Otrava mamei şi gustul inimii Lui
martie 8, 2009 at 2:12 pm | In De miraculis, De probă | 20 CommentsTags: bunica, credinta, mama, mancare, otrava, rugaciune
Şi copiii pot deveni modele pentru părinţi. Unii copii ajung să guste inima lui Dumnezeu înainte ca părinţii lor să înţeleagă că inima Lui chiar are cel mai bun gust din lume.
Aşa i s-a întâmplat mamei mele. L-a întâlnit pe Acela care i-a schimbat definitiv inima. Şi definiţia vieţii. Şi definiţia morţii. Mami a gustat din inima lui Dumnezeu şi s-a umplut de lumină până dincolo de marea verde a ochilor.
În acelaşi timp, mama ei, bunica, a început să o urască tot mai tare pentru “ruşinea” pe care i-o făcea în sat. Relaţia dintre mamă şi fiică s-a deteriorat dramatic. Bunica repeta întruna: Continue reading Otrava mamei şi gustul inimii Lui…
Din miracolele copilăriei mele (8) – Cadoul
februarie 2, 2009 at 8:49 am | In De miraculis, De probă | 18 CommentsPomenirile, comemorările sunt sărbătoreşti. Aducerile aminte la răstimpuri regulate îşi au relevanţa lor ceremonială.
Chiar dacă nu îmbrăcăm haine festive, chiar dacă nu arborăm un zâmbet sau o mină sărbătorească până dincolo de obraji… ori de tâmple, această pomenire a mamei, a faptelor ei izvorâte dintr-o credinţă încrâncenată, aproape de puritate, se vrea o mărturie in aeternum.
S-au făcut 15 ani de când Ea nu mai e. Însă între ea şi Ezechia s-a creat o legătură vizavi de acest număr. Continue reading Din miracolele copilăriei mele (8) – Cadoul…
Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut
iulie 31, 2008 at 4:30 pm | In De miraculis, De probă | 23 CommentsTags: biserica, cinema, copilarie, mama, miracol, ochiul nevazut
Unde mă voi duce departe de ochiul Tău?
Dacă mă voi sui în cer, el e acolo, dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-l şi acolo, dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo ochiul Tău mă va urmări negreşit şi privirea Ta mă va înconjura.
Miniexplicaţie:
Am ales să încadrez textul următor între celelalte cu această temă, cu toate că nu e vorba de un miracol cum a fost acela când ne-am rugat toţi copiii cu tata pentru mami care era în spital şi, fără să aibă medicii explicaţii ştiinţifice, rana de la picior i s-a închis şi a putut reveni în mijlocul nostru. Acest text îşi are încărcătura sa de miracol, pentru că, în mod imposibil de formulat în cuvinte, mami avea o legătură deosebită cu Cerul şi, datorită acestui fapt, ei îi erau accesibile realităţi la care nu avem noi acces. Dar am simţit răsfrângerea lor asupră-ne.
Agitaţie sărbătorească
Duminica dimineaţa era de obicei mare agitaţie şi la baie, şi la oglinda din antreu, şi la cea din camera mare, fiindcă ne pregăteam să mergem la biserică. Fiecare îşi alegea ce avea mai frumos să îmbrace, fustele, rochiţele pe care nu le îmbrăcam decât o dată pe săptămână sau la ocazii, cămăşile şi pantalonii cei mai buni, pantofii cei mai noi. Uneori ni se părea că una dintre surori a stat prea mult în faţa oglinzii şi protestam să fim lăsate şi noi. Alteori eram mai îngăduitoare şi doar le ceream părerea celorlalte surori: “Îmi stă bine?” “Nu trebuie să strâng mai tare cordonul?” “Mi-am făcut drept cărarea?” “Nu-i mai jos o codiţă decât cealaltă?” “Hai, prinde-mi tu agrafa în spate!” “Aşază-mi gulerul bine!” Şi câte şi mai câte!…
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut…
Din miracolele copilăriei mele (6) – Percheziţia
mai 13, 2008 at 11:35 am | In De miraculis, De probă | 25 CommentsTags: Biblie, calauzire, copilarie, Duhul, intuitie, mama, militie, miracol, perchezitie
Deşi nu-i pot spune azi La Mulţi Ani!, voi scrie spre-aducere-aminte despre Ea. De fapt, pot spune urarea, dar mami are deja toţi anii, trecuţi, prezenţi şi viitori, iar urarea mea nu-i mai este de niciun folos. Ea are eternitatea ‘nainte. Înainte, înapoi, unul la dreapta, altul la stânga… Ce idee ne putem face noi despre topografia Raiului?
