Îngeri de fire

azi toţi îngerii mei păzitori
şi-au venit în fire
jucau mâţa şi eu îi priveam
de pe streaşina templului -
inumană privire

după regulă aripile
de peste tălpi şi-atingeau
să-şi tragă suflarea
o secundă n-aveau
ca bebeluşii în somn
râdeau de râdeau

ce de aripi vâltoare
de jur împrejur
şi-n abisul fiirii
c-aş fi adormit de nesomn
de nu se-auzea dindărăt
un preot nebun
încurcat în măruntaiele
teologhisirii

scrise în timp ce burta-i creştea
proporţional cu dările
iar de la poartă
văduva şi ciungul cerşeau
şi ologul îşi lustruia cârjele

îngerii mei de fire nici că-l auzeau
prea ocupaţi să se ia la-ntrecere
un pas de mă voi dezechilibra
care să mă prindă mai repede

De (ne)citit (II)

Ana continua să cânte melodia neştiută, cu versuri care se-nlănţuiau de la sine pe moment, şi care rimau pe deasupra.

La un moment dat, chiar avu imaginea unor cuvinte care erau scrise unul câte unul, rând pe rând, ca ea să le poată citi, dar nu cunoştea limba aceea, aşa că se minuna cum reuşeşte să citească rânduri, rânduri.

Bucuria şi perplexitatea se cuibăriseră fără termeni de comparaţie, mai întâi în gândul ei, pentru că între ea şi El nu mai era nimic, niciun obstacol, nici măcar sintaxa familiară. Apoi, se cuibăriseră în inima ei, că uitase complet grijile legate de ceas - părinţii o avertizaseră să nu întârzie prea mult -, de teza la mate de a doua zi, iar în urmă, bucuria aceea se revărsă pe chipu-i aproape violent, dar ea nu mai ştia de ceilalţi, de reacţiile lor, nu mai auzea vocile care o deranjaseră înainte.

Nu mai simţea căldura… nici frigul.

Podeaua de sub genunchii ei aplecaţi nu exista.

Minutarele se zăpăciră.

Era o suspendare între trecut, prezent, viitor, un fel de moarte din care nu mai voia să învie, o risipire devastatoare, transfiguratoare în dumnezeire.

…………………………………………………………………………………

De (ne)citit (I)

O zi de februarie ca oricare alta… când temperaturile erau “normale în acea(stă) perioadă a anului”, când încălzirea globală nu le dădea bătăi de cap savanţilor… De cea blogală nici nu se profeţise încă.

Ana luă tramvaiul până la piaţă. De-acolo se putea merge doar cu autobuzul. Era târziu şi se mai întâlni cu vreo patru prieteni de vârsta ei. Aveau 15, 16 ani. O adunătură pe cinste.

*

Muşcătura de har

ducea o scară în zig-zag
spre clopotniţa
din vârful turnului
iar teiul credincios ţi-întindea
florile ca pe tavă
pe la jumătatea urcuşului

era dimineaţă şi guguştiucii
cântau cadenţat
că le venea îngerilor
să-ntindă hora pe scări
mestecând flori de tei

m-am ridicat pe vârfuri
să-ţi muşc
floarea atârnată după ureche
cum îşi atârnau copiliţe cireşe
de ziceai că cerul împroaşcă
lumină cireşie
înainte de răsărit

muşcătura mea a dat greş
şi-am rămas
cu urechea îngerului
între dinţi
tocmai când bătu clopotul
de şase ori

ziua nouă
măsura pe altar
muşcătura de har

De-nviere

şi ştiu că de n-ar fi murit
ţărâna n-ar mai fi rodit
fulgi de înviere

de la un pol la altul
bulgăre tăvălit
prin nucă de cocos
celestă
e pământul

doi fulgi de-olaltă înviaţi
pe-o margine de rugă
şi-au spus cu sârg
vorbe de duh
şi stele-au început
să curgă

dintotdeauna am ştiut
că stele pier
când nins se-adună
ci noi eram împodobiţi
de fulgi
de stele
într-o strună

Din miracolele copilăriei mele (6) - Percheziţia

Deşi nu-i pot spune azi La Mulţi Ani!, voi scrie spre-aducere-aminte despre Ea. De fapt, pot spune urarea, dar mami are deja toţi anii, trecuţi, prezenţi şi viitori, iar urarea mea nu-i mai este de niciun folos. Ea are eternitatea ‘nainte. Înainte, înapoi, unul la dreapta, altul la stânga… Ce idee ne putem face noi despre topografia Raiului?

