Chagallnicii

Marc Chagall a fost prezent pe acest blog - mai mult sau mai puţin (in)voluntar. Am văzut un violonist chagallnic şi zborul iubiţilor deasupra oraşului. Un zbor la fel de chagallnic.

Fiindcă pictorul s-a născut în 7 iulie, deci ieri ar fi avut aniversarea, ne-am gândit la o evocare… S-a stins la 97 de ani (1887-1985). O viaţă lungă ca om şi artist, în care a avut de-a face cu o serie de provocări existenţiale, sărăcie, două războaie mondiale, neînţelegere din partea contemporanilor, respingere etc.

A venit pe lume într-o familie de evrei ruşi - 7 surori şi 2 fraţi la părinţi. Pornirile sale artistice contraveneau restricţiilor impuse de contextul religios, în care imaginile contrafăcute şi chipurile sculptate erau prohibite. Practicile artistice de acest fel erau asociate de evrei cu blasfemia.

Şi ne iartă nouă slăbiciunile noastre…

De multe ori ne place să ne afişăm chipul perfect, să nu se vadă grimasele, şovăielile, lunecările, pornirile rele, răutăcioase, violente. Schiţăm portrete din punctele forte şi când ieşim pe “scenă” totul e spoit gata, numa’ bun de dat la “public”.

Am folosit ghilimelele, fiindcă nu neapărat e vorba de o jucare de rol la scenă deschisă. Ne punem haine de sărbătoare şi, mai mult sau mai puţin involuntar, când ajungem în mulţime, ne comparăm cu ceilalţi. Facem ierarhii la fracţiuni de secundă, dintr-o plimbare a privirii peste capete.

Una dintre grijile unei paciente a doctorului Tournier, psihanalistul elveţian creştin, era aceea dacă să îmbrace sau nu rochia de duminică pentru a merge la consultaţie. N-ar fi trebuit să îmbrace rochia de duminică, fiindcă, în cabinetul psihanalistului, omul trebuie să fie cât mai autentic, de-masca-t, uitând constrângerile impuse de el ca personaj şi permiţând să se vadă în el persoana adevărată.

Ei bine, în acest context, m-am gândit să vă arăt câteva “personaje” care-mi plac, din diferite raţiuni, fie cum îşi profesează calităţile, talentele (formulare intenţionată), fie cum arată.

Păşind de-a fereastra

Am urmărit aici superbissime ferestre spaniole, aşa cum numai tensiunile dintre două culturi puteau naşte din luptele şi victoriile lor.

Dintotdeauna ne-au fascinat ferestrele, de când am făcut ochi-fereastră în lume, ca mai apoi să-l vrem închis către lume, deschis către Dumnezeu.

Fereastra închisă ne protejează când e furtună. Dar ne poate şi dezvolta claustrofobia.

Fereastra închisă e de dorit când dincolo de ea e vacarm deranjant, miros pestilenţial sau fum dens. Însă ea e o ameninţare când în spaţiul în care ne aflăm nu este aer.

În camerele de gazare, ferestrele sunt totuna cu zidul.

Pentru cei întemniţaţi, şansa de a privi pe o fereastră mică cerul înseamnă viaţă.

Pentru alţii, fereastra e capcana morţii. Vă amintiţi de Eutih? A adormit la fereastră, a căzut de la catul al treilea şi-a murit. Şi colega mea din şcoala generală a murit spălând fereastra. Stătea la etajul 8. S-a dezechilibrat şi… nu era Pavel prin preajmă… şi n-a mai înviat ca Eutih.

În faţa unor ferestre, se află altele. În faţa altora, sunt ziduri. De unele ne apropiem cu teamă, suntem la mare altitudine şi perspectiva hăului de dincolo de geamul întredeschis ne creează o stare de vertij.

Acum privim ca într-o oglindă. Oglinda e şi ea o fereastră. Cine citeşte să înţeleagă.

*

Minitratat de (ne)vedere

1. Razumihin, ruşinat la culme de căderea măsuţei şi de paharul spart, privea, posomorât, cioburile: apoi scuipă, se întoarse brusc la fereastră şi rămase cu spatele la ei,

uitându-se încruntat pe geam, fără să vadă nimic.

(Dostoievski, Crimă şi pedeapsă)

***

***

2. Medicul oftalmolog orb:

Doamne, cât de mult ne lipsesc ochii, să văd, să văd barem nişte umbre palide, să stau în faţa unei oglinzi, să privesc o pată întunecată, difuză, şi să pot spune, Iată, e chipul meu, ce-i luminos nu-mi aparţine.

