul”, “Vadim Tudor”, “Cătălin Fusu” etc. etc., unde nu se ţine evidenţa populaţiei, unde nu te amendează nimeni că ai depăşit viteza legală (cum fu “amendat” vântul în cartea lui Radu Paraschivescu Fie-ne tranziţia uşoară), unde fiecare spune ce vrea şi cât îi poate capul (vezi în blogjurnale), are rost să mai adaugi o pagină în plus? Spre folosul cui: al tău sau al altora?

Cu toate aceste întrebări strecurate printre dinţi, AM BLOG!!!

Am blog pentru că m-a convins Alin Cristea să îmi fac unul.

Maxime “fără dragoste”

Inteligenţa fără dragoste te face pervers.
Justiţia fără dragoste te face implacabil.
Diplomaţia fără dragoste te face ipocrit.
Succesul fără dragoste te face arogant.
Bogăţia fără dragoste te face avar.
Supunerea fără dragoste te face servil.
Sărăcia fără dragoste te face orgolios.
Frumuseţea fără dragoste te face ridicol.
Autoritatea fără dragoste te face tiran.
Munca fără dragoste te face sclav.
Simplitatea fără dragoste îşi pierde valoarea.
Vorbele fără dragoste te fac introvertit.
Legea fără dragoste te supune.
Politica fără dragoste te face egoist.
Credinţa fără dragoste te face fanatic.
Crucea fără dragoste reprezintă tortura.

Dor de “Scara la cer” a lui Marin Sorescu

Ieri mi s-a făcut un dor nebun de “Scara la cer” a lui Marin Sorescu. Îmi aminteam din ea de pânza de păianjen pe care sufletul o ia spre cer pâş, pâş! Între ţipătul dintâi al nou-născutului şi interjecţia ultimă, o întreagă viaţă… cuvântul întreg cu ale sale sensuri deversate în semnificaţii complexe.

Pâş, pâş-ul” lui Sorescu mi-a amintit, paradoxal, de reclama aceea în care se vorbeşte o cu totul altă limbă, iar privitorul vede imaginea autoturismului. Obiectul real e acolo şi spune tot, nu are nevoie de alte cuvinte inteligibile care să îl descrie. Aşa şi interjecţia reduplicată a lui Sorescu în faţa morţii!

Sorescu a venit la noi la facultate şi ne-a vrăjit cu ironiile lui spuse cu un zâmbet larg cât toată faţa! Mă întrebam când e serios acest tip:

“Am văzut lumină pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?

Mulţumesc, nu îmi răspundeţi,
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.”

Apoi veni vorba de fata aceea care se uita la el cu sufletul şi care ştia să-i prepare cafeaua amară. Şi era vorba de târguiala lui cu Dumnezeu ca să facă naveta între rai şi iad. Nu voia decât “o carte, o femeie şi o sticlă cu vin” să poată ţine cursuri în rai. O femeie, ca material didactic pentru păcătoşii din iad, o carte să le-o tălmăcească drepţilor din rai şi vinul, să-i dea curaj să suporte “diferenţele de temperatură, luminozitate şi presiune dintre rai şi iad”. Şi Domnul îi spune că cere prea mult…

Şi apoi ne-a cerut un nume obişnuit la români. Şi toţi l-au ales pe ION, şi l-a scris mare, cu creta albă pe tabla neagră. Şi-au urmat o înşiruire de calităţi şi încă o înşiruire de metehne. Apoi, concluzia: ION=NOI. Am văzut scris mare, cu creta albă pe tabla neagră.

Mi s-a făcut un dor nebun după “Scara la cer” a lui Sorescu. Să o reînvăţ pe de rost, ascultând Requiem-ul lui Mozart. Şi o petală de mac căzătoare invers să fie trambulina pentru saltul la cer. O altfel de:

Scară la cer

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,

Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

Filosofo-teologhie la 4 ani

- Vezi, unchiu’, eu îs bogat. Avem maşină, două case, apartament, terenuri. Şi mai avem şi bani mulţi. Da’ tu eşti sărac.

- Aşa zici tu, că-s sărac? Vai de mine-atunci! Dacă-s sărac, înseamnă că trebuie să-mi dai şi mie bani, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare. Dacă nu mai am ce mânca, o să mor.

- Da’ nu-i nimic dacă mori, că te duci la Domnul Isus!… Şi acolo-i frumos!

- Dacă-i aşa frumos, tu de ce nu vrei să mori? Tu vrei să mori şi să mergi la Domnul Isus?

- Da’, eu nu pot să mor acum, că trebuie să muncesc. Până acum o muncit tati şi mami, acum trebuie să muncesc eu pentru ei.

- Da’ dacă unchiu’ nu are bani, trebuie să-i dai tu, să se descurce şi el, şi tuşa, să nu moară.

- Ba nu. Mai bine moare, aşa zice şi cântarea: “Că dacă murim, pentru Domnul trăim…”

…………………………………………………………………………………………..

Să zâmbeşti? Să plângi?

Încă un fum… cât viaţa

Atmosferă caniculară. Piaţă, du-te vino, pieţari, muşterii, mirosuri de fructe fermentate, transpiraţie şi zer de telemea. Printre florari, mai vechi sau mai noi, şi ţărani descălecaţi direct din cătune, cu fructele pământului bine zidite în găleţi sau coşare, eternele ţigănci lăudându-şi marfa în gura mare:

- Trei perechi la zece mii! Trei la zece mii…

Încă n-au trecut la leul nou. Mai încolo, ţigările de contrabandă. Şi strigătele pentru reclama lor:

- Ia pachetu’! Ia pachetu’ cu ţigări! Şi-aşa viaţa-i fum!…

OPRIRE.