Îngrijorări de Marta

Într-o familie mare, treburile gospodăreşti sunt şi mai numeroase, iar pentru asta, nici nu e nevoie de exerciţiu de imaginaţie. Să pui de trei ori pe zi optsprezece farfurii de mâncare nu e ca şi cum ai pune patru-cinci. Cumpărăturile, statul la cozi, alte dificultăţi inerente. Spălatul hainelor… ce să mai vorbim? Se-adunau în baie hainele pentru spălat cu duiumul…

În unele perioade, eu cu încă o soră sau un frate răspundeam de cumpăratul laptelui dimineaţa. Nu se dădeau decât doi litri de persoană, aşa că, înainte de a merge la şcoală pe ora 8, ne trezeam pe la 6 şi mergeam la coadă la lapte.

Au fost apoi perioade în care mie mi-a revenit spălatul hainelor. Maşini automate nu existau, dar aveam o maşină de spălat cu cuvă şi storcător separate. Trebuia să ne sincronizăm şi cu orele în care aveam curent, fiindcă se lua zi de zi curentul. Temele pentru şcoală le mai făceam la lumina lămpilor cu petrol, dar pentru spălat aveam nevoie de curent. Şi când te gândeşti că eram în “epoca de aur”, în “epoca luminii”!…

Un psalm de cină (rod)arghezian

După ce a cinat cu prietenii, a rămas singur…

Acest paradox al singurătăţii între ceilalţi ne-a rămas pe buzele gândului. Nu era singur… era cu prietenii cei mai apropiaţi… cufundaţi într-un somn-absenţă ce sporea infernal însingurarea.

Când pentru prima dată am rămas fără prietena cea mai apropiată, am scris poezii de jale şi dor. Mi le-am notat într-un caiet şi le reciteam parcă pe furiş… pe furiş de mine…

Mergeam cu corul de copii pe sate. Cântam, recitam. Era un univers de taină. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată. Dacă era vreme bună, ne-aşezam pe iarbă, într-un luminiş, ne deşărtam bocceluţele şi mâncam “de obşte”. Pe dirijorul nostru îl îndopam întotdeauna cu prăjituri, din cauză că-l iubeam prea mult şi ne supăram dacă nu gusta din prăjiturelele fiecăruia. Apoi mergeam cu prietena mea cea mai bună şi culegeam flori, făceam coroniţe, şi brăţări, şi inele din flori. Întotdeauna ne rugam împreună când eram suficient de departe de râsetele tovarăşilor noştri zburdalnici. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată.

Şi-a venit o zi când ea a plecat departe. I-am scris:

Din miracolele copilăriei mele (5) - Paratrăsnetul

Prolog

Săptămâna care a trecut a fost ziua mea. N-aş mai fi în viaţă, n-aş mai scrie aceste rânduri, dacă nu aş fi avut o mamă a cărei inimă era cu toate antenele ei pe aceeaşi frecvenţă cu inima cerului. Eu cred că Dumnezeu aşa a găsit cu cale să mă iubească… şi să mă răsfeţe.

Terasa

Spre disperarea vecinilor, inventivitatea noastră, a copiilor, când venea vorba de jocuri depăşea puterea lor de a ne opri sub orice formă: cu vorba bună, cu morala, cu ţipetele înfuriate. Noi ştiam una şi bună: dacă-i copil, să se joace.

La etajul unu erau geamurile pe care se putea urca pe casa scării. Era ca un fel de terasă în miniatură, căptuşită cu smoală şi cu tablă pe margine, tablă din aceea comunistă, gri, care ruginea şi se făcea urâtă, da’ ce ne păsa nouă de dialectica esteticii şi utilităţii când era rost de joacă? Inconştienţi, nesperiaţi de nimic, inventam tot felul de jocuri, chiar dacă pericolele ne pândeau la tot pasul. Eram undeva la vreo 6-8 metri deasupra pământului, pe un colţişor de beton acoperit cu smoală care se încălzea de ne ardea fundul sub razele darnice ale soarelui de vară.

Poem în urcuş pe arcuş

Se făcea că urcam un povârniş
ca un arcuş
îl ştiam ca-n palmă
de câte ori îl suisem
cu bucuria
sărutului luminii
deasupra?

