Puntea suspendată
noiembrie 9, 2009 at 4:10 pm | In De probă | 3 CommentsTags: balta, copilarie, puntea suspendata, tata, terenul de fotbal
La Mulţi Ani tatălui meu, în amintirea drumului care duce spre Casă!
*
(Cătălin Lata – “Drum spre casă”)
*
Sărăcie luci(toar)e
septembrie 22, 2009 at 10:09 am | In De probă | 5 Comments
Acela care depinde în totalitate de Isus nu poate fi sărac.
Sărăcia (“pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”) e o realitate palpabilă, vizibilă, care atrage judecăţi sau compasiune.
A-L avea pe Hristos înseamnă bogăţie la un alt nivel ontologic.
E nevoie de un salt cognitiv complet distinct, de un salt calitativ, fiinţial, pentru a asuma că adevărul Lui nu încape în neputincioase… taxonomii… omonimii…, nici măcar în antinomii…
Săracul care păşeşte pe drumeag – cu Isus în inima-i – vede mai repede decât alţii faţa lui Dumnezeu.
Când eşti destinat să vezi faţa lui Dumnezeu pe pământ, când răsare peste tine Lumina Feţei Lui, cum să fii sărac?
Lumina ta e doar încă un prilej de orbire pentru celălalt.
Când strigi de pe acoperişul caselor că L-ai văzut şi ţi-ai plecat capul pe pieptul Lui, ce mai contează că toţi te numesc nebun?
*
Foto: Vincent van Gogh, Le Semeur
P.S. Pentru cei cărora le plac jocurile de cuvinte:
se meurt / semeur.
Strigătul de la poarta leprozeriei
august 28, 2009 at 6:15 pm | In De probă | 6 Comments
De departe, se vedea un ţinut mănos.
Îşi arcuiau copacii spre cer coroanele, ca descendenţii unui neam regesc.
Părea un pământ îmbelşugat şi binecuvântat, dar ascundea, de fapt, leprozeria.
Un lepros obişnuia să stea zi de zi, de când mijeau zorii şi până seara târziu, pe lângă poartă.
Avea el o obsesie că Isus va trece într-o bună zi pe-acolo, chiar dacă El Se înălţase de mii de ani la cer.
Leprosul se gândea în sinea lui că dacă Isus nu va avea timp să intre în leprozerie, aflându-se acolo, la poartă, Îl va ruga stăruitor să Se oprească.
Personalul medical se obişnuise deja cu bolnavul şi cu obsesia lui. I-au dat pace să stea la poartă, scrutând zarea fără încetare. Anii s-au dus, cum se desprind mărgăritarele de pe-o mărgea care s-a rupt. Unul câte unul. Continue reading Strigătul de la poarta leprozeriei…
Arlechinul
iulie 20, 2009 at 9:41 am | In De probă | 8 CommentsTags: alegere, arlechin, proza simbolica, revelatia ascunsa de lumina
Trebuia să-l recunoască dintre toţi. Ajunsese cu puţină întârziere şi era uimită acum de numărul mare de arlechini care se plimbau braţ la braţ, îşi făceau numerele, dănţuiau sau admirau tablourile de pe pereţii imensului salon. Ea ştia că urmează o probă, dar nici prin gând nu i-ar fi trecut că va trebui să aleagă dintre sute de oameni mascaţi pe unul singur. Măştile erau identice. Cronometrul fusese pornit la timp, chiar dacă ea nu se afla încă în salon.
Dar la ce i-ar fi folosit dacă îl nimerea, dacă îl identifica pe acela, unul, pe care trebuia să-l recunoască? Ar fi însoţit-o doar până la crucea de pe colină. Asta era singura lui recompensă.
Cu o strângere puternică a muşchilor abdominali, începu să înainteze în vastitatea salonului. Căuta semne de orice fel… o rază de lumină coborâtă providenţial peste arlechinul pe care trebuia să-l aleagă, un semn discret cu mâna, cu ochiul, poate acestuia îi va cădea brusc nasul fals şi atunci îi va fi limpede că el este.
