lumea adam(a)ică

Mă chircisem într-un semn de-ntrebare.

Afară era frig şi cătam adăpost.

Şi beznă era

Ca-n cele trei ore,

Când pe cruce

Ţeseai omenirii un rost.

.

Întrebarea mea era gâtul de lebădă,

Ce-mi ţinea cald,

Mă purta prin oglinzi.

Le citeam cu nesaţ făr’ să ştiu

Cât de searbădă-i

Cartea de luciu,

Făr’ să ştiu că-n ea mori

De te prinzi.

. Continue reading Psalmul 7 – Leagăn de-ntrebare…

cum toarce mireasa rigole
fuior de-mbăiere în ape din cer
copseşi reavăne cu lapte şi miere
artere şi vene -
pâine pe lemn

miri şi miri de te miri îi fac semn
sfâşie albul fâşii toarse-n lauri
râs calp de sfidare
surâs în tandem
toarce un cântec cu draci şi centauri

cum (s)toarce vierul izvoare în teasc
odăjdii-lumină mireasa să-mbrace
ochii fricoşi pajiştea cerului pasc

cum a plecat Se va-ntoarce

Ţi-am scris sub pseudonim
pitit sub o foaie de cort
mi-am falsificat ip-ul
ca şi cum nu mi-ai fi putut
ghici ochii
de rotocolul de pixeli
mai dens ca fumul Sodomei

Mi-am pus pe mâini
blana mielului din ogradă
gata să fur binecuvântarea
tastându-Ţi minciuni
dimineaţa la amiază şi seara

Evrika! le strigam nebunilor
de serviciu pe chat
am găsit adevărul în paharul cu vin
turnat la rădăcina cactusului
să-i crească spinii multicolori
să câştige marele premiu
la sângerări netrucate
dot com

Mi-am vândut (bl)ogorul
am pus deoparte de-abonament
şi i-am trimis restul lui Petru
să-mpartă nevoiaşilor
spunându-i în email că asta e tot
scriam de pe adresa cea nouă
nu mi-a recunoscut bolboroseala
iar eu m-am aplaudat
cu dublu click
pe repeat

Tu tăceai şi îmi ascultai
bătăile inimii precipitându-se
la fiecare site nou descoperit
Tu tăceai aşteptând să-mi recunosc
numele dintotdeauna
în hora delirantă de id-uri
jucând pe un scârţâit de arcuş
sacadat
răguşit

.
.
Tu ai strigat
.
.

Şi mi-ai smuls dureros
blana de miel de pe mâini

Tu ai strigat

de s-au delete(d)
toţi dumnezeii străini
în recycle bin

Pe numele mic
m-ai strigat
şi mi-ai dat restart
şi am zis amin

Mi s-a făcut dor, Doamne drag, de un psalm numai al meu.
Al meu
pentru Tine,
un psalm numai al nostru,
ştii,
ca în povestea aia
cu urmele paşilor…
- De ce m-ai lăsat singur când îmi era cel mai greu? Nu ştiai că drumu-i de cremene
şi la fiecare apăsat al tălpii sar scântei
în toate punctele cardinale ale inimii?
- Acolo te ţineam în braţe, copile…
mi-ai răspuns atât de fireşte că a încremenit toată liniştea
într-un vers ce nu mai voiam să se termine.

Mi s-a făcut dor, Doamne drag, de psalmul nostru
nescris
în care buzele-mi atingi nu cu cărbuni aprinşi,
ci cu buzele Tale,
de mă faci să tac în sărut
din toate pietrele mele
strigătoare la cer…
din toate căderile -
ciuntita mea scară a lui Iacov -
din toţi macii şi toate neîntâmplările,
respiraţia-mi iei şi mă aspiri
înainte de ziua dintâi.

Un psalm numai al nostru, al meu şi al Tău,
fără luceferi, smochini blestemaţi şi vezuvii,
fără niagare, porunci-catedrale, iordane şi leviatani,
un psalm orfan de mamă, Ţie ofrandă,
fără şlagăre, lagăre, frunze de foc sau ninsoare

şi fără tiare.

Psalmul nostru incolor
neîntrerupt de siajele inimii

Ştirile nu mai vin odată cu dangătul cela de clopot, Doamne drag, nu mai ştim că se moare şi-nvie decât dacă avem curent la aparate. Sau baterie…

De se-ntunecă cerul şi scapără, tună, n-auzim că Dumnezeu spre pământ Se-ntoarnă, Se-adună. Nici măcar că Poseidon ar fi vinovat de-orice mică sau mare furtună. Ne ia din avut viitura, iubiţii ne-ngroapă… şi vin uragane, incendii, tsunami, şi-n toate e numai zvâcnirea dementă a Mamii Natură.

La orice pas, Doamne, pe cale, ne-ademnesc actualizate Sirene, cu cântecul lor fecund şi paranormal ori cu trupul de jumătate mirene. De unde atâta ceară pentru urechi miliarde, s-astupe chemarea de dimineaţă la înfruptarea din trupul de spumă al humii?

De unde atâta sfântă ciulire, doar susurul blând şi-adierea de vânt să rămână – în măruntaiele auzirii?

Nu mai vine solul cu to(l)ba să-anunţe înc-o Domnească descălecare. Doar se strigă c-au venit patriarhi, preşedinţi şi vorbesc în engleză la difuzoare.

Ştii, drag Doamne, în cetate se zvoneşte fără de solie c-ai murit. Mireasa Ta-i la cheremul milioanelor înscrişi la peţit.

Astupă-Ţi, Doamne, urechile să nu-i mai auzi! Acoperă-Ţi ochii, Doamne, să nu ţâşnească din ei potop de flăcări să-i înghită!

Pleacă-Ţi urechea şi ochiul spre cel trecut de Charibda şi Scylla… de-a lotofagilor ispită!

Şi-n urmă, din haină de cerşetor mă-mbracă în haină nuntită…

Mi s-a urcat gramatica la cap, drag Doamne,
de nu mai pot vedea măcar un “i” nelalocul lui,
dar doi sau trei?

Nu ne-ai spus Tu
totul să facem ca pentru Tine,
nu ca pentru oameni?

Mi-am încins mijlocul, mi-am suflecat mânecile
şi-am tăiat şi spânzurat nereguli şi dereglări
în numele Dreptei Gramatici şi-al Justei Exprimări
în nădejdea că la urmă scrie-vor toţi
fără dezacorduri, pleonasme, cacofonii, confuzii,
ba chiar impecabil –
ca o jertfă fără cusur.

azidupătoatăsiguranţacăŢiscriupeplac
măntrebcumstaiTucugramaticaDoamne
dacănumailasspaţiiîntrecuvintedacănupunlinioare
şisemnedeexclamaredouăpuncteşietcaeteracorect
mănţelegiTuoaremăpoţiurmăripânălacapăt
pânălacapătulfiinţeipânălacapătulcredinţei