Urcam şi-acum ca altădată
dar povârnişul meu
copilăresc
se prefăcuse-n munte
nemaiştiut
nemaiumblat
legato de expresie
într-o gamă
neinventată
şi fiecare nouă
crăpătură
de stâncă
în care-mi adânceam
degetele
purta neînţeles
amprenta mea

Uneori la răstimpuri
se făcea că amprentele mele
se suprapun
amprentelor tale
că tu trecuseşi pe-acolo
sau poate încă erai
să-mi aţii privirea
către lumină
ştiam
ştiusem
amândoi
că sus urmează sărutul

Din miracolele copilăriei mele (4) - Când nu ştie stânga ce face dreapta

Un fel de prolog
Unde era zâmbetul Ei, pulsa viaţa. Unde cădea o lacrimă de-a Ei, pulsa viaţa. Când Dumnezeu a luat-o, viaţa n-a mai avut (acelaşi) puls. Sunt paisprezece ani de când Ea nu mai e. Amintirea-I, în schimb, ne însoţeşte, ne farmecă. Textul care urmează îi este dedicat.

Pentru mulţi, relatările de felul acesta nu sunt relevante, pentru că, mi se spune, a percepe evenimentele într-un mod miraculos e doar o chestiune de background, de educaţie. Minunile nu sunt necesare.

Pentru aceia puţini, care cred, voi mai rosti o silabă de miracol, pentru că Ea, cu ochii verzi şi un ten frumos, de invidiat, a fost o femeie căreia Dumnezeu i-a onorat credinţa.

*De lecturat cu Il Divo şi Nicos pe-aproape.

I. Pretextul pentru a fugi afară
Doi tineri au venit să-i vorbească mamei într-o după-amiază, care le-a rămas, cu siguranţă, bine întipărită pe retina memoriei.

Noi, copiii, aveam un tic. Abia aşteptam să vină cineva s-o ţină ocupată pe mami, ca s-o zbughim afară la joacă. Uneori, când ieşeam fără permisiune, o încasam la întoarcere, mai ales de la tata. Acum, tata era după-masă la serviciu, aşa că urma să se întoarcă abia pe la 22.30.

“Tinerii aceştia, veniţi să o ţină pe mama ocupată, au picat la ţanc”, ne-am zis.

Din miracolele copilăriei mele (3) - Fiul pierdut şi cina de taină

De la joacă la sperietură
Joaca nu mai contenea. Se înserase şi strigarea la cină fusese deja făcută. Însă jocul de-a v-aţi ascunselea atunci e mai interesant, când aproape nu mai vezi în jur şi sperieturile se ţin lanţ. Cel mai bine e să nu te nimereşti să fii căutătorul celorlalţi. Însă, dacă nu se trişează, fiecare dintre jucători ajunge acolo. Da’ pe vecini ce i-am mai speriat! Nu o dată! Greu să ai prin preajmă atâţia copii, energici şi puşi pe şotii!

Într-un târziu, încă zâmbind după ultimele tupiri şi sperieturi, ajungem în casă, primim mustrarea de rigoare de la tata, ne aşezăm la masă. Beni nu era nicăieri. Mami ne întreabă pe noi, cei mai mărişori, unde e copilul, dar, după atâta alergătură cu cei de-o seamă cu noi, de unde să ştim? Tata porneşte către locurile mai îndepărtate unde s-ar fi putut pierde Beni, iar noi alcătuim trei echipe de căutare, câte un băiat şi o fată şi pornim în direcţii diferite pentru a da de urma frăţiorului rătăcit. După o vreme, ne întoarcem acasă fără sorţi de izbândă. Ne pierise cheful de joacă, de mâncare… fiecare zâmbet fusese şters şi înlocuit de îngrijorare şi autoînvinovăţiri. De ce n-am fost mai atenţi? Tata ajunge şi el într-un târziu. Toată speranţa ne-o puseserăm în el. Dar, e singur… Beni nicăieri.

Geneză îngânată

Înainte de toate, ne vedem siliţi să schiţăm “filosofia îngânării” în patru puncte + o îngânare.

