lumea adam(a)ică

Ce n’est qu’une couleur de l’automne

Ce café aux yeux de la nuit…

*

Sursa foto: aici.

*

M-ai învăţat Doamne că păsările au aripi
Şi nu cad din larguri spre cântec murind
Când le ţeşi zborul în cosmice matrici
Cum din lacrimi covoare de zâmbet senin

M-ai învăţat Doamne că ţapii au coarne
Cu care să care păcate şi vini
Le sună izgonirea din taberi cu goarne
De-apocalipsuri pictate cu flame şi spini

M-ai învăţat Doamne că peştii înoată
În adâncuri adânci mai aproape de cer
Şi în burţile lor câte-un iona mai poartă
Când mii de ninive trezirea o cer

M-ai învăţat Doamne că doar din iubire exist
Şi-n iubire mă-nalţ înjunghiind în tăcere
Foamea înştiirii şi jugul de fire
Învăţ cum să cad dinspre cruce spre stele

*

am să tac până la bobul de-orez
măreţ între mlaştini
când mâinile umede îl strâng
după secetă
culegătorii se cred la regalul
lui Dumnezeu

am să tac până la
desfrunzirea viitoare
când vom fi decenţi
în faţa sinucigaşilor
- frunzele cad dincoace de filosofie
florile mor frumos
şi nespovedit

am să tac până la harfa
atârnată în sălcii
că nu se pot doini
cântecele Sionului
pe pământ străin

am să tac până la ţipătul pietrelor
când respiră toate rugile
din interstiţii
ca un plămân uriaş
se-mbracă istoria în sac şi cenuşă

este o vreme pentru orice
dar mai ales pentru zidul plângerii

am să tac până la floarea de tei
şoptind laude cu parfumu-i
am să tac
până la vorbirea în limbi

*

s-a sfârşit poemul

vezi, prunco,

s-a sfârşit

unde a început

între acestea,

naşterea ta

stă ca o rimă perfectă

eternităţii

să scoatem măştile pe care
de la o zi la alta le schimbăm
să ne devenim suportabili
şi comozi
transfugi inconştienţi
de la un ţărm la altul
numai
deşertăciunea deşertăciunilor
ne e tovarăş
statornic

imaculate aripi ţâşnesc
spre lumina
infinitului plus
deasupra căruia
Tu eşti
în nenumărate
sublime chipuri
încă neînchipuite
de mintea mea
atât de tânără…

strigându-mă pe nume
încet să mi Te-apropii
şi groaza să dispară
şi cântul să re-nvie
şi inima să-ncapă
doar pe a Ta mistrie
luciri de pietre scumpe
coroană s-am pe creştet
şi-n chipul meu
doar Chipu-Ţi adorat
să fie!…

de vin

devin

roşii

degetele

din care

căuş

sorb

vin nou

înainte

de vreme

de vin

din cer

care

de foc

care

devreme

în cer

m-or aşterne

deesă

de e să

devin

curge de la colţ
de buze ori pleoape
setoşii s-adape
sub creanga de aur
furată de hoţi
din ultimul basm
citit într-un spasm
între două 
împungeri de tauri

curge zer mieros
peste trup pe jos
nu-i cine să-l lingă
mestecat cu ploaie
ce stânca înmoaie
inimă de piatră
către ea nu-i hartă
nici poartă nu poartă

curge vin de lapte
îngerii îi naşte
roşii-albi din faşă
de mi se aramă
cerul fără vamă
şi se face poartă
în inimi de piatră
şi se face gol
umplut cu duh nou
şi mă face tu
crugul harului

Deznădejdea mea e ca o erupţie pe piele
şi se-ntinde adânc
către oase
o acopăr centimetru cu centimetru
să nu o dibuiască prietenii
când îmi trec pragul

Deznădejdea mea e un ţipăt prelung
zvâcnit de pe acoperişul atriilor
pulsând se-mprăştie în toate organele
fără să se-audă din afară
măcar un oftat

Deznădejdea mea nici măcar
nu mă are destinatar
căci ce aş putea
sufletului da
ca ospăţ aici?

Doar pentru urmaşii
care vor lupta
piept la piept cu fiara
deznădăjduiesc
că nu voi mai fi
să îi oblojesc
să le-aduc alin.

Deznădejdea mea-i ca un scump tichet
la vama Îndurării
de-aia nu poate trece pe lângă mine
fără să I se strângă inima
El dispreţuitul
cum să treacă rece
pe lângă dispreţuiţi?

uite cum ţi-au îngheţat şoaptele

s-au făcut ţurţuri

şi atârnă în urechile serii

precum cerceii

.

şi-ar şopti între ele

de la stânga la dreapta

rondele

.

dar stă crucea paravan

crucea din vârful turlei

pe aici nu se trece-e-e! -

ţipăt lung cu ecou de găvan

*

…colega din stânga e îmbrăcată cu pantaloni negri, bluză albă şi sarafan roşu-negru-gri, cu părţile petrecute una peste cealaltă, imprimate cu model de stampă japoneză…

…scriu versuri “la comandă”… comandându-i timpului să treacă fără să-mi rupă foile din calendarul imaginal…

…din toate părţile, asediu de priviri…

…sunt tot atâţia ochi, câţi îngeri…

*

ochi izvorând
din toate punctele cardinale
ochi-ochi dansând
peste pianul aulic
în ritm de gaudeamus
şi cântece revoluţionare

castele de ochi
fără deochi
pe stampe japoneze
neterminate
fără proteze

tentaţii între patru ochi
de piatră
amplificate cu ecou romanic
în amfiteatre

vezi?
inima a făcut de mult ochi
mai bine ia-mă!
prin ochiul buzelor Tale
întreg mă îngaimă!

*

la al şaptelea înec în Ochi
m-ai încredinţat zilei

între limbă şi cer
mi se-nvolbura
lichidul amniochit
din globul Tău ocular

în gura mea
înecată cu ochiul Tău
e mai multă lumină
decât în miezul de soare
de care sahara se-anină

aşa înghiţit cu Ochi
am vrăjit calea humii
la a şaptea-ncordare
de pântec al maicii

- în oglindă îs fără culoare -

translucide prelinse din gură
mă-nfăşor nefiresc
iar de culoarea ochiului Tău
ochii de-afar se orbesc

dacă voi veţi tăcea, pietrele vor striga

*

am tăcut

şi-au vorbit pietrele
piatra de căpătâi
la capătul unui vis
cu scara cerului
piatra de încercare
la capătul unui balans
pe muchia lui a fi

şi la urmă au strigat

piatra de moară şi cea funerară
borna din drum şi grindina
piatra din capul unghiului
şi piatra-iadului
într-un marş contradictoriu
un du-te-vino
aproape milităresc -

ca de la inimă la suflet

azi toţi îngerii mei păzitori
şi-au venit în fire
jucau mâţa şi eu îi priveam
de pe streaşina templului -
inumană privire

după regulă aripile
de peste tălpi şi-atingeau
să-şi tragă suflarea
o secundă n-aveau
ca bebeluşii în somn
râdeau de râdeau

ce de aripi vâltoare
de jur împrejur
şi-n abisul fiirii
c-aş fi adormit de nesomn
de nu se-auzea dindărăt
un preot nebun
încurcat în măruntaiele
teologhisirii

scrise în timp ce burta-i creştea
proporţional cu dările
iar de la poartă
văduva şi ciungul cerşeau
şi ologul îşi lustruia cârjele

îngerii mei de fire nici că-l auzeau
prea ocupaţi să se ia la-ntrecere
un pas de mă voi dezechilibra
care să mă prindă mai repede