Îngeri de fire

azi toţi îngerii mei păzitori
şi-au venit în fire
jucau mâţa şi eu îi priveam
de pe streaşina templului -
inumană privire

după regulă aripile
de peste tălpi şi-atingeau
să-şi tragă suflarea
o secundă n-aveau
ca bebeluşii în somn
râdeau de râdeau

ce de aripi vâltoare
de jur împrejur
şi-n abisul fiirii
c-aş fi adormit de nesomn
de nu se-auzea dindărăt
un preot nebun
încurcat în măruntaiele
teologhisirii

scrise în timp ce burta-i creştea
proporţional cu dările
iar de la poartă
văduva şi ciungul cerşeau
şi ologul îşi lustruia cârjele

îngerii mei de fire nici că-l auzeau
prea ocupaţi să se ia la-ntrecere
un pas de mă voi dezechilibra
care să mă prindă mai repede

Muşcătura de har

ducea o scară în zig-zag
spre clopotniţa
din vârful turnului
iar teiul credincios ţi-întindea
florile ca pe tavă
pe la jumătatea urcuşului

era dimineaţă şi guguştiucii
cântau cadenţat
că le venea îngerilor
să-ntindă hora pe scări
mestecând flori de tei

m-am ridicat pe vârfuri
să-ţi muşc
floarea atârnată după ureche
cum îşi atârnau copiliţe cireşe
de ziceai că cerul împroaşcă
lumină cireşie
înainte de răsărit

muşcătura mea a dat greş
şi-am rămas
cu urechea îngerului
între dinţi
tocmai când bătu clopotul
de şase ori

ziua nouă
măsura pe altar
muşcătura de har

De-nviere

şi ştiu că de n-ar fi murit
ţărâna n-ar mai fi rodit
fulgi de înviere

de la un pol la altul
bulgăre tăvălit
prin nucă de cocos
celestă
e pământul

doi fulgi de-olaltă înviaţi
pe-o margine de rugă
şi-au spus cu sârg
vorbe de duh
şi stele-au început
să curgă

dintotdeauna am ştiut
că stele pier
când nins se-adună
ci noi eram împodobiţi
de fulgi
de stele
într-o strună

Femeia cu mirul

Gestul miruirii le-a cam zgândărit minţile celor ce au asistat la el. În matematica Cerului, costul mirului avea alte zerouri, cu siguranţă.
- Doamne, nu Te scandalizează risipa aceasta?
- Nu prea. Gândurile Mele sunt prea departe de gândurile voastre.

Dar prihănita a avut şansa să neprihănească Neprihănirea!

Oare noi am fi sfidat logica celor de lângă noi pentru a-I spăla picioarele cu mir?

pentru Mircea Marinău

*

Că ea în slavă nu putea s-ajungă
O dovedeşte prihănirea ei
Dar nici de lacrimă să se ascundă
Când gându-i irumpea scântei
Nu-i fu îngăduit să fugă

Îngenunchind ca robii, stropită-a fost cu har
Când plânsul ei a rugă se ridica-n lumină
Şi pletele-i ‘negrite le prefăcu ştergar
Înseninând trecutul şi fiinţa ei străină

În imn de îngeri urcă parfum de nard curat
Şi sfâşie în cioburi de cânt Nemărginirea
Cu fiinţa ei plecată şi gândul ei iertat
Neprihănea cu plânsul ei smerit
Neprihănirea

Triptic

Ţine-aici un umăr de deal
Mănos
Să-ţi pleci fruntea
Printre şiruri de meri înfloriţi
La micul dejun să-ţi ajungă
Papara de flori

Ţine-aici şi un cap(ăt) de munte
Triunghi cu laturi egale
La prânz să înfuleci
Din gheaţa topită direct
De pe stâncă
Trupul în trei feluri
Principale
Şi la desert sângele

Ţine-aici şi un drum
Coborâtor către suflet
La cină
Capul şi umărul
Rămân în urmă
N-a mai rămas în peşteră
Decât puţină iubire de îngeri
Într-o badoacă de lut
Cu grijă să cinezi
Îngeri de lumină
Noaptea de azi
Şi dintotdeauna
S-aţină

Vânt(urare)

După ce-am pregătit acest text pentru azi, care se numeşte Vânt(urare), am aflat că a fost… vânturat dintre cei vii Pruteanu. Şi mi-am spus că mereu ce avem de zis e mai puţin decât o moarte.