Înainta acum cu simţurile exacerbate. Ticăitul cronometrului era un factor de iritare constantă. Urmărea fiecare mişcare, asculta fiecare discurs, rostit la tribune ad-hoc, îşi pleca urechea la fiecare cântecel, oricât de banal ar fi sunat, se apropia de cei care făceau giumbuşlucuri şi, mai ales, căuta să citească în privirile arlechinilor o sclipire care să o anunţe că ajunsese la capătul căutării. Continue reading Arlechinul…
Flori de salcâm şi madeleines
mai 8, 2009 at 10:42 am | In De probă | 10 CommentsTags: copilarie, flori de salcam, joaca de-a indienii
Involuntar, am întins mâna şi am rupt o crenguţă proaspătă cu flori de salcâm. Avea ghimpi, ca trandafirul.
Păşeam agale pe o alee străjuită şi de o parte, şi de cealaltă de salcâmi în floare. O feerie de ciorchini albi, contrastând cu verdele frunzelor, de parcă se decupase înaintea ochilor un tărâm de poveste.
Eram soră cu lunganul Meaulnes şi ne uitam amândoi, pitiţi după o sobă veche, cum Proust îşi savura delicioasele madeleines.
S-a apucat atunci să-mi povestească, pe îndelete, cum a decurs întâlnirea. O vreme, am ascultat, apoi, fără să vreau, am început să mestec, una după alta, florile de salcâm pe care le duceam în mână ca pe un trofeu. Continue reading Flori de salcâm şi madeleines…
Păpuşi vii – Carnavalul (II)
aprilie 11, 2009 at 10:42 pm | In De probă, De viaţă | 12 CommentsTags: carnaval, copilarie, jocuri
- continuare de aici –
Când încăpeau pe mâna noastră surorile şi fraţii mai mici, oh Doamne, numai să se ţină bine, la ce cazne îi supuneam să ne iasă nouă costumaţia cea mai tare pentru carnaval!
Pe fetele mai mici le îmbrăcam cu hainele noastre, ale celor mari.
O rochie cu flori, lungă până în pământ, legată frumos cu cordonul în fundiţă dublă sau triplă, era numai bună pentru cine prezenta “Primăvara”, chiar dacă fetele se mai împiedicau în “trenă”, spre deliciul juriului. Continue reading Păpuşi vii – Carnavalul (II)…
Păpuşi vii – Carnavalul (I)
aprilie 10, 2009 at 2:06 pm | In De probă, De viaţă | 8 CommentsTags: carnaval, copilarie, jocuri
În general, maşinile sunt atracţia băieţilor, şi păpuşile atracţia fetelor, în afară de cazurile în care băieţii preferă Barbies, rochiile surorii sau ale mamei şi pantofii lor cu tocuri. Iar fetele maşinile de poliţie, cablurile, ciocanul şi şurubelniţele.
La noi, veneau în ordine patru băieţi şi patru fete, apoi un băiat şi o fată. Până la zece, egalitatea a fost covârşitoare. Raportul s-a modificat dramatic când au venit pe lume gemenele, şi fetele au preluat avantajul pe care l-au şi păstrat până la capăt.
Totuşi, jocurile copilăriei nu erau atât de strict împărţite pe sexe. La fotbal, eram prezenţi toţi, fete, băieţi, la grămadă. Eu eram portar.
La “ţară, ţară, vrem ostaşi”, la fel, ne ţineam şi noi la fel de tari ca băieţii, indiferent cât de mare era diferenţa de forţă cu care se-mpingeau ei în zidul făcut din mâini…
La “raţele şi vânătorii”, când erau băieţi pe post de vânători, prindeam câte-o minge pe gambă, de ni se îndoiau picioarele. Sau pe antebraţ, de ni se înroşea pielea instantaneu. Dar n-am fi dat pe nimic distracţia, cu toate vânătăile şi juliturile care se adunau mai ceva ca boabele de strugure pe ciorchine.
Numai mami, biata de ea, ştia cât avea de oblojit pe fiecare!
