Mami, ce e aia “transsexual”?

Păi, e ca tataDer, mamaDie şi copilulDas. Sau ca tataDas, mamaDas şi copilulDas. Încă nu la scară mondială, dar teribil de alarmant! Dacă tot s-a ajuns la capăt cu demitizarea, atunci am ajuns la început… Androginii sunt… pe masa de operaţie şi… prin şcoli, pe la locul de muncă. O anumită specie…

Mai ştiţi cum e cu întrebările de genul:

- Aştepţi bebe?

- Da, sunt foarte fericită.

- Şi ce o să fie? Ştii deja?

- Ce-a vrea Domnul, numai sănătos să fie!

Ei bine, astfel de întrebări nu sunt de viitor. O să le uităm în curând, ca şi răspunsurile de acest fel.

Azi poţi determina sexul copilului, deci nu se mai pune problema să iasă “ce vrea Domnul”. (Nici măcar Mother Nature.)

N-o să mai auzim curând nici lamentări:

- Ne-am dorit foarte tare băieţel. Aşa ni s-a spus şi la ecograf. Dar a ieşit fetiţă şi asta ne-a deprimat pe amândoi foarte tare.

“Noi nu, niciodată”… Noi da, doar o dată

Nu e vorba de cântecul Andei Călugăreanu, pe versurile lui Nicolae Labiş:

Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă? Noi nu, niciodată.

E vorba de transferul de vină, fiindcă noi nu, niciodată nu suntem confortabili cu vina. Cain nu prea avea pe cine să dea vina, că doar nu mama l-a omorât pe fratele, nici tata. Cu toate că tata a sfeclit-o puţin mai devreme: “Nu eu, adama”. Cain transferă aşadar vina fără a numi un vinovat. “Doamne, ce-Ţi veni? N-ai pe cine întreba? N-am eu altceva mai bun de făcut decât să-l păzesc pe Abel?”

Din subterana de mijloc

Pe omul din subterană dostoievskian l-am redescoperit ca om al căii de mijloc. Se autodefineşte reprezentant al unei generaţii pe cale de a se stinge, dar el îşi are, în fond, singurătatea sa: la 24 de ani, realizează că nimeni nu îi seamănă şi că nu seamănă nimănui. Dacă e atât de singur, cum poate fi reprezentantul unei generaţii? Acea generaţie s-a stins?

E vârsta faustiană a pactului cu diavolul, însă la 40 de ani, crizele de hiperconştiinţă sunt de-a dreptul distrugătoare: e indecent, imoral, vulgar să trăieşti mai mult de 40 de ani. (Adică o vârstă de mijloc.)

După ce argumentează că e un om rău, sfârşeşte prin a afirma că se simţea ruşinat că, de fapt, nu era om rău, nici măcar înrăit. O faţă, apoi reversul. Afirmarea şi dezicerea.

Handicapul ca avantaj

După ce a alergat la început în cursele organizate pentru handicapaţi, Oscar Pistorius, care are proteze din fibre de carbon la ambele picioare, a fost acceptat să alerge alături de atleţii sănătoşi, fără dizabilităţi. În iulie 2007, la Roma, el a obţinut al doilea timp de alergare.

Sunt de admirat dorinţa, disciplina, perseverenţa, ambiţia, încăpăţânarea lui de a merge înainte, de a-şi depăşi handicapul, de a fi socotit în rând cu ceilalţi. Însă, pentru că a obţinut rezultate, ceilalţi sportivi şi-au pus imediat problema:

Cu ocaua mică

Deci mai puţin cu aproape 400 de grame decât cât plăteşti?!!! Nu doar comercianţii din piaţă sunt prinşi cu ocaua mică. Găsim pe toate gardurile ştiri despre primari, prefecţi, directori, avocaţi, politicieni prinşi cu ocaua mică.

Ce este ocaua mică? O măsură mai mică decât cea legală. Folosirea ei duce la înşelarea cumpărătorului. Cu toate că expresia e cel mai adesea folosită ca sinonim pentru minciună:

a prinde cu ocaua mică = a prinde cu minciuna,

se înţelege deopotrivă că o cântăreală nedreaptă înseamnă hoţie, ilegalitate, incorectitudine, nedreptate.

De câte ori n-am zis: nu-i drept, nu-i corect? Nu mi-a dat nota pe merit. Lui i-a dat mai uşor decât mie.