*

S-a-nrădăcinat vântul în pământul oraşului
şi nu se mai lasă dus
adie curtenitor pe la ferestrele fetelor triste
în aşteptarea răvaşelor de la iubiţi

Neajuns

scurt sunase sirena în noapte
scurt ca un chiţăit
oprit în gâtlej şi nerepetat
şi neîndoit
o notă prea sus
şi artistul pe scenă-şi dădu
obştescul sfârşit

scurt mă trezise alarma
de fum
îmi luaseră foc visele
şi nici nu mi-am dat seama
că-s iar
singur pe drum
neîmbăiat nedormit
nemurit

neajuns

*

Embrace - You are not alone

Poem în urcuş pe arcuş

Se făcea că urcam un povârniş
ca un arcuş
îl ştiam ca-n palmă
de câte ori îl suisem
cu bucuria
sărutului luminii
deasupra?

Urcam şi-acum ca altădată
dar povârnişul meu
copilăresc
se prefăcuse-n munte
nemaiştiut
nemaiumblat
legato de expresie
într-o gamă
neinventată
şi fiecare nouă
crăpătură
de stâncă
în care-mi adânceam
degetele
purta neînţeles
amprenta mea

Uneori la răstimpuri
se făcea că amprentele mele
se suprapun
amprentelor tale
că tu trecuseşi pe-acolo
sau poate încă erai
să-mi aţii privirea
către lumină
ştiam
ştiusem
amândoi
că sus urmează sărutul

Experiment Dalb :) - (3) / Întâmplarea

Am ajuns la capătul experimentului care a constat în a aduce în faţa cititorilor un poem şi a-l decoda, a-l decripta - şi cu ajutorul lor. În partea a doua, am văzut că poemul are o coerenţă şi transmite o idee, chiar dacă nu se cunoaşte evenimentul, chiar dacă nu se cunosc datele empirice care s-au aflat la obârşia lui. Transcenderea nopţii şi a morţii, transcenderea visului (în strânsă legătură cu artisticul) ca spaţiu atrăgător, dar insuficient protector, se face prin invocarea albului, a luminii, culminând cu experienţa biblicei schimbări la faţă.

Vă voi spune acum, în mare, întâmplarea poemului dalb.

Într-un fel, nu pot scăpa de sentimentul că am ciopârţit acest poem ca un măcelar nepriceput - deşi, în fine… unul mai priceput ca alţii (…măcar la carcase de miel) - cu toate că a cunoaşte acest substrat empiric, evenimenţial, nu e obligatoriu pentru a descifra ideea poemului. Poemul e o opera aperta în termenii lui Umberto Eco, prin urmare, el este mereu şi mereu resemantizat de cititorul care îl rescrie în termenii propriei sale experienţe existenţiale şi gnoseologice.

Într-o lectură a poeziei, există elemente care sunt necesare şi de ajutor. Când poetul vine dintr-o experienţă culturală orientală, de exemplu, orizontul de interpretare trebuie adaptat în funcţie de respectiva experienţă culturală. Prin urmare, faptul că vă voi relata întâmplarea acestui poem e un fel de bonus pentru cei care au participat la experiment. Iată poemul:

Experiment Dalb :) - (2)

Mai întâi, să recitim poemul, iar apoi să urmărim reacţiile la prima lectură.

dalb

risipă de greier în vis dalian
în şoapte strigate prin toţi porii nopţii
valentin, lucaci, navarro, lucaci
ca dangătul brad înălţat
să închidă spre sine mirabila poartă
a morţii
dă-mi o aripă albă să-ntind peste
noapte
cât ţine-va junghiul de negru
de roşu
de pasăre rară
de ‘nalt
cu sânge s-albesc cochilia de greier
ascuns după tine în scoica iubirii
de ieri şi de azi
şi de vine
în viaţă un munte să fiu
şi pe munte minunea
schimbării la faţă

(* Numele propriu Valentin ar trebui citit potrivit fonetismului francez.)