Mă uit azi la copii şi-i văd că nu ştiu să se joace între ei… Poate doar în reţea, unde programul face regula şi unde nu îşi văd chipurile. Şi, dintr-o dată, fiind încă ţânci, se joacă de-a mama şi de-a tata. Nu cu păpuşile, ci ei între ei. Şi jocul se transformă în realitate. Cu prea multe urmări nefaste. Continue reading Păpuşi vii – Carnavalul (I)…
Otrava mamei şi gustul inimii Lui
martie 8, 2009 at 2:12 pm | In De miraculis, De probă | 20 CommentsTags: bunica, credinta, mama, mancare, otrava, rugaciune
Şi copiii pot deveni modele pentru părinţi. Unii copii ajung să guste inima lui Dumnezeu înainte ca părinţii lor să înţeleagă că inima Lui chiar are cel mai bun gust din lume.
Aşa i s-a întâmplat mamei mele. L-a întâlnit pe Acela care i-a schimbat definitiv inima. Şi definiţia vieţii. Şi definiţia morţii. Mami a gustat din inima lui Dumnezeu şi s-a umplut de lumină până dincolo de marea verde a ochilor.
În acelaşi timp, mama ei, bunica, a început să o urască tot mai tare pentru “ruşinea” pe care i-o făcea în sat. Relaţia dintre mamă şi fiică s-a deteriorat dramatic. Bunica repeta întruna: Continue reading Otrava mamei şi gustul inimii Lui…
De (pe) trecere
februarie 26, 2009 at 9:49 pm | In De probă | 11 CommentsAna se uita pe fereastră, dar nu se gândea la priveliştea stratificată de dinaintea ochilor ei. Şi de-ar fi fost dealurile de ciocolată, ori cine ştie ce forme ciudate de crop circles, ba chiar muntele vrăjit să fi fost, ea se uita în gol, iar gândurile de-a valma jucau rugby în mintea ei. Grămadă, grămadă.
De fapt, era acolo un parc cu multă verdeaţă, încă neamenajat. Urmau să se instaleze în el băncile. În spate, spre stânga, se profila masiv la orizont clopotniţa unei biserici şi, dincolo de ea, furnicarul de magazine, oameni, tramvaie şi maşini.
Auzi un zgomot infernal, chiar în peretele alăturat. Se mută, rând pe rând, în câteva încăperi, îndepărtându-se labirintic de cea în care zgomotul fusese atât de intens. Nu reuşi să facă abstracţie de el.
Hotărî să coboare şi să pornească pe străzi pentru a-şi pune gândurile în ordine. Da, mai făcuse exerciţiul şi îi reuşise de minune. Strada, cu toate provocările ei auditive şi vizuale, putea fi un bun refugiu. N-aveai nevoie de nicio manta care să te facă invizibil. Acolo, în mulţime, puteai foarte simplu să fii singur. Continue reading De (pe) trecere…
Din miracolele copilăriei mele (8) – Cadoul
februarie 2, 2009 at 8:49 am | In De miraculis, De probă | 18 CommentsPomenirile, comemorările sunt sărbătoreşti. Aducerile aminte la răstimpuri regulate îşi au relevanţa lor ceremonială.
Chiar dacă nu îmbrăcăm haine festive, chiar dacă nu arborăm un zâmbet sau o mină sărbătorească până dincolo de obraji… ori de tâmple, această pomenire a mamei, a faptelor ei izvorâte dintr-o credinţă încrâncenată, aproape de puritate, se vrea o mărturie in aeternum.
S-au făcut 15 ani de când Ea nu mai e. Însă între ea şi Ezechia s-a creat o legătură vizavi de acest număr. Continue reading Din miracolele copilăriei mele (8) – Cadoul…
Decembrie ‘89: peisaj cu tancuri şi garoafe
decembrie 19, 2008 at 9:54 pm | In (D)evenimenţial, De probă | 18 CommentsTags: Cluj-Napoca, decembrie '89, gara, garoafe, linia orizontului, revolutie, soldati, tancuri
Am pornit-o spre gară, pe jos. Aveam cam cinci km de făcut. Autobuzele, troleibuzele şi tramvaiele, dacă circulau, nu prea se vedeau. Era frig, dar nu înţepător, supărător. Şi era soare, un fel de soare îmbrăcat cu rochie de ceară.