Când ne gândim la acest verb, “a îngâna”, prima reacţie pe care o avem e una negativă, de enervare, că cineva nu are nimic mai bun de făcut decât să repete după noi fiecare cuvinţel. În teatru, mai merge. În teatrul absurd, e chiar obligatoriu: - “Am o fetiţă. Are un ochi alb şi unul roşu. E tare frumuşică…” - “Ce coincidenţă bizară!… Şi eu am o fetiţă. Are un ochi alb, unul roşu. E tare frumuşică…”

În al doilea rând, ne gândim la cineva care fredonează un cântec. Îl îngână. Enervant sau mai puţin enervant. Ne gândim la copiii care îngână. Ne gândim la poezie. Vântul îngână. Râul îngână… Pitpalacul îngână fluierul.

În al treilea rând, la forma reflexivă “a se îngâna”, există, pe lângă ideea de amestec, de combinare, ideea de amăgire sau “a te lua cu ceva”, “a uita de cele ce se petrec în jur”. Ion Ghica îi scrie lui Vasile Alecsandri o scrisoare, în care este un minunat paragraf despre a sa îngânare: Totodată însă, mă îngân cu ademenitoarea speranţă că vei da un frate gemene volumului tău, dacă nu mai mulţi. Tu ai încă un tezaur de suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieşi afară, precum se bat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ţi milă cu ele şi le deschide colivia, pentru ca să se bucure de încântarea libertăţii şi ele, spre mulţumire, să ne încânte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îţi promit să urmez exemplul tău precât îmi vor permite puterile şi împrejurările vieţii.

În al patrulea rând, în filosofia îngânării pe care tocmai am scris-o (”cu unghia pe tencuială”) se zice că Dumnezeu a zis. Şi a luat fiinţă. Iar omul a îngânat. Şi mai întâi s-a făcut umbră. Şi-apoi n-a mai fost.

Iar afară din orice rând, există o minunată expresie la îndemâna tuturor grăitorilor români: “Când se îngâna ziua cu noaptea”. Minunabilă limba noastră! Ziua îngână noaptea şi noaptea îngână ziua. Există o singură referinţă în Biblie, în traducerea Cornilescu, unde e folosită această expresie: Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei umblând pe mare…

Când se îngâna ziua cu noaptea şi între cele două seri. Excelente staţii temporale!

Geneză îngânată

şi Dumnezeu a zis lumină să fie
şi omul a îngânat
…
şi s-a făcut umbră

şi Dumnezeu a zis să fie stele
şi omul a îngânat stele căzătoare

şi Dumnezeu a zis să fie verdeaţă
şi omul a îngânat altoiuri
până s-a-nghimpat
de atâta-ngânat

şi Dumnezeu a zis să fie animale
şi omul le-a îngânat tuturor câte-un nume
nelăsând niciunul pe dinafară

apoi a început să le uite

şi Dumnezeu a zis să vină odihna
peste om
…
după atâta-ngânare

…
şi i-a numit femeia

şi omul s-a uimit
şi n-a mai putut să îngâne

Credeai că n-are gheare (2)

cu ghearele albe asupra mea
până în sânge intră
să nu mai fiu
îngerul din oglindă se schimonoseşte
se răsuceşte se zbate să iasă
cu aripile negre asupra mea
cu ghearele albe
de e bine, de e rău
de e mine, de e el
s-a schimbat faţa luminii
se vede triunghiul
nu cercul

Prima “faţă” a dipticului o găsiţi aici.

basmul tatălui

Tata ştia să împartă fructele şi tortul în mod egal, aşa încât nu mai aveam suspiciuni că bucata celuilalt ar fi mai mare. Tata ne gâdila uneori până ne dădeau lacrimile de râs. Tata purta sandale care se auzeau încă de pe stradă, când se apropia de casă. Tata ne aduna în camera mare, unde îngenuncheam cu toţii în jurul măsuţei pe care era aşezată Biblia lui mare. La Mulţi Ani, tata!

basmul tatălui

la poarta (în)toarcerii ascult
fuiorul de tăcere petrecut poveste
prin mâinile tatălui
fiece literă-i sămânţa unui fruct
şi-orice cuvânt e fructul copt
mereu în părţi egale frânt