Îngrijorări de Marta
Într-o familie mare, treburile gospodăreşti sunt şi mai numeroase, iar pentru asta, nici nu e nevoie de exerciţiu de imaginaţie. Să pui de trei ori pe zi optsprezece farfurii de mâncare nu e ca şi cum ai pune patru-cinci. Cumpărăturile, statul la cozi, alte dificultăţi inerente. Spălatul hainelor… ce să mai vorbim? Se-adunau în baie hainele pentru spălat cu duiumul…
În unele perioade, eu cu încă o soră sau un frate răspundeam de cumpăratul laptelui dimineaţa. Nu se dădeau decât doi litri de persoană, aşa că, înainte de a merge la şcoală pe ora 8, ne trezeam pe la 6 şi mergeam la coadă la lapte.
Au fost apoi perioade în care mie mi-a revenit spălatul hainelor. Maşini automate nu existau, dar aveam o maşină de spălat cu cuvă şi storcător separate. Trebuia să ne sincronizăm şi cu orele în care aveam curent, fiindcă se lua zi de zi curentul. Temele pentru şcoală le mai făceam la lumina lămpilor cu petrol, dar pentru spălat aveam nevoie de curent. Şi când te gândeşti că eram în “epoca de aur”, în “epoca luminii”!…
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (6) – Percheziţia…
Din miracolele copilăriei mele (5) – Paratrăsnetul
martie 23, 2008 at 12:36 pm | In De miraculis, De probă | 12 CommentsTags: cadere, copilarie, credinta, frate, fuga, joaca, mama, miracol, paratrasnet, terasa
Prolog
Săptămâna care a trecut a fost ziua mea. N-aş mai fi în viaţă, n-aş mai scrie aceste rânduri, dacă nu aş fi avut o mamă a cărei inimă era cu toate antenele ei pe aceeaşi frecvenţă cu inima cerului. Eu cred că Dumnezeu aşa a găsit cu cale să mă iubească… şi să mă răsfeţe.
Terasa
Spre disperarea vecinilor, inventivitatea noastră, a copiilor, când venea vorba de jocuri depăşea puterea lor de a ne opri sub orice formă: cu vorba bună, cu morala, cu ţipetele înfuriate. Noi ştiam una şi bună: dacă-i copil, să se joace.
La etajul unu erau geamurile pe care se putea urca pe casa scării. Era ca un fel de terasă în miniatură, căptuşită cu smoală şi cu tablă pe margine, tablă din aceea comunistă, gri, care ruginea şi se făcea urâtă, da’ ce ne păsa nouă de dialectica esteticii şi utilităţii când era rost de joacă? Inconştienţi, nesperiaţi de nimic, inventam tot felul de jocuri, chiar dacă pericolele ne pândeau la tot pasul. Eram undeva la vreo 6-8 metri deasupra pământului, pe un colţişor de beton acoperit cu smoală care se încălzea de ne ardea fundul sub razele darnice ale soarelui de vară.