Lamentoul eclesiastic, de mal du siècle, dintotdeauna şi de fiecare zi… sună absolut STRIDENT, EXPRESIONIST din gura ţigăncii.

- Încă un fum, neamule!… oricum, viaţa-i fum!…

Cine mai zice că n-avem poezia-n sânge? Şi contrabandişti citiţi, cultivaţi… Cât încape!…

Cine mai zice că nu ştie tot românu’ strategiile publicitare? Dacă Air France îşi face reclamă promiţându-le călătorilor pământul în rai, nu raiul pe pământ: FAIRE DU CIEL LE PLUS BEL ENDROIT DE LA TERRE, ţiganca le serveşte clienţilor apoftegme (ineluctabil convingătoare)!

“De aceea, vor fi ca norul de dimineaţă, ca roua care trece repede, ca pleava suflată de vânt din arie, ca fumul, care iese din horn.” (Osea 13,3)

Încă un fum… cât viaţa!…

 

Tot American Style

Cineva se întreba când se vor vedea şi la noi numere de promovare, cum apar pe unele plăcuţe de înmatriculare din SUA: FLORIDA.COM, SUNSHINE STATE.

Ne întrebăm şi noi pe când astfel de numere(?) :

De deşteptare :)

De Ziua imnului, un om din popor e întrebat de un reporter ce părere are despre imnul naţional. Răspunsul vine prompt:

- Nu prea înţeleg imnu’. Nu ştiu ce vrea să zică.

- Ce nu înţelegeţi, mai precis?

- Cuvintele alea: Deşteaptă-te, române! Adică ce vrea să spună? Că pân’atunci toţi o fo’ proşti?

Avem noi şi simţul umorului. Şi balcanism cât cuprinde.

Unii e (mai) deştepţi.

Şi ca să fie tot tacâmul, de Ziua imnului, până şi microfonul a amuţit. Imnul in absentia.

Ca la Crăciun Isus…

Et si tu n’existais pas…

Dintre toate toposurile pe care le-aş evoca azi, am ales Centre Georges Pompidou; coloană sonoră Joe Dassin :).

Cu biblioteca şi expoziţiile sale în perpetuă (per)mutare, Centre Pompidou decupează în tumultul existenţial un cronotop festiv.

Altul e ritmul de îndată ce ai dat piept cu tuburile acelea metalic-sticloase, ducând în înalt sau către pământ, după cum ţi-e direcţia. Alta e respiraţia acolo…

Je suis ici. Je suis jaloux.

La culture manipule. C’est peut-être beau, mais à quoi ça sert?

La vérité changera l’art.

Da, adevărul schimbă mai mult decât arta. Schimbă vieţi.

Bon anniversaire à toi!

“Supremul naş”

Am pus în ghilimele titlul, fiindcă e preluat de pe un post TV. E drept că naş e şi cel din tren, care n-are cum accede la titulatura de “suprem”, că doar n-o să facă Băsescu pe supremul naş feroviar. 

Zice Băsescu despre copila pe care a dus-o la botez: “a intrat păgână şi a ieşit creştină din biserică”.

Şi toate astea fără ştirea ei, sărăcuţa!

Deci suntem păgâni din naştere, creştinaţi cu voia părinţilor, naşilor şi preotului laolaltă. Ce mai legitimitate! În loc de “pui de năpârci”, “pui de păgâni”…

America, America

Mărturisirea de la începutul filmului: “Mă numesc Elia Kazan, sunt turc prin naştere, grec prin sânge şi american pentru că unchiul meu a făcut o călătorie” sintetizează esenţa dramei pe care o trăieşte personajul principal. Într-o Anatolie oprimată de turci, comunitatea de greci din care făcea parte Stavros devine scena unui pogrom devastator. Stavros decide să emigreze în America, împreună cu prietenul său, Vartan, însă acesta va muri înainte să-şi pună ei planul în aplicare. Stavros porneşte către pământul făgăduinţei, însă traseul său existenţial va fi unul bulversat, deosebit de tensionat. Pe alocuri, drama lui se suprapune cu a altora, pierde toate bunurile pe care i le încredinţase tatăl său, caută să-şi câştige existenţa muncind din greu în port, se logodeşte cu fata unui bogat negustor de covoare, rupe logodna cu ea şi îşi cumpără un bilet până în America, trăieşte o poveste de iubire cu soţia unui emigrant armenian. Filmul este dramatic, emoţionant, teribil de realist.

De ziua Americii, steaguri în-stelate, hamburgeri, baloane şi artificii - şi multă moarte întreţesută printre rânduri! La Mulţi Ani, America!

Incipit

Bine aţi venit!

Aşa se începe.

Uneori le fac pe toate cum trebuie, cum se cuvine, cum se cade, de vreme ce sunt cumsecade.

Nu veţi găsi nimic nou sub soare aici. Aici doar veţi respira odată cu mine: adam(a)ic.

Şi fiindcă va fi fără politică şi sex, ratingul nu va creşte ca-n poveşti: într-o zi cât la alţii în şapte.

Nicio grijă pentru sociofobi. Nicio grijă pentru sociomani.

Lumea adam(a)ică tolerează bine contradicţiile.

← ? → ↑ ? ↓ ↔ ? ↕
Lumea adam(a)ică e un fel de privelişte printre Boţeţ şi Sene. În spate, familiarul. În stânga şi-n dreapta, limitele. În faţă, provocarea.