(José Saramago, Eseu despre orbire)

***

***

Sacred Profane Diving - Emanuela Lucaci

Picturile artistei Emanuela Lucaci sunt ca poemele. Picturi abstracte, poeme ermetice… Am mai făcut o incursiune în Agonia şi extazul ei, iar acum revenim în acest univers al visării, incandescenţei, translucidităţii, acvaticului etc., pentru a face o baie de lumină: Diving. Tabloul face parte din seria Sacred Profane, tema expoziţiei colective a câtorva artişti plastici (Atlanta, 2007).

Picturile Emanuelei Lucaci sunt, într-un fel, mai accesibile decât poezia ermetică, fiindcă ele au ca suport pânza, culoarea, relieful, jocul luminii şi umbrelor.

Poezia are ca substanţă cuvintele, iar accesul la ea este mai întâi cenzurat de cunoaşterea limbii în care sunt scrise poemele. Apoi, în al doilea rând, există o cenzură ideatică, semantică, legată de sensurile pe care poemul le conţine în structura de adâncime. Din acest punct de vedere, picturile folosesc un “limbaj” mult mai universal(izat): culoare, formă, figuri, umbre, lumini etc.

Acum ne aflăm în faţa unei picturi abstracte. Grilele de lectură sunt multiple. Am putea purcede la o lectură cromatică, la una ideatică, având ca suport titlul, la o lectură psihanalitică, la una simbolică etc.

Am ales o combinaţie din toate acestea, găsind legitimă rămânerea într-un orizont mistic-creştin. Această legitimitate vine şi din informaţiile despre artista care s-a format într-o astfel de matrice spirituală, culturală, şi din deschiderile pe care ni le înlesneşte imaginea.

O altfel de Catedrală…

Prea s-a vorbit şi scris zilele trecute de Catedrala Mântuirii Neamului, de catedrala dezbinării lui şi câte altele… Becali a “şperţuit” şi mai demenţial mântuirea românilor:

“Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii de euro ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.”

 

Nu putem să ne culcăm pe-o dungă şi să ni se rupă de tot ce se-ntâmplă. Însă mereu simţim nevoia de arătare într-o altă direcţie. Că, pe-aici, direcţiile sunt contradictorii.

De aceea vă propunem un clin d’oeil asupra unei altfel de Catedrale… Dar, înainte de asta, să ne amintim o întâmplare cu Rodin, sculptorul francez. Rodin publică în 1914 o carte intitulată Les Cathédrales de France, un fel de studiu istoric al artei medievale. Cartea este bogat ilustrată cu desenele artistului. El consideră catedrala drept sinteză a ţării sale, după cum sinteza elenă este Parthenonul.

Textul cărţii se dovedeşte până la urmă vizionar. Rodin îi convoacă pe conaţionalii săi în catedrală, pentru că aceasta este “cetăţuia puterii sale”. Şi, la scurt timp după aceea, izbucneşte războiul…

Ei bine, un tâlc este şi în clădirea (con)sacr(at)ă, chiar dacă ştim că biserica Lui nu sunt zidurile. Le înconjori de 7 ori cu trâmbiţe şi se dărâmă. Sau nu le dărâmi, ci doar dezbini închinătorii, iar clădirea rămâne simplu obiect de decor. Tâlcul este că o clădire sacră îţi impune o altfel de privire… Dacă rămâi indiferent, ar trebui să te ciupeşti de mână, să te convingi că eşti viu. Trupul. Templului. Viu! Un imperativ, bineînţeles.

Acum însă, vom muta privirea către o altfel de Catedrală… tot rodiniană… dar într-o perspectivă intimistă. O mână masculină şi una feminină se întâlnesc în rugăciune. Aceasta era ideea lui Rodin, să arate spre o împăcare cu lumea.

De altă parte, existau în spiritul său două direcţii opuse care îl fascinau deopotrivă: arta lui Michelangelo şi arta lui Phidias. Pasiunea concentrată şi farmecul calm.

Catedrala rodiniană ne inspiră nouă o altă înţelegere. Masculinul îşi păstrează verticalitatea - preot în casa ta -, îşi păstrează puterea, autoritatea, virilitatea… Femininul este cel care consimte să îşi plece “fruntea” - vârfurile degetelor - să se supună… Se aşază sub protecţia masculinului.

În loc de catedrale impunătoare şi dezbinatoare, în loc de mântuiri mituite… gândiţi-vă la taina nunţii din Apocalipsa. La Mire, mireasă şi nuntaşi… În Noua Catedrală.

Meteosensibilitate

Paradis sau Infern?

Să fiţi ca nişte oi în mijlocul lupilor…

sau ca o oază de Paradis pe o strada din Infern!…

Imaginea a fost luată de aici.

Munch + You = Moi, CriCri :)

Un ţipăt artistic (fr. cri = strigăt, ţipăt):

Şi un ţipăt natural:

În prima imagine, tabloul lui Munch din 1893 - Skirk din norvegiană a fost tradus cu “ţipăt”, “strigăt”, “plânset” - ţipătul materializează angoasa existenţială a omului modern.

