Semne… de plecare, (de)venire?
august 25, 2009 at 3:09 pm | In de ochi(t) | Leave a CommentNu de semnele de plecare ale lui Blaga e vorba… Deşi ar merita să (re)citiţi poezia Semne. E un soi de discurs liric apocaliptic, dar are ceva din graţia sau încrâncenarea poveştilor autohtone.
Mereu va fi o (po)veste care mântuie.
Până atunci, (ne) rămân (în)semnele.
- Să fii The One 
Sursa foto: aici.
(în)Chipu(i)ri colective-Bosch, Massys şi ziaristul
aprilie 8, 2009 at 6:34 pm | In de ochi(t) | 11 CommentsTags: Chris Presented to the People, Christ Carrying the Cross, Proteste in Chisinau
19 Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. (Mt. 15)
*
Iată cum aduce Hieronymus Bosch pe chipurile oamenilor ceea ce se află în inima lor:
Sursa: aici.
Evident că este o exagerare!
Hieronymus Bosch operează o răsturnare a apteoticului înălţând grotescul. Aşa încarnează el gândurile inimii celor ce luau parte la execuţie, (de)vărsând pe chipurile personajelor o ură contagioasă, ce se transformă repede în epidemie. Continue reading (în)Chipu(i)ri colective-Bosch, Massys şi ziaristul…
Nu trucaţi, fiţi sinceri! – Willy Ronis
martie 10, 2009 at 11:57 am | In de ochi(t) | 8 CommentsTags: fotografie, Paris, Willy Ronis
Willy Ronis, unul dintre cei mai în vârstă fotografi ai Parisului, născut în 1910, a devenit o legendă, chiar dacă este încă în viaţă. Evreu, de naţionalitate franceză, a uimit şi a mişcat lumea cu fotografiile sale.
Într-un amplu reportaj despre Paris, realizat în 2006, Willy Ronis dovedea o vitalitate de invidiat la cei 96 de ani ai săi, în interviul luat de reporter. Continue reading Nu trucaţi, fiţi sinceri! – Willy Ronis…
perce-neige/”rose-neige”
februarie 16, 2009 at 9:23 pm | In de ochi(t) | 11 CommentsStrăpunge-zăpada: cam aşa am putea traduce denumirea ghiocelului din franceză. Verbul percer înseamnă a găuri, a perfora, a străpunge, a sparge, a se ivi.
Ghiocelul poate fi un (pr)ivitor din zăpadă.
Ghiocelul este un perforator sau găuritor de zăpadă. Vi-l puteţi imagina ca o bormaşină? Cum reuşeşte, oare, cu firava lui tulpină să ţâşnească din pământ, prin zăpadă, către lumină?
Şi totuşi, imaginea de mai jos e firească. Forţa aceasta se află în firea lui!
Reveniri (im)posibile
februarie 10, 2009 at 7:05 pm | In de ochi(t) | 14 CommentsUneori ni se întâmplă să o luăm pe lângă.
O ieşire din scenă, neprevăzută în scenariu.
O alergare pe lângă pistă, neintenţionată de antrenor.
O deviere cu schiurile pe lângă pârtia amenajată.
Un răspuns scheletic la întrebări consistente.
Un pas ezitant pe bârnă şi-alunecăm într-o parte.
Un voleu prea dintr-o bucată, iar mingea aterizează fix pe lângă linie. În exterior.
*
Cum ar fi să ne descompună cineva în factori primi?
Această reducţie la esenţial poate fi salvatoare?
Ni se mai acordă apoi acelaşi loc pe scenă, acelaşi volum la microfon, aceeaşi minge pe teren, aceleaşi cărţi, nemăsluite?
E cu putinţă revenirea?
Ştefan Câlţia – Ochi de poveste (fără câlţi)
decembrie 17, 2008 at 5:27 pm | In de ochi(t) | 19 CommentsTags: Add new tag, pictura, poveste, Vânzătorul de aripi, vis, Ştefan Câlţia
Tablourile lui Ştefan Câlţia se pot citi cu ochiul poveştii şi cu ochiul cu pleoapa transparentă.
Personajele lui stau într-o permanentă trezie. Au mâinile aproape întotdeauna întinse pentru a da. Ochii îi ţin larg deschişi. Unele personaje plutesc sau se sprijină pe o minge: transparentă au ba.
Au câteodată aripi pe umeri, alteori, în loc de aripi, poartă simboluri sacre, un fel de mot de passe cu care se legitimează dincolo de vămile realităţii. Iată Călătorul cu flori, care, în loc de aripi, are la umeri “casa albastră”, un topos sacru, cu forţă de propulsare.