Aveam bagaj consistent. Însă, în ciuda greutăţii lui, nu mi se părea o povară. Şi asta pentru că traversam un peisaj ce-mi amintea de Nimic nou pe Frontul de Vest.
Înaintam pe asfaltul străzilor fără să-l văd, cu privirea aţintită la tancurile care-mi sfârşeau linia orizontului. Dincolo de ele, nimic, nici măcar Cinema Republica, nici silueta masivă, burduhănoasă, a magazinului Central. Linia orizontului se încheia cu turela tancurilor şi casca soldaţilor. Continue reading Decembrie ‘89: peisaj cu tancuri şi garoafe…
Şirul A.Damei
noiembrie 27, 2008 at 2:52 pm | In De probă | 20 CommentsChiar dacă nu e vorba de şiruri matematice, cum e fascinantul şir al lui Fibonacci, şi în şirul A.Damei intervin nume(re) şi un fel de socoteală.
Şir? Fir? Distanţa e cât un joc de litere. Şir, fir, mir, cir, tir, jir, bir, gir, Sir. E-mir. E-fir nu există, dar există ze-fir. Şi z-bir. Literele se înlănţuie, se combină.
Orice şir e o succesiune. Dacă elementele ar fi disparate, şirul ar dispărea.
Firul A.Damei ca al Ariadnei?… Nu. Şirul A.Damei e altă poveste.
A început în timpul supravegherii la un examen. Pe o foicică, pe care o puteam uşor ţine în palmă (precum studenţii fiţuica, până nu sunt prinşi), am desenat un tabel, pe care l-am împărţit în 16 părţi. Cam aşa: Continue reading Şirul A.Damei…
Desenai în aer porumbei…
noiembrie 9, 2008 at 3:33 pm | In De probă | 12 CommentsS-a pustiit vatra. O să vreţi să vă-ntâlniţi şi n-o să mai puteţi.
Oare de ce cântecele copilăriei aveau atâta dreptate?
Şi mama ne-a chemat pe toţi în casă… Şi tata ne dirija. Copii, veniţi la cină, iată că seara a sosit, în casă e lumină şi paturile vi le-am pregătit!
Cântam pe vremea aceea fără să ştim ce cântăm: Vine-o zi ca-n casa goală singuri ochii tăi să plângă…
Dar erau copii şi pe masă şi sub masă, şi pe pat, şi sub pat. Cum să fie vreodată casa goală?
Şi totuşi, aburii demâncării şi-au îmbrăcat aripile şi-au pornit să colinde continente.
Rugii aprinşi şi-au încălţat sandalele şi s-au făcut de nevăzut. Ai zice că s-au mistuit, dacă nu ar fi rămas cicatricea, cicatricea pe care o întreţin vie, zvâcnind la intervale regulate, ca un foc intercostal.
Ceasul cu cuc s-a încurcat în bătăile orei exacte şi a bătut a moarte.
Iată fereastra pe care priveai tălpile lor apropiindu-se, ochii lor plecând… în zbor, ca puii lui Brătescu-Voineşti.
Tot dindărătul ei acum, uitările vor să-şi facă culcuş, ca-ntr-o sentinţă definitivă.
Şi cercul acela nevăzut, unde se cuibăreau toţi genunchii, înghesuiţi în credinţa minunii ce-avea să vină negreşit, o minune mereu alta… o minune mereu altfel…
Parcă acolo ne-ai dirijat mai întâi, cu degetele ţinute aşa, exact cum ai desena în aer porumbei.
simple simplicity’s joy
octombrie 12, 2008 at 8:31 am | In De probă | 10 CommentsVă mai amintiţi de stâlpii de iluminat cu lumini galbene în vârf, mai puţin unul care avea lumina violetă? Ana realiză în acel moment că din lumina violetă i-a zâmbit Dumnezeu.