Ca un hoţ…

Unul dintre bancurile pe care le-am ţinut minte - şi sunt puţine la număr - a fost acela cu un hoţ care jefuieşte o casă. În timp ce cotrobăieşte prin sertare, papagalul din colivie repetă întruna:
- Isus e cu ochii pe tine. Isus e cu ochii pe tine.
Hoţul se uită încoace şi încolo, dar nu vede pe nimeni, aşa că îşi continuă căutările după bani şi obiecte preţioase. Papagalul nu conteneşte:
- Isus e cu ochii pe tine. Isus e cu ochii pe tine.
Iritat, hoţul intră-n vorbă cu papagalul:
- Da’ pe tine cum te cheamă?
- Moise, îi răspunde papagalul.

Îl iubesc ca pe ochii din cap

Ştim că asta înseamnă a iubi foarte mult / foarte tare / din tot sufletul / din toată inima etc. etc. Obiectul atracţiei manifestă o puternică impresie asupra noastră, atenţia ni se îndreaptă inevitabil într-acolo, îi acordăm timp mai mult, suntem dispuşi la sacrificii.

Cineva, ceva devin idolii noştri: anumite persoane, propria persoană, o calitate - puterea, frumuseţea, inteligenţa, trupul cuiva sau propriul trup, diverse obiecte - naturale sau modelate de mâna omului (din lemn, metal, sticlă, piatră etc.), unele animale, corpurile cereşti, diverse forme de relief, fenomene ale naturii, un vis, o halucinaţie etc.

…eram idolatru după femeia mea, aş fi trecut prin foc să o port pe braţele mele… (Chateaubriand)

O iubea ca pe ochii din cap…

În societăţile arhaice, idolii erau adoraţi îndeosebi din cauza fricii. În faţa anumitor calamităţi, oamenii se vedeau neputincioşi, aşa că adorau zeii - ciopliţi, modelaţi, făuriţi de mâinile lor - pentru a fi păziţi de sinistre. Zeii erau adoraţi şi din motive “utilitariste” - ei erau cei care dădeau ploaie pentru creşterea recoltelor, scoteau animalele în calea vânătorilor etc. Strâns legată de prezenţa idolilor în case, a terafimilor, e prezenţa obiectelor magice, a amuletelor, talismanelor…

Dacă minţi, creşte nasul mare!

Exemplul lui Pinocchio a intrat în limbajul curent: dacă minţi, îţi creşte nasul; dacă înveţi rău, ţi se lungesc urechile ca la măgar. Cartea lui Carlo Collodi s-a vândut în Italia în 10 milioane de exemplare, fiind a doua după Divina Comedie (12 milioane de exemplare).

Cine n-a minţit niciodată?

Să dea primul cu piatra!

Nu, nu e aşa. Pentru minciună, pedeapsa nu era lapidarea, cu toate că ne amintim episodul Anania şi Safira care au murit pe loc după ce au minţit. Ei n-au încercat să-i mintă pe oameni, ci pe Dumnezeu. Asta e curată nebunie. Cum să minţi Ochiul care te vede ziua, noaptea, la marginea mării şi în locuinţa morţilor şi care îţi citeşte gândul înainte de a-l fi făcut manifest?

*

Suntem la a patra ilustrare a celor care vor fi “afară”. Chiar dacă lista este mai lungă, ne vom opri la 7. Şapte, cât pentru o săptămână a patimilor.

*

În documentarul realizat de Damian Pettigrew în 2002, conţinând ultimele interviuri date de Fellini în 1991 şi 1992: Fellini: I’m a Born Liar (în franceză: Fellini, je suis un grand menteur), găsim următoarea mărturisire:

Lucruri împotriva firii

Un fapt:

Deputatul de Arges, Dragos Dumitriu, a adresat o interpelare Institutului Cultural Român (ICR), condus de HR Patapievici, privind participarea ICR, filiala Stockholm, la o manifestare a homosexualilor din această tară. ICR a oferit sustinere financiară unor homosexuali din România pentru deplasarea acestora în capitala Suediei, în vederea participării la o manifestatie specifică homosexualilor. Dl Dumitriu a întrebat: “Cum au promovat cultura participantii români la manifestarea homosexualilor de la Stockholm?”

Un răspuns:

Institutul Cultural Român de la Stockholm este laureatul premiului BIFROST 2007. Premiul este decernat de către Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender) şi se acordă pentru contribuţii excepţionale la construirea de punţi între comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală. În vechea mitologie scandinavă bifrost era simbolul curcubeului şi reprezenta podul ce unea lumea zeilor cu cea a muritorilor.