Nu ştiu de ce, personajele acestea îmi evocă Seminţele lui Liviu Mocan. Şi dacă simbolistica e cu totul alta.
Am păşit în acest univers de poveste şi vis datorită unui titlu de tablou care a rezonat pentru mine mai mult decât a eternă reîntoarcere: Vânzătorul de aripi. Continue reading Ştefan Câlţia – Ochi de poveste (fără câlţi)…
Pepeniada
decembrie 3, 2008 at 9:04 pm | In de ochi(t) | 27 CommentsTags: cal, pepeni sculptati, Turnul din Pisa, Turnul Eiffel, vioara
Chiar dacă nu e de sezon… pentru ochiul estetic, orice anotimp e bun.
Nu-i aşa că e inedit? Şi necesită migală… Opere cu termen de valabilitate limitat…
*
Practic şi semnificativ
octombrie 10, 2008 at 7:41 pm | In de ochi(t) | 16 CommentsAcest articol îi este dedicat lui CiprianS, care a participat la concursul organizat aici, fiind cel dintâi care ne-a dat răspunsul corect!
Tot pentru Ciprian, o dedicaţie muzicală, care se află aici. Şi versetul acesta.
*
Umberto Eco înţelege prin “frumuseţe practică” (vezi Istoria frumuseţii) aducerea în faţa privitorilor, în operele de artă, a frumuseţii feminine din spaţiul domestic. În pictură, fenomenul se întâmplă între secolele XVI-XVII, iar trecerea se face dinspre chipul madonelor, dinspre chipurile domneşti (regine, prinţese, ducese) ori dinspre nuditatea venerelor către spaţiul casnic: femeia casnică, educatoarea, lăptăreasa, administratoarea. Frumuseţea se împleteşte astfel cu utilul şi practicul.
Unul dintre tablourile ilustrative în acest sens este Lăptăreasa de Johannes Vermeer:
*
*
Chagallnicii
iulie 8, 2008 at 5:04 pm | In de ochi(t) | 18 CommentsMarc Chagall a fost prezent pe acest blog – mai mult sau mai puţin (in)voluntar. Am văzut un violonist chagallnic şi zborul iubiţilor deasupra oraşului. Un zbor la fel de chagallnic.
Fiindcă pictorul s-a născut în 7 iulie, deci ieri ar fi avut aniversarea, ne-am gândit la o evocare… S-a stins la 97 de ani (1887-1985). O viaţă lungă ca om şi artist, în care a avut de-a face cu o serie de provocări existenţiale, sărăcie, două războaie mondiale, neînţelegere din partea contemporanilor, respingere etc.
A venit pe lume într-o familie de evrei ruşi – 7 surori şi 2 fraţi la părinţi. Pornirile sale artistice contraveneau restricţiilor impuse de contextul religios, în care imaginile contrafăcute şi chipurile sculptate erau prohibite. Practicile artistice de acest fel erau asociate de evrei cu blasfemia.
Şi ne iartă nouă slăbiciunile noastre…
iunie 24, 2008 at 12:05 pm | In de ochi(t) | 42 CommentsDe multe ori ne place să ne afişăm chipul perfect, să nu se vadă grimasele, şovăielile, lunecările, pornirile rele, răutăcioase, violente. Schiţăm portrete din punctele forte şi când ieşim pe “scenă” totul e spoit gata, numa’ bun de dat la “public”.
Am folosit ghilimelele, fiindcă nu neapărat e vorba de o jucare de rol la scenă deschisă. Ne punem haine de sărbătoare şi, mai mult sau mai puţin involuntar, când ajungem în mulţime, ne comparăm cu ceilalţi. Facem ierarhii la fracţiuni de secundă, dintr-o plimbare a privirii peste capete.
Una dintre grijile unei paciente a doctorului Tournier, psihanalistul elveţian creştin, era aceea dacă să îmbrace sau nu rochia de duminică pentru a merge la consultaţie. N-ar fi trebuit să îmbrace rochia de duminică, fiindcă, în cabinetul psihanalistului, omul trebuie să fie cât mai autentic, de-masca-t, uitând constrângerile impuse de el ca personaj şi permiţând să se vadă în el persoana adevărată.
Ei bine, în acest context, m-am gândit să vă arăt câteva “personaje” care-mi plac, din diferite raţiuni, fie cum îşi profesează calităţile, talentele (formulare intenţionată), fie cum arată.