Uneori ni se-ntâmplă bucurii simple, care nu depind de loc, de oră, de anotimp.
Maşina gonea pe şosea între două oraşe. Vedeam costişe, culmi de dealuri şi vârfuri de munţi în spatele lor. O privelişte stratificată.
Pe culmi, erau presărate case. Mai mult se ghiceau, după firul de fum care dădea de veste că acolo îşi făcuse cineva foc.
Pe cealaltă parte a drumului, în depărtare, s-a profilat o siluetă umană singuratică. Ducea lemne în spate.
Dar, spre mirarea mea mirată, văzând forma aceea de om apăsat de greutatea lemnelor, care păşea pe culmea albită, îndreptându-se spre o casă din al cărei horn ieşea fum… gândul care mi-a stăruit puternic în minte şi inimă, în adâncul adâncului fiinţei, a fost că acolo, pe culme, era cu Dumnezeu şi Îi mulţumea.
Era cu Dumnezeul meu.
Nu am idee cât a durat plimbarea privirii peste peisajul stratificat, (între)zărirea acelei persoane şi ivirea bucuriei că avem acelaşi Dumnezeu, dar ştiu că bucuria Prezenţei a fost atât de intensă, că timpul prezent s-a contorsionat, cuvintele celor din maşină şi-au pierdut consistenţa şi sonoritatea, culorile s-au amestecat, apoi s-au decolorat ca o acuarelă spălată de ploaie, prezentul s-a contras, s-a absorbit în el însuşi, apoi s-a volatilizat…
Eram cu Dumnezeul meu…
Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut
iulie 31, 2008 at 4:30 pm | In De miraculis, De probă | 23 CommentsTags: biserica, cinema, copilarie, mama, miracol, ochiul nevazut
Unde mă voi duce departe de ochiul Tău?
Dacă mă voi sui în cer, el e acolo, dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-l şi acolo, dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo ochiul Tău mă va urmări negreşit şi privirea Ta mă va înconjura.
Miniexplicaţie:
Am ales să încadrez textul următor între celelalte cu această temă, cu toate că nu e vorba de un miracol cum a fost acela când ne-am rugat toţi copiii cu tata pentru mami care era în spital şi, fără să aibă medicii explicaţii ştiinţifice, rana de la picior i s-a închis şi a putut reveni în mijlocul nostru. Acest text îşi are încărcătura sa de miracol, pentru că, în mod imposibil de formulat în cuvinte, mami avea o legătură deosebită cu Cerul şi, datorită acestui fapt, ei îi erau accesibile realităţi la care nu avem noi acces. Dar am simţit răsfrângerea lor asupră-ne.
Agitaţie sărbătorească
Duminica dimineaţa era de obicei mare agitaţie şi la baie, şi la oglinda din antreu, şi la cea din camera mare, fiindcă ne pregăteam să mergem la biserică. Fiecare îşi alegea ce avea mai frumos să îmbrace, fustele, rochiţele pe care nu le îmbrăcam decât o dată pe săptămână sau la ocazii, cămăşile şi pantalonii cei mai buni, pantofii cei mai noi. Uneori ni se părea că una dintre surori a stat prea mult în faţa oglinzii şi protestam să fim lăsate şi noi. Alteori eram mai îngăduitoare şi doar le ceream părerea celorlalte surori: “Îmi stă bine?” “Nu trebuie să strâng mai tare cordonul?” “Mi-am făcut drept cărarea?” “Nu-i mai jos o codiţă decât cealaltă?” “Hai, prinde-mi tu agrafa în spate!” “Aşază-mi gulerul bine!” Şi câte şi mai câte!…
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut…
Sunt delfin
iulie 21, 2008 at 10:49 am | In De probă | 21 Comments
Sunt delfin! i-am strigat medicului pregătit să mă taie ca pe rechin.
Să mă dea la tranşat de pe-o bună dimineaţă. Cu hârtii în regulă. Bun de tipar.