Să enumerăm reacţiile:

R1 - Mă depăşeşte poemul cu pricina.

R2 - Există un dor de oameni dragi, pe care ceva (un punct unificator) îi aduce laolaltă - măcar virtual - de eul poetic. Visul dalian, picturile. Acesta pare a fi punctul unificator, care poate străbate distanţa irecuperabilă altfel. O face mai suportabilă.

Ceea ce se doreşte e a vedea momentul în care se vor putea privi faţă în faţă, să vină ziua marii fericiri depline (muntele).

R3 - Sunt momente când sentimentele devin veşnicie. Atunci ele se “schimbă la faţă”. Întreaga trăire ia alt chip. Devine muntele care le găzduieşte şi care se transcende în ele…

Experiment Dalb :) - (1)

Mă gândeam la un experiment poetic. Când am fost la întrunirea organizată cu ocazia oferirii premiilor Thymos, unul dintre bloggeri mi-a spus că faţă de poezie se simte cu totul străin, că nu este un tip de discurs pe care să-l poată asimila.

Ei bine, pentru a înţelege poezia, e nevoie de ceva mai multă erudiţie decât pentru a spune amin . Dacă nu sunt suficiente orele de literatură din şcoală, dacă nu există înclinaţii naturale către acest tip de discurs, atunci se pot găsi persoane binevoitoare care să spună ceva mai pe înţelesul tuturor din propria lor experienţă.

Am ales un poem pe care l-am suprapus peste o imagine.

1) Într-o primă fază, pentru ca experimentul să funcţioneze, ar trebui să vedem ce se înţelege din poem la simpla lectură.

2) După aceea, ar fi interesant de văzut dacă poemul spune ceva independent de momentul empiric căruia îi este asociat.

3) Iar, într-o ultimă etapă, să vedem în ce măsură segmentul evenimenţial, personal, căruia i se datorează poemul, este relevant pentru înţelegerea lui.

Să vedem!

*

Clic pe imagine pentru a citi poemul!

*

Notă: Tabloul îi aparţine lui Salvador Dali şi se află într-o colecţie particulară.

Corali(gi)ei

până la capătul iubirii
cu liftul plutitor
şi cohen pe-aproape
luminile răsfrânte
pe bluzele alb-violete
în dansul fără semnalul cenzurat
de aerul rarefiat
în dansul lor de dincolo de
ţipetele nenăscuţilor
rotunde în plinul rotund

regele, da, regele -
parodia definitivă -
înfăşurat în (semi)bolta
cu stele căzătoare
incendiat în mijlocul pieţei
în liftul plutitor către capătul
iubirii alb-albastre
licoarea a fost înghiţită
dar vraja a rămas nerostită
în loc de chemarea la rugăciune
se-aude din vârful minaretului
melodia prieteniei
lui michael w. smith

Cuiva cu dor de Cale

uscată retina intrării
în cald de calm de cale
nebătătorită
inimii stâncoase nu-i pot cuceri
piscurile
numai golurile ei mă înfăşoară
ca pe-un prunc scutecele
legănat în căuş de prăpastie
alăptat cu creastă de val
adormit cu fluierat de îngeri

rotunjimea surâsului se întrevede doar
unde aripi de zburătoare şi
înotătoare de peşti minunat pescuiţi
devin una
pescarul prăjeşte dimineaţa pe jar
aici mai aproape de totdeauna
te speli de întrebări pe buzele
întredeschise
pui două puncte iubirii
şi te-ntinzi de-a lungul mirării
că exist şi că eşti
că ne este
mereu întreita poveste
sub pleoapa minunii
coloană de pajişti celeste
întoarsă şi deasă

fără lacrimă nu se-albeşte
ochiul primirii acasă

Geneză îngânată

Înainte de toate, ne vedem siliţi să schiţăm “filosofia îngânării” în patru puncte + o îngânare.