şi leg dimineţi gâdilate buchet
să nu le dezlege aritmetica serii
nici geometria rotundului de surâs
închis atât de adevărat în
rotundul deschis al lacrimei

o clipă cât vraja ce-şi leagă sandala
în faţa oricărui pustiu
se strânge inima-n bătăi
de nu mai fiică nu mai fiu
cum intră ochiul presimţit al lunii
în ultimul pătrar
la masa genunchilor se face rând
de aburind şi roşu altar
eu fruct de fire n-am cules
dar rana nevederii întregului
ori rana oglinzii
mă-nalţă la harul din care-am purces
şi el ca fuiorul petrecut
mereu fără cuvinte de-nţeles
prin mâinile Tatălui
în basmul ceresc

Din miracolele copilăriei mele (2) – Miliţianul, Bibliile şi detergentul

I.
Cine n-a tremurat măcar o dată că tovarăşii miliţieni îl vor prinde cu ceva în neregulă? Ieşirea dintr-un oraş românesc prin dreptul posturilor de miliţie era întotdeauna o ocazie de furnicături pe piele sau măcar de interogaţii: Oare totul e în regulă? N-am „păcătuit” cu nimic? Oare nu-s cu numere pare în duminica în care circulă maşinile cu numere impare?

Nu doar simplii cetăţeni îşi puneau astfel de întrebări. Şi cei care făceau parte din sistemul draconic aveau parte de furnicături când nu respectau prevederile Sistemului. Mi-amintesc o întâmplare cu un ofiţer care era în situaţia de a se căsători. De vreme ce relaţia cu Biserica era tabu, omul nostru s-a dus şi s-a căsătorit doar cu mireasa la un schit - izolat de „civilizaţie”, pe un vârf de munte neumblat, neştiut, să nu afle cumva tovarăşii colegi securişti că merge să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu, că are nevoie de prezenţa unui preot ca să treacă acest prag al vieţii lui. Cununia civilă a fost cu tot tacâmul: familie, colegi tovarăşi, chef şi voie bună, desigur. Dar, în acel moment în care s-a dus la schit, omul nostru a ştiut că avea nevoie de Dumnezeu!…

Aşa a ştiut mama mea că are nevoie disperată de o intervenţie miraculoasă când trecea prin dreptul postului de milliţie cu o maşină al cărei portbagaj era plin cu Biblii.

Credeai că n-are gheare

printre serbede replici lunecând

până la definiţia definitivă

metamorfoză fără far călăuzitor

aripa pescăruşului se frânge

şi ghearele îngerului îl apucă

în unduirea apei numai

pata de sânge se oglindeşte

şi în rest albul

Din miracolele copilăriei mele

Explicaţie: text sacadat după concertul vocal-simfonic al filarmonicii, cu Ceaikovski în program - “Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră” şi cu Carl Orff - “Carmina burana”. Legătura dintre concert şi textul sacadat nu este nici inspiraţională, nici de cauză-efect. Legătura e o măsură… de viaţă.

1. Ceasul cu cuc

De două săptămâni, ceasul cu cuc măsura la fel de conştiincios şi egal timpul scurs, care, doar pentru noi, tata şi copiii, avea o altă curgere. Mama era în spital, iar medicii încercaseră în aceste două săptămâni nu mai puţin de 9 tratamente pentru a-i opri supurarea rănii de la picior. Piciorul era, pe porţiuni, vânăt, negru, roşu, iar dacă te uitai atent, puteai zări osul. Fiind însărcinată, medicii se aflau în dificultate, pentru că nu orice tratament se preta situaţiei. Practic, i-au spus tatălui meu că, în timpul sarcinii, rana nu se închide. “Facem tot ce putem să reducem durerea.”

În acea seară, tata s-a întors de la spital foarte abătut. Fiecare ne-am pitit în colţişorul nostru, nu mai aveam curajul să punem întrebări, tensiunea din casă sporea cu fiecare tic-tac al conştiinciosului şi dragului nostru ceas cu cuc, tronând stingher pe peretele din antreu.

2. Când ceasul îngheaţă timpul şi râsul

Cu toate că jocurile copilăreşti ne răpeau mereu gândurilor triste, cu toate că ni se întâmpla uneori să izbucnim în râs şi în momentele cele mai sobre - îmi amintesc cum, la o rugăciune, s-a auzit un sunet ciudat şi, în loc de Amin, am izbucnit cu toţii în râs, de nu mai ştiau mama şi tata cum să ne potolească - cu toate acestea, în acea seară, după ce tata venise de la spital, niciunul dintre fraţii şi surorile mele nu mai avea dispoziţie ludică. Niciun comentariu nu mai trecea de la unul la altul, niciun “telefon fără fir”, nici priviri cu coada ochiului, nici bileţele sau mici jucării de plastic, cu semnificaţiile aferente, strecurate în palma celuilalt.