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (5) – Paratrăsnetul…
Din miracolele copilăriei mele (4) – Când nu ştie stânga ce face dreapta
ianuarie 29, 2008 at 11:13 am | In De miraculis, De probă | 22 CommentsTags: alimente, camara, copilarie, darnicie, mama, miracol, sa nu stie stanga ce face dreapta, serviciu, tata
Un fel de prolog
Unde era zâmbetul Ei, pulsa viaţa. Unde cădea o lacrimă de-a Ei, pulsa viaţa. Când Dumnezeu a luat-o, viaţa n-a mai avut (acelaşi) puls. Sunt paisprezece ani de când Ea nu mai e. Amintirea-I, în schimb, ne însoţeşte, ne farmecă. Textul care urmează îi este dedicat.
Pentru mulţi, relatările de felul acesta nu sunt relevante, pentru că, mi se spune, a percepe evenimentele într-un mod miraculos e doar o chestiune de background, de educaţie. Minunile nu sunt necesare.
Pentru aceia puţini, care cred, voi mai rosti o silabă de miracol, pentru că Ea, cu ochii verzi şi un ten frumos, de invidiat, a fost o femeie căreia Dumnezeu i-a onorat credinţa.
*De lecturat cu Il Divo şi Nicos pe-aproape.
I. Pretextul pentru a fugi afară
Doi tineri au venit să-i vorbească mamei într-o după-amiază, care le-a rămas, cu siguranţă, bine întipărită pe retina memoriei.
Noi, copiii, aveam un tic. Abia aşteptam să vină cineva s-o ţină ocupată pe mami, ca s-o zbughim afară la joacă. Uneori, când ieşeam fără permisiune, o încasam la întoarcere, mai ales de la tata. Acum, tata era după-masă la serviciu, aşa că urma să se întoarcă abia pe la 22.30.
“Tinerii aceştia, veniţi să o ţină pe mama ocupată, au picat la ţanc”, ne-am zis.
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (4) – Când nu ştie stânga ce face dreapta…
Din miracolele copilăriei mele (3) – Fiul pierdut şi cina de taină
decembrie 16, 2007 at 11:23 am | In De miraculis, De probă | 14 CommentsTags: copilarie, leaganul de copii, mama, militie, miracol, pierdere
De la joacă la sperietură
Joaca nu mai contenea. Se înserase şi strigarea la cină fusese deja făcută. Însă jocul de-a v-aţi ascunselea atunci e mai interesant, când aproape nu mai vezi în jur şi sperieturile se ţin lanţ. Cel mai bine e să nu te nimereşti să fii căutătorul celorlalţi. Însă, dacă nu se trişează, fiecare dintre jucători ajunge acolo. Da’ pe vecini ce i-am mai speriat! Nu o dată! Greu să ai prin preajmă atâţia copii, energici şi puşi pe şotii!
Într-un târziu, încă zâmbind după ultimele tupiri şi sperieturi, ajungem în casă, primim mustrarea de rigoare de la tata, ne aşezăm la masă. Beni nu era nicăieri. Mami ne întreabă pe noi, cei mai mărişori, unde e copilul, dar, după atâta alergătură cu cei de-o seamă cu noi, de unde să ştim? Tata porneşte către locurile mai îndepărtate unde s-ar fi putut pierde Beni, iar noi alcătuim trei echipe de căutare, câte un băiat şi o fată şi pornim în direcţii diferite pentru a da de urma frăţiorului rătăcit. După o vreme, ne întoarcem acasă fără sorţi de izbândă. Ne pierise cheful de joacă, de mâncare… fiecare zâmbet fusese şters şi înlocuit de îngrijorare şi autoînvinovăţiri. De ce n-am fost mai atenţi? Tata ajunge şi el într-un târziu. Toată speranţa ne-o puseserăm în el. Dar, e singur… Beni nicăieri.
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (3) – Fiul pierdut şi cina de taină…
Din miracolele copilăriei mele (2) – Miliţianul, Bibliile şi detergentul
octombrie 27, 2007 at 1:07 pm | In De miraculis, De probă | 12 CommentsTags: Biblie, copilarie, dero, mama, militian, miracol, punctul de control
I.