Când ne gândim la acest verb, “a îngâna”, prima reacţie pe care o avem e una negativă, de enervare, că cineva nu are nimic mai bun de făcut decât să repete după noi fiecare cuvinţel. În teatru, mai merge. În teatrul absurd, e chiar obligatoriu: - “Am o fetiţă. Are un ochi alb şi unul roşu. E tare frumuşică…” - “Ce coincidenţă bizară!… Şi eu am o fetiţă. Are un ochi alb, unul roşu. E tare frumuşică…”

În al doilea rând, ne gândim la cineva care fredonează un cântec. Îl îngână. Enervant sau mai puţin enervant. Ne gândim la copiii care îngână. Ne gândim la poezie. Vântul îngână. Râul îngână… Pitpalacul îngână fluierul.

În al treilea rând, la forma reflexivă “a se îngâna”, există, pe lângă ideea de amestec, de combinare, ideea de amăgire sau “a te lua cu ceva”, “a uita de cele ce se petrec în jur”. Ion Ghica îi scrie lui Vasile Alecsandri o scrisoare, în care este un minunat paragraf despre a sa îngânare: Totodată însă, mă îngân cu ademenitoarea speranţă că vei da un frate gemene volumului tău, dacă nu mai mulţi. Tu ai încă un tezaur de suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieşi afară, precum se bat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ţi milă cu ele şi le deschide colivia, pentru ca să se bucure de încântarea libertăţii şi ele, spre mulţumire, să ne încânte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îţi promit să urmez exemplul tău precât îmi vor permite puterile şi împrejurările vieţii.

În al patrulea rând, în filosofia îngânării pe care tocmai am scris-o (”cu unghia pe tencuială”) se zice că Dumnezeu a zis. Şi a luat fiinţă. Iar omul a îngânat. Şi mai întâi s-a făcut umbră. Şi-apoi n-a mai fost.

Iar afară din orice rând, există o minunată expresie la îndemâna tuturor grăitorilor români: “Când se îngâna ziua cu noaptea”. Minunabilă limba noastră! Ziua îngână noaptea şi noaptea îngână ziua. Există o singură referinţă în Biblie, în traducerea Cornilescu, unde e folosită această expresie: Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei umblând pe mare…

Când se îngâna ziua cu noaptea şi între cele două seri. Excelente staţii temporale!

Geneză îngânată

şi Dumnezeu a zis lumină să fie
şi omul a îngânat
…
şi s-a făcut umbră

şi Dumnezeu a zis să fie stele
şi omul a îngânat stele căzătoare

şi Dumnezeu a zis să fie verdeaţă
şi omul a îngânat altoiuri
până s-a-nghimpat
de atâta-ngânat

şi Dumnezeu a zis să fie animale
şi omul le-a îngânat tuturor câte-un nume
nelăsând niciunul pe dinafară

apoi a început să le uite

şi Dumnezeu a zis să vină odihna
peste om
…
după atâta-ngânare

…
şi i-a numit femeia

şi omul s-a uimit
şi n-a mai putut să îngâne

Credeai că n-are gheare (2)

cu ghearele albe asupra mea
până în sânge intră
să nu mai fiu
îngerul din oglindă se schimonoseşte
se răsuceşte se zbate să iasă
cu aripile negre asupra mea
cu ghearele albe
de e bine, de e rău
de e mine, de e el
s-a schimbat faţa luminii
se vede triunghiul
nu cercul

Prima “faţă” a dipticului o găsiţi aici.

basmul tatălui

Tata ştia să împartă fructele şi tortul în mod egal, aşa încât nu mai aveam suspiciuni că bucata celuilalt ar fi mai mare. Tata ne gâdila uneori până ne dădeau lacrimile de râs. Tata purta sandale care se auzeau încă de pe stradă, când se apropia de casă. Tata ne aduna în camera mare, unde îngenuncheam cu toţii în jurul măsuţei pe care era aşezată Biblia lui mare. La Mulţi Ani, tata!

basmul tatălui

la poarta (în)toarcerii ascult
fuiorul de tăcere petrecut poveste
prin mâinile tatălui
fiece literă-i sămânţa unui fruct
şi-orice cuvânt e fructul copt
mereu în părţi egale frânt