Dicteu automat de 11 septembrie

Isteria din 2001 mi-o amintesc, fiindcă, la un moment dat, s-a produs saturaţia. Am refuzat să mai pornim în casă televizorul, radioul, am sărit peste paginile de ştiri de pe net. Un prieten m-a întrebat dacă înseamnă ceva pentru mine durerea celor care şi-au pierdut fiinţele dragi odată cu prăbuşirea turnurilor. Mi-a spus că pentru el nu înseamnă nimic. Istoria personală e cea care înregistrează durerea, şi aceasta e, mai ales, personală. Cum să suferi cu cei care au fost prinşi de tsunami şi şi-au scos pe braţe copiii morţi din apă? N-ai fost tu acolo. Nu li s-a întâmplat alor tăi. Suferinţa înseamnă ceva câtă vreme este a ta. Şi, chiar dacă cei mai apropiaţi îţi dau impresia că suferă împreună cu tine, de fapt eşti gol şi descoperit în faţa ei. Ca în faţa lui Dumnezeu. „Ţi-am văzut goliciunea, zise Suferinţa, nu mai are rost să te-ascunzi”.

Joc cu rime de toamnă scăpat din condei

Scârţâie frunzele sub tălpile noastre, frunze aurii, crocante, ca scoase din cuptorul iubirii de toamnă. Stăm într-o inimă de stea pământeană, unde numai lacrimile noastre au voie să se iubească de la distanţă. Lacrimile noastre se iubesc compunând rima perfectă.

Aşa, dă-mi mâna stângă şi ţine-te bine! Vezi, la capătul mâinii drepte, copacul acela trăsnit de furtună? N-au mai rămas din el decât un ciot de trunchi şi două crengi asimetrice, una de-o parte, una de alta. Faţa cerului o zgârie în formă de cruce. Deasupra toamnă, dedesubt şi înăuntru, toamnă tăiată-mprejur şi-n spirale. Crengile asimetrice ale copacului se iubesc şi ele ca lacrimile noastre, de la distanţă, compunând rima perfectă: înCrucişată.

Şi acolo, în vale, două fire de apă se despart mai întâi şi apoi se unesc. Bucata de pământ care le separă are pe ea nişte urme. Sunt urme de miel. Până şi iarba se vede bine arsă într-o parte. Firele de apă se iubesc şi ele de la distanţă, ca lacrimile noastre, până redevin un singur râu, compunând rima perfectă: îmPerecheată.

Nu suntem singuri. Doi bătrâni se plimbă mână-n mână, încet, ca în reluare. Scârţâitul frunzelor coapte sub paşii lor este acelaşi. Poate-au venit la cules de frunze, mi-a trecut prin gând… dar cum să culegi frunzele din cuptorul iubirii de toamnă fără să te arzi, fără să-ţi curgă lacrimi? S-au oprit în faţa copacului trăsnit de furtună. Încearcă să refacă imaginea lui chiar cu trupurile lor. Îmbrătişaţi, îşi suprapun mâinile întinse de-o parte şi de alta, imitând asimetria crengilor. În ochii lor, lacrimile se iubesc de-aproape, compunând rima perfectă: îmBrăţişată.

Într-o inimă de stea terestră, iubirea intra pe tăcute în fire şi nu mai aveam nevoie de nici o poezie între noi, lacrimile noastre se iubeau de-aproape recitând poezia cu rima perfectă: Monorima.

Azi vreau lucruri simple: “Lumina violetă”

Pe când se îngâna seara cu noaptea adâncă, Ana se întorcea spre casă, păşind agale pe străzile unui oraş mare. Megadecibelii erau pe măsura megafurnicarului urban.

Ca să facă abstracţie de zgomotul străzii, de mişunarea oamenilor pe trotuare, ea se uită către cer şi se opri o clipă căutând stelele. Sute de lumini cocoţate pe stâlpii de iluminat o întâmpinară şi o împiedicară să cuprindă măcar o fâşie de cer.

Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Şirul de lumini galbene de pe stâlpii de iluminat s-a întrerupt brusc. Unul dintre neoane avea lumina violetă.

Oraşul devenise liliachiu. Şi din lumina violetă îi zâmbea Dumnezeu.