Păşind de-a fereastra
iunie 20, 2008 at 11:12 am | In de ochi(t) | 17 CommentsAm urmărit aici superbissime ferestre spaniole, aşa cum numai tensiunile dintre două culturi puteau naşte din luptele şi victoriile lor.
Dintotdeauna ne-au fascinat ferestrele, de când am făcut ochi-fereastră în lume, ca mai apoi să-l vrem închis către lume, deschis către Dumnezeu.
Fereastra închisă ne protejează când e furtună. Dar ne poate şi dezvolta claustrofobia.
Fereastra închisă e de dorit când dincolo de ea e vacarm deranjant, miros pestilenţial sau fum dens. Însă ea e o ameninţare când în spaţiul în care ne aflăm nu este aer.
În camerele de gazare, ferestrele sunt totuna cu zidul.
Pentru cei întemniţaţi, şansa de a privi pe o fereastră mică cerul înseamnă viaţă.
Pentru alţii, fereastra e capcana morţii. Vă amintiţi de Eutih? A adormit la fereastră, a căzut de la catul al treilea şi-a murit. Şi colega mea din şcoala generală a murit spălând fereastra. Stătea la etajul 8. S-a dezechilibrat şi… nu era Pavel prin preajmă… şi n-a mai înviat ca Eutih.
În faţa unor ferestre, se află altele. În faţa altora, sunt ziduri. De unele ne apropiem cu teamă, suntem la mare altitudine şi perspectiva hăului de dincolo de geamul întredeschis ne creează o stare de vertij.
Acum privim ca într-o oglindă. Oglinda e şi ea o fereastră. Cine citeşte să înţeleagă.
*
Minitratat de (ne)vedere
martie 29, 2008 at 12:46 pm | In de ochi(t) | 9 Comments
1. Razumihin, ruşinat la culme de căderea măsuţei şi de paharul spart, privea, posomorât, cioburile: apoi scuipă, se întoarse brusc la fereastră şi rămase cu spatele la ei,
uitându-se încruntat pe geam, fără să vadă nimic.
(Dostoievski, Crimă şi pedeapsă)
***
***
2. Medicul oftalmolog orb:
Doamne, cât de mult ne lipsesc ochii, să văd, să văd barem nişte umbre palide, să stau în faţa unei oglinzi, să privesc o pată întunecată, difuză, şi să pot spune, Iată, e chipul meu, ce-i luminos nu-mi aparţine.
(José Saramago, Eseu despre orbire)
***
***
Sacred Profane Diving – Emanuela Lucaci
februarie 19, 2008 at 11:27 am | In de ochi(t) | 14 CommentsTags: acvatic, apele de jos, apele de sus, culoare, Diving, Eckhart, Emanuela Lucaci, geneza, intuneric, lumina, pictura, Sacred Profane
Picturile artistei Emanuela Lucaci sunt ca poemele. Picturi abstracte, poeme ermetice… Am mai făcut o incursiune în Agonia şi extazul ei, iar acum revenim în acest univers al visării, incandescenţei, translucidităţii, acvaticului etc., pentru a face o baie de lumină: Diving. Tabloul face parte din seria Sacred Profane, tema expoziţiei colective a câtorva artişti plastici (Atlanta, 2007).
Picturile Emanuelei Lucaci sunt, într-un fel, mai accesibile decât poezia ermetică, fiindcă ele au ca suport pânza, culoarea, relieful, jocul luminii şi umbrelor.
Poezia are ca substanţă cuvintele, iar accesul la ea este mai întâi cenzurat de cunoaşterea limbii în care sunt scrise poemele. Apoi, în al doilea rând, există o cenzură ideatică, semantică, legată de sensurile pe care poemul le conţine în structura de adâncime. Din acest punct de vedere, picturile folosesc un “limbaj” mult mai universal(izat): culoare, formă, figuri, umbre, lumini etc.
Acum ne aflăm în faţa unei picturi abstracte. Grilele de lectură sunt multiple. Am putea purcede la o lectură cromatică, la una ideatică, având ca suport titlul, la o lectură psihanalitică, la una simbolică etc.
Am ales o combinaţie din toate acestea, găsind legitimă rămânerea într-un orizont mistic-creştin. Această legitimitate vine şi din informaţiile despre artista care s-a format într-o astfel de matrice spirituală, culturală, şi din deschiderile pe care ni le înlesneşte imaginea.