Cine n-a tremurat măcar o dată că tovarăşii miliţieni îl vor prinde cu ceva în neregulă? Ieşirea dintr-un oraş românesc prin dreptul posturilor de miliţie era întotdeauna o ocazie de furnicături pe piele sau măcar de interogaţii: Oare totul e în regulă? N-am „păcătuit” cu nimic? Oare nu-s cu numere pare în duminica în care circulă maşinile cu numere impare?
Nu doar simplii cetăţeni îşi puneau astfel de întrebări. Şi cei care făceau parte din sistemul draconic aveau parte de furnicături când nu respectau prevederile Sistemului. Mi-amintesc o întâmplare cu un ofiţer care era în situaţia de a se căsători. De vreme ce relaţia cu Biserica era tabu, omul nostru s-a dus şi s-a căsătorit doar cu mireasa la un schit – izolat de „civilizaţie”, pe un vârf de munte neumblat, neştiut, să nu afle cumva tovarăşii colegi securişti că merge să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu, că are nevoie de prezenţa unui preot ca să treacă acest prag al vieţii lui. Cununia civilă a fost cu tot tacâmul: familie, colegi tovarăşi, chef şi voie bună, desigur. Dar, în acel moment în care s-a dus la schit, omul nostru a ştiut că avea nevoie de Dumnezeu!…
Aşa a ştiut mama mea că are nevoie disperată de o intervenţie miraculoasă când trecea prin dreptul postului de milliţie cu o maşină al cărei portbagaj era plin cu Biblii.
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (2) – Miliţianul, Bibliile şi detergentul…
Din miracolele copilăriei mele (1) – Vindecarea
septembrie 16, 2007 at 10:12 am | In De miraculis, De probă | 17 CommentsExplicaţie: text sacadat după concertul vocal-simfonic al filarmonicii, cu Ceaikovski în program – “Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră” şi cu Carl Orff – “Carmina burana”. Legătura dintre concert şi textul sacadat nu este nici inspiraţională, nici de cauză-efect. Legătura e o măsură… de viaţă.
1. Ceasul cu cuc
De două săptămâni, ceasul cu cuc măsura la fel de conştiincios şi egal timpul scurs, care, doar pentru noi, tata şi copiii, avea o altă curgere. Mama era în spital, iar medicii încercaseră în aceste două săptămâni nu mai puţin de 9 tratamente pentru a-i opri supurarea rănii de la picior. Piciorul era, pe porţiuni, vânăt, negru, roşu, iar dacă te uitai atent, puteai zări osul. Fiind însărcinată, medicii se aflau în dificultate, pentru că nu orice tratament se preta situaţiei. Practic, i-au spus tatălui meu că, în timpul sarcinii, rana nu se închide. “Facem tot ce putem să reducem durerea.”
În acea seară, tata s-a întors de la spital foarte abătut. Fiecare ne-am pitit în colţişorul nostru, nu mai aveam curajul să punem întrebări, tensiunea din casă sporea cu fiecare tic-tac al conştiinciosului şi dragului nostru ceas cu cuc, tronând stingher pe peretele din antreu.
2. Când ceasul îngheaţă timpul şi râsul
Cu toate că jocurile copilăreşti ne răpeau mereu gândurilor triste, cu toate că ni se întâmpla uneori să izbucnim în râs şi în momentele cele mai sobre – îmi amintesc cum, la o rugăciune, s-a auzit un sunet ciudat şi, în loc de Amin, am izbucnit cu toţii în râs, de nu mai ştiau mama şi tata cum să ne potolească – cu toate acestea, în acea seară, după ce tata venise de la spital, niciunul dintre fraţii şi surorile mele nu mai avea dispoziţie ludică. Niciun comentariu nu mai trecea de la unul la altul, niciun “telefon fără fir”, nici priviri cu coada ochiului, nici bileţele sau mici jucării de plastic, cu semnificaţiile aferente, strecurate în palma celuilalt.
Continue reading Din miracolele copilăriei mele (1) – Vindecarea…
de (re)ţinut minte
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu.-
de (a)mestecat
Fictiune vs Realitate
-
-
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