Iată ce afirma Munch despre starea care s-a aflat la geneza tabloului:

“Mă plimbam pe un drumeag cu doi prieteni. Soarele era la asfinţit… Dintr-o dată, cerul s-a făcut roşu ca sângele - m-am oprit, obosit, şi m-am sprijinit de un gard. Deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului era sânge şi se vedeau limbi de foc… Prietenii mei s-au dus înainte, iar eu am rămas, tremurând de nelinişte - auzeam un ţipăt infinit traversând universul.”

Al doilea “ţipăt” este sculptat de… Dumnezeu. Fotografia trunchiului de copac ţipător, aflat pe drumul către Golinhac, îi aparţine lui Christiane You.

Ce a fost este. Ce este va mai fi.

Şi-aşa se face că ne-am amintit de ţipătul copilului de la naştere şi ţipătul - sau interjecţia - ultim(ă).

Între cele două, viaţa cricriită.

Foto Lux

*

*

Amintiri viitoare cu “Stâlpii împuşcaţi” ai lui Liviu Mocan

Eram cei de la Cuvinte la schimb la el în atelier, şi Liviu Mocan ne vorbea cu aprigă gingăşie de Stâlpii împuşcaţi care erau doar în faza de machetă. Dar o machetă aleasă deja de juriul concursului să devină monument în cinstea martirilor Clujului din Decembrie 1989.

Atunci, Liviu ne-a spus simplu să ne rugăm pentru realizarea acestui proiect.

Pe strada WordPress se poartă… ochii!

Ochii-s la modă… Şi în virtual, ca în real.

O definiţie mateiană: “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.” (Matei 6, 22-23)

Interesantă rimă la cele de mai sus:

“Aşa-s de negri ochii tăi / lumina mea” (Lucian Blaga)

Emanuela Lucaci - Agonie şi extaz

Cine cunoaşte mai bine această pendulare de condiţie umană între agonie şi extaz: omul de rând? artistul? Deopotrivă?

Despre aceste două forţe care l-au menţinut pe Michelangelo în torturanta şi miraculoasa febră a creaţiei a scris Irving Stone: “The Agony and the Ecstasy”, 1956, roman ecranizat în 1965, cu Charlton Heston în rolul principal. Despre agonie şi extaz s-a scris, re-scris, de-scris, pre-scris, circum-scris.

Agonia şi extazul sunt două extreme pre limba noastră. Se arată una pre cealaltă. Dacă întunericul nu arată lumina, cum faci diferenţa? Dacă agonia nu sfâşie, extazul e doar o mască de ocazie.

Fiind întrebată ce vede în tabloul de mai jos, o fetiţă de 11 ani a răspuns fără ezitare: “Un hamac”.

Pentru că am zâmbit cu înţelegere, a completat: “Sau, poate, un ochi”.

Extraordinară intuiţie copilărească! Tabloul se intitulează “Agony” şi îi aparţine artistei Emanuela Lucaci, născută în România (1976), trăind în prezent în Elveţia. E uimitor când pe o pânză contrariile se atrag şi se suprapun: ideea de relaxare, de odihnă, de linişte, sugerată de linia curbă a “hamacului” şi tensiunea agonizantă pe care o propune titlul pânzei. Ţipătul şi tăcerea, stridenţa şi paloarea, lumina şi întunericul deopotrivă…

Lumina se află în luptă cu întunericul, după cum recunoaşte în crezul său artistic Emanuela Lucaci, iar culorile sunt înfrângerile şi victoriile luminii în această luptă. În “Agony”, lumina invadează din afară o lume interioară întunecată şi întoarsă asupra ei însăşi, în centrul căreia sălăşluieşte sângele mântuitor. Deschiderile semnificative sunt multiple, ceea ce este un câstig pentru privitor. Care este distanţa de la hamac la ochi? Abstracţiunea se concretizează pentru fiecare, potrivit sensibilităţii proprii.

Reversul medaliei este “Ecstasy”:

“Agonia” şi “Extazul” sunt complementare, arcul de cerc dintr-unul îşi are replica inversată în cel de-al doilea tablou, într-un proces de respiraţie complet: expiraţie agonică, inspiraţie extaziată. Culorile agonice: roşul şi negrul, conturând o lume al cărei sâmbure este sângele mântuitor, iubirea universală, linia orizontală care taie semicercul ca o cenzură şi lumina care invadează dinspre exterior spre interior cu nuanţe de maro, ocru şi galben, până la albul care suprapune toate culorile şi le transformă în lumină, devin astfel complementare transparenţei din “Extaz” care descompune întunericul prin culorile unui curcubeu personalizat către lumina transcendentală, nepământeană, de dincolo de rotundul pământului, lumnă revelată de întuneric.