şi leg dimineţi gâdilate buchet
să nu le dezlege aritmetica serii
nici geometria rotundului de surâs
închis atât de adevărat în
rotundul deschis al lacrimei

o clipă cât vraja ce-şi leagă sandala
în faţa oricărui pustiu
se strânge inima-n bătăi
de nu mai fiică nu mai fiu
cum intră ochiul presimţit al lunii
în ultimul pătrar
la masa genunchilor se face rând
de aburind şi roşu altar
eu fruct de fire n-am cules
dar rana nevederii întregului
ori rana oglinzii
mă-nalţă la harul din care-am purces
şi el ca fuiorul petrecut
mereu fără cuvinte de-nţeles
prin mâinile Tatălui
în basmul ceresc

Credeai că n-are gheare

printre serbede replici lunecând

până la definiţia definitivă

metamorfoză fără far călăuzitor

aripa pescăruşului se frânge

şi ghearele îngerului îl apucă

în unduirea apei numai

pata de sânge se oglindeşte

şi în rest albul

Amintiri viitoare cu “Stâlpii împuşcaţi” ai lui Liviu Mocan

Eram cei de la Cuvinte la schimb la el în atelier, şi Liviu Mocan ne vorbea cu aprigă gingăşie de Stâlpii împuşcaţi care erau doar în faza de machetă. Dar o machetă aleasă deja de juriul concursului să devină monument în cinstea martirilor Clujului din Decembrie 1989.

Atunci, Liviu ne-a spus simplu să ne rugăm pentru realizarea acestui proiect.

Joc cu rime de toamnă scăpat din condei

Scârţâie frunzele sub tălpile noastre, frunze aurii, crocante, ca scoase din cuptorul iubirii de toamnă. Stăm într-o inimă de stea pământeană, unde numai lacrimile noastre au voie să se iubească de la distanţă. Lacrimile noastre se iubesc compunând rima perfectă.

Aşa, dă-mi mâna stângă şi ţine-te bine! Vezi, la capătul mâinii drepte, copacul acela trăsnit de furtună? N-au mai rămas din el decât un ciot de trunchi şi două crengi asimetrice, una de-o parte, una de alta. Faţa cerului o zgârie în formă de cruce. Deasupra toamnă, dedesubt şi înăuntru, toamnă tăiată-mprejur şi-n spirale. Crengile asimetrice ale copacului se iubesc şi ele ca lacrimile noastre, de la distanţă, compunând rima perfectă: înCrucişată.

Şi acolo, în vale, două fire de apă se despart mai întâi şi apoi se unesc. Bucata de pământ care le separă are pe ea nişte urme. Sunt urme de miel. Până şi iarba se vede bine arsă într-o parte. Firele de apă se iubesc şi ele de la distanţă, ca lacrimile noastre, până redevin un singur râu, compunând rima perfectă: îmPerecheată.

Nu suntem singuri. Doi bătrâni se plimbă mână-n mână, încet, ca în reluare. Scârţâitul frunzelor coapte sub paşii lor este acelaşi. Poate-au venit la cules de frunze, mi-a trecut prin gând… dar cum să culegi frunzele din cuptorul iubirii de toamnă fără să te arzi, fără să-ţi curgă lacrimi? S-au oprit în faţa copacului trăsnit de furtună. Încearcă să refacă imaginea lui chiar cu trupurile lor. Îmbrătişaţi, îşi suprapun mâinile întinse de-o parte şi de alta, imitând asimetria crengilor. În ochii lor, lacrimile se iubesc de-aproape, compunând rima perfectă: îmBrăţişată.

Într-o inimă de stea terestră, iubirea intra pe tăcute în fire şi nu mai aveam nevoie de nici o poezie între noi, lacrimile noastre se iubeau de-aproape recitând poezia cu rima perfectă: Monorima.

Rugă fără timp precizat

- de rostit cu inima simplificată, în măsuri simple

Mon Dieu

je te remercie de ton amour

parfait et définitif

 

Donne-moi le pouvoir d’aimer

parfaitement et définitivement

comme Toi