lumea adam(a)ică

De cele mai multe ori, accentul se pune pe faptul că noi trebuie să slujim: aşa şi aşa, atunci şi acolo, în condiţiile x şi y. Accentul se pune pe vrednicia şi nevrednicia noastră de slujitori.

Cât de des ne gândim că El ne slujeşte, că o face de bunăvoie şi cu dragoste? Cât de des ne gândim că îngerii Lui ne slujesc?

Îi cocoloşim în toate felurile, îi reprezentăm efeminaţi sau infanţi, îi punem în versuri de orice factură.

Tabloul lui Manet, The Angels at Christ’s Tomb, pe lângă imaginea unui Isus grotesc, aduce în peisaj şi nişte “îngeriţe”.

Cât de mult ne gândim la ierarhiile pe care Dumnezeu le-a stabilit şi care funcţionează dintotdeauna şi pentru totdeauna?

Sutaşul căruia Isus i-a vindecat robul înţelegea foarte bine relaţiile ierarhice! Ştia că dacă are putere asupra unui om şi îi dă o poruncă, acesta trebuie numaidecât să o îndeplinească.

De aceea, când vine înaintea lui Isus, în primul rând Îi recunoaşte autoritatea. Doar un cuvânt să spui… Era suficient un cuvânt, pentru ca robul sutaşului să fie vindecat?

Nici măcar prezenţa fizică a lui Isus nu era necesară, ci doar cuvântul… Rostit către cine?

Doar un cuvânt, o poruncă pentru cei aflaţi sub autoritatea Lui. Când Isus dă un ordin, îngerii se află la datorie şi îl execută întocmai.

Cât de extraordinar e să fii slujit de îngeri! Altfel de ce am mai fi prinţi şi prinţese, fii şi fiice de Rege?

Cât de des ne gândim că îngerii se aliniază în formaţie şi îndeplinesc porunca Lui, gata oricând să-i slujească pe cei ce vor moşteni mântuirea?

Evrei 1, 14:

Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?