Pardon. Bun de cântar! Congelat şi vândut pe bani mulţi.
Era doctorul, de bună seamă, cu Darwin la cataramă, maimuţoiul care-ntr-o altă bună dimineaţă s-a uitat în oglindă şi i-a văzut pe toţi, mari şi mici, maimuţici.
“Nu te mai plânge, Rîm(o), că te doare burta! Într-o zi vei fi prinţ!”
Sunt delfin! am certificat de naştere, am şi buric şi-s carnizaharivor.
Am permis să distrez pruncii. Am toate prerogativele să lucrez cu humanoizii. Ştiu şi culorile de la semafor.
Arunc mingea roşie – de ruj, de-armată, de cireşe… ba nu, mai bine de mare trecută cu piciorul.
Apoi mingea galbenă. Ea nu poate fi decât de lumină sau de otravă.
Şi, la sfârşit, mingea albastră – de Prusia, de Paris, de Voroneţ, de Klein… Ba nu, mai bine de sânge de Domn.
Sunt delfin! i-am strigat medicului. N-ar fi păcat ca dintr-o simplă confuzie să le produc rechinilor indigestie, cum păţesc oamenii când se mănâncă-ntre ei?
Mai bine să mor de bătrâneţe decât de mâna ta!
Uite, am scrijelit pe trunchiul unui copac – uitat nu ştiu cum în bazin (opera vreunui greenpeace-ist) – toate cercurile prin care-am trecut! Şi la repetiţii, şi la spectacole. Şi când transformam apa în maidan de joacă… sau dor, iar supraveghetorul se prefăcea că ţine ochii închişi. Să ne jucăm cât mai mult. Mai am puţin şi se face operă de artă scoarţa copacului.
Ştiu bine: când mi-e lehamite, mă (s)cufund. Şi când mi-e dor şi frică, zbor. Spune-mi tu, doctore, ai mai văzut rechin zburând?
De (ne)citit (II)
iunie 17, 2008 at 12:10 pm | In De probă | 18 Comments- continuare de aici -
Ana continua să cânte melodia neştiută, cu versuri care se-nlănţuiau de la sine pe moment, şi care rimau pe deasupra.
La un moment dat, chiar avu imaginea unor cuvinte care erau scrise unul câte unul, rând pe rând, ca ea să le poată citi, dar nu cunoştea limba aceea, aşa că se minuna cum reuşeşte să citească rânduri, rânduri.
Bucuria şi perplexitatea se cuibăriseră fără termeni de comparaţie, mai întâi în gândul ei, pentru că între ea şi El nu mai era nimic, niciun obstacol, nici măcar sintaxa familiară. Apoi, se cuibăriseră în inima ei, că uitase complet grijile legate de ceas – părinţii o avertizaseră să nu întârzie prea mult -, de teza la mate de a doua zi, iar în urmă, bucuria aceea se revărsă pe chipu-i aproape violent, dar ea nu mai ştia de ceilalţi, de reacţiile lor, nu mai auzea vocile care o deranjaseră înainte.
Nu mai simţea căldura… nici frigul.
Podeaua de sub genunchii ei aplecaţi nu exista.
Minutarele se zăpăciră.
Era o suspendare între trecut, prezent, viitor, un fel de moarte din care nu mai voia să învie, o risipire devastatoare, transfiguratoare în dumnezeire.
…………………………………………………………………………………
De (ne)citit (I)
iunie 16, 2008 at 9:30 am | In De probă | 11 CommentsO zi de februarie ca oricare alta… când temperaturile erau “normale în acea(stă) perioadă a anului”, când încălzirea globală nu le dădea bătăi de cap savanţilor… De cea blogală nici nu se profeţise încă.
Ana luă tramvaiul până la piaţă. De-acolo se putea merge doar cu autobuzul. Era târziu şi se mai întâlni cu vreo patru prieteni de vârsta ei. Aveau 15, 16 ani. O adunătură pe cinste.
de (re)ţinut minte
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu.-
de (a)mestecat
Fictiune vs Realitate
-
-
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