O altfel de Catedrală…
decembrie 6, 2007 at 2:30 pm | In De gândit, de ochi(t) | 11 CommentsPrea s-a vorbit şi scris zilele trecute de Catedrala Mântuirii Neamului, de catedrala dezbinării lui şi câte altele… Becali a “şperţuit” şi mai demenţial mântuirea românilor:
“Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii de euro ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.”
Nu putem să ne culcăm pe-o dungă şi să ni se rupă de tot ce se-ntâmplă. Însă mereu simţim nevoia de arătare într-o altă direcţie. Că, pe-aici, direcţiile sunt contradictorii.
De aceea vă propunem un clin d’oeil asupra unei altfel de Catedrale… Dar, înainte de asta, să ne amintim o întâmplare cu Rodin, sculptorul francez. Rodin publică în 1914 o carte intitulată Les Cathédrales de France, un fel de studiu istoric al artei medievale. Cartea este bogat ilustrată cu desenele artistului. El consideră catedrala drept sinteză a ţării sale, după cum sinteza elenă este Parthenonul.
Textul cărţii se dovedeşte până la urmă vizionar. Rodin îi convoacă pe conaţionalii săi în catedrală, pentru că aceasta este “cetăţuia puterii sale”. Şi, la scurt timp după aceea, izbucneşte războiul…
Ei bine, un tâlc este şi în clădirea (con)sacr(at)ă, chiar dacă ştim că biserica Lui nu sunt zidurile. Le înconjori de 7 ori cu trâmbiţe şi se dărâmă. Sau nu le dărâmi, ci doar dezbini închinătorii, iar clădirea rămâne simplu obiect de decor. Tâlcul este că o clădire sacră îţi impune o altfel de privire… Dacă rămâi indiferent, ar trebui să te ciupeşti de mână, să te convingi că eşti viu. Trupul. Templului. Viu! Un imperativ, bineînţeles.
Acum însă, vom muta privirea către o altfel de Catedrală… tot rodiniană… dar într-o perspectivă intimistă. O mână masculină şi una feminină se întâlnesc în rugăciune. Aceasta era ideea lui Rodin, să arate spre o împăcare cu lumea.
De altă parte, existau în spiritul său două direcţii opuse care îl fascinau deopotrivă: arta lui Michelangelo şi arta lui Phidias. Pasiunea concentrată şi farmecul calm.
Catedrala rodiniană ne inspiră nouă o altă înţelegere. Masculinul îşi păstrează verticalitatea – preot în casa ta -, îşi păstrează puterea, autoritatea, virilitatea… Femininul este cel care consimte să îşi plece “fruntea” – vârfurile degetelor – să se supună… Se aşază sub protecţia masculinului.
În loc de catedrale impunătoare şi dezbinatoare, în loc de mântuiri mituite… gândiţi-vă la taina nunţii din Apocalipsa. La Mire, mireasă şi nuntaşi… În Noua Catedrală.
Paradis sau Infern?
noiembrie 2, 2007 at 12:34 pm | In de ochi(t) | 3 CommentsSă fiţi ca nişte oi în mijlocul lupilor…
sau ca o oază de Paradis pe o strada din Infern!…
Imaginea a fost luată de aici.
Munch + You = Moi, CriCri :)
octombrie 6, 2007 at 9:42 am | In de ochi(t) | 8 CommentsUn ţipăt artistic (fr. cri = strigăt, ţipăt):
Şi un ţipăt natural:
În prima imagine, tabloul lui Munch din 1893 – Skirk din norvegiană a fost tradus cu “ţipăt”, “strigăt”, “plânset” – ţipătul materializează angoasa existenţială a omului modern.
Iată ce afirma Munch despre starea care s-a aflat la geneza tabloului:
“Mă plimbam pe un drumeag cu doi prieteni. Soarele era la asfinţit… Dintr-o dată, cerul s-a făcut roşu ca sângele – m-am oprit, obosit, şi m-am sprijinit de un gard. Deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului era sânge şi se vedeau limbi de foc… Prietenii mei s-au dus înainte, iar eu am rămas, tremurând de nelinişte – auzeam un ţipăt infinit traversând universul.”
Al doilea “ţipăt” este sculptat de… Dumnezeu. Fotografia trunchiului de copac ţipător, aflat pe drumul către Golinhac, îi aparţine lui Christiane You.
Ce a fost este. Ce este va mai fi.
Şi-aşa se face că ne-am amintit de ţipătul copilului de la naştere şi ţipătul – sau interjecţia – ultim(ă).
Între cele două, viaţa cricriită.
de (re)ţinut minte
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu.-
de (a)mestecat
Fictiune vs Realitate
-
-
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