Astfel, cel care priveşte pânzele descoperă în ele un sâmbure de Adevăr, iar emoţia acestei descoperiri este marele premiu care i se oferă. Fiecare poate pleca mai departe ca un învingător.

Jertfirea lui Isaac în 4 timpi

Biblica jertfire a lui Isaac, fiul lui Avraam, este o istorisire care a făcut să curgă multă… culoare.

Pe scurt, după ce lui Avraam i se naşte fiul promis - Sara nu mai avea menstruaţie când a rămas însărcinată cu Isaac, iar sarcina ei a fost un miracol - Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Pe singurul lui fiu cu Sara, pe adevăratul moştenitor. Avraam era în vârstă, dar începe să urce muntele cu fiul său alături, acesta din urmă purtând pe umeri lemnele pentru jertfă. La un moment dat, Isaac, copil deştept, întreabă unde este mielul pentru sacrificiu, dar tatăl nu-i poate spune adevărul verde în faţă, ci îi răspunde doar: “Dumnezeu Însuşi va purta de grijă” (Genesa 22,8).

Sigur că am putea întâmpina istorisirea biblică cu o lectură brutală, cum am văzut zilele trecute o lectură brutală a baladelor populare româneşti. Nu vom face acest lucru. Vom spune doar că emoţionanta şi violenta scenă - a se vedea şi Violenţa şi sacrul de René Girard - când Avraam ridică asupra copilului legat pe altar cuţitul să-l înjunghie a inspirat numeroşi artişti de-a lungul secolelor care au imortalizat în diferite feluri viziunea lor despre Jertfirea lui Isaac. Pentru unii, cel care se jertfea era tatăl, de aceea şi-au numit operele Sacrificiul lui Avraam.

Dintre artiştii care s-au inspirat din această relatare biblică, îi amintim pe: Lorenzo Ghiberti, Caravaggio, Rembrandt, Giambattista Piazzetta, Salvador Dali, Marc Chagal etc.

În următoarele patru imagini, două aparţinând lui Caravaggio (1596 şi 1603) şi două lui Rembrandt (1635), sunt surprinse patru momente ale sacrificiului.

Caravaggio, 1596 - Avraam rămâne perplex la vederea îngerului. Mâna sa este întinsă aproape parental asupra lui Isaac:

Caravaggio, 1603 - Avraam îl ţine strâns lipit de altar pe Isaac, aproape sugrumându-l, în timp ce are o discuţie cu îngerul. Acesta din urmă îl apucă de mână categoric. Isaac urlă:

Rembrandt, 1635 - Avraam îi astupă gura lui Isaac, iar îngerul îl apucă violent de braţ pe Avraam, aşa încât acesta scapă din mână cuţitul:

Rembrandt, 1635 - Avraam nu se uită deloc la fiul lui. Privirea îi este aţintită asupra îngerului care pare să aibă vârsta lui Isaac:

Salvador Dali - Dominarea iraţionalului

Muzeul de Artă din Timişoara găzduieşte până la sfârşitul lunii iulie o expoziţie de litografii (125) ale pictorului spaniol Salvador Dali, grupate pe trei teme: Don Quijote, Divina Comedie şi Decameronul. La acestea se adaugă patru colaje realizate împreună cu Robert Descharnes în 1962.

După cum se vede din temele abordate, această expoziţie poate fi considerată “livrescă”. Există un ritm al litografiilor expuse, cel puţin în ce priveşte Divina Comedie, pentru că fiecare cânt este ilustrat, de la Infern, traversând Purgatoriul, până la Paradis. Traducerea titlurilor litografiilor nu ni s-a părut mereu inspirată, dar aici găsiţi toate ilustraţiile şi titlurile în engleză şi franceză. Am reţinut îndeosebi Furiile (Infernul 9), Cei care se înghit reciproc (Infernul 30), Îngerul căzut (Purgatoriul 1), Cel de-al doilea cerc al muntelui purificării (Purgatoriul 13), Opoziţia dintre pacea cerească şi goana pământească (Paradisul 11) şi Strălucirea Beatricei (Paradisul 18). În “Cel de-al doilea munte…” apare o siluetă găurită în dreptul inimii. E grăitoare imaginea. Vă voi da o inimă nouă, în locul inimii de piatră, o inimă de carne (Ezechiel 36:26)…

Surprize fotografice

Pentru că din când în când verific topurile de pe www.photo.net, m-au surprins nişte imagini familiare - locativ familiare. În plus, am realizat că semnatarul lor e un fost student. Felicitări din parte-mi şi viaţă artistică îndelungată!

Mai multe aici.

În multe dintre imagini, lumina e personajul principal. În această fotografie, coloritul e superb: luminozitatea de la bază e întreruptă de umbrele copacilor, ca să fie mai apoi recuperată de superbissimul curcubeu. Există o fascinaţie triadică a stratificării. Mulţumiri!