Institutul Cultural Român de la Stockholm primeşte acest premiu ca recunoaştere a eforturilor sale pentru încurajarea şi sprijinirea comunicării între comunitatea LGBT din România şi cea din Suedia, vizibile în special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow din cadrul Stockholm Pride 2007. Cu acea ocazie Institutul Cultural Român Stockholm i-a avut ca invitaţi pe Florentina Ionescu, vicepreşedinte Accept Romania, şi Octav Popescu, organizatorul Bucharest GayFest, care au participat la o serie de evenimente din cadrul festivalului.

Motivaţia juriului a fost aceea că ICR Stockholm “confirmă că un institut cultural străin are atât rolul de a susţine contribuţiile pe plan cultural şi existenţa tuturor cetăţenilor – inclusiv a celor aparţinând comunităţii LGBT – cât şi pe acela de a crea legături trainice între naţiuni, dincolo de graniţele culturale, geografice sau de gen.”

Printre câştigătorii anteriori ai premiului se numără fostul prim-ministru al Suediei Göran Persson (pentru iniţiativa organizării unei serii de conferinţe internaţionale pe tema Holocaustului, unde a pledat pentru includerea în discuţie a tuturor victimelor acestuia, inclusiv a homosexualilor), regizoarea suedeză de teatru şi film Suzanne Osten şi fostul lider al Partidului de Stânga Gudrun Schyman.

Am dat citatele de la surse, nu o interpretare a lor.

De ce se leagă atât de mult arta, cultura, de numele unor homosexuali? Fără îndoială, există capodopere care au marcat vieţi, conştiinţe, şi care sunt ieşite din mânile unor astfel de oameni.

Scriptura nu face nicio concesie. Cei care nu se căiesc şi nu abandonează aceste lucruri împotriva firii vor arde în iazul cu foc şi pucioasă. În citatele în care se enumeră cei rămaşi pe dinafară, termenii folosiţi sunt: curvarii, preacurvarii, necuraţii, desfrânaţii, scârboşii, stricaţii, sodomiţii, malahii. Oare de ce nu există şi un episod biblic cu un homosexual iertat, cum există cel cu prostituate iertate ori cu îndrăciţii eliberaţi?

Doare mai tare când avortezi gemeni?

Am rămas cu privirea fixată îndelung pe întrebarea din titlu când am văzut-o între subiectele căutate pentru a ajunge în lumea adam(a)ică… Ce ai putea răspunde la o asemenea întrebare? Când iei o viaţă eşti asasin. Când iei două, dublu asasin?

Sigur că mi-am amintit că Dora şi-a riscat viaţa până la ultima picătură pentru a-i aduce pe lume pe Tedi şi Luca, în ciuda cuvintelor dispreţuitoare ale doctorului Stamatian, care îi dădea 1 % şanse.

Cunosc şi extrema cealaltă: fetiţă de 13 ani care naşte tripleţi. Cu copilăria brusc şi iremediabil ucisă. La 26 de ani, ar putea fi deja bunică. Fată de 16 ani care are 3 copii, unul de 2 ani jumate, altul de un an şi ceva, iar cel mai mic de 5 luni. Fetiţe-mămici de 12-13 ani, membre ale unei secte din Texas, care năşteau chiar în templul în care se închinau membrii sectei, iar una dintre fete, în vârstă de 16 ani, avea deja 4 copii. Ucigaşi de copilărie!…

Însă, dincolo de aceasta, întrebarea din titlu mi-a amintit de o altă categorie de răi care nu vor intra în Rai: afară sunt ucigaşii. Partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă. Nu este uşor să trecem peste “isprava” lui Cain. El n-a fost omorât după ce l-a ucis pe Abel. Dimpotrivă, i s-a făcut un semn ca să fie recunoscut şi să nu fie ucis. Şi, chiar după ce s-a dat legea: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă, existau cetăţi de scăpare pentru ucigaşi. David a ucis pe capete, şi totuşi, e un om după inima lui Dumnezeu. Iată ce spune David despre neamuri: “în Numele Domnului le tai în bucăţi” (Ps. 118, 12). Un vărsător de sânge, un ucigaş!

Afară sunt câinii…

Asupra lui “afară” nu ne vom opri, cu toate că deschiderile sunt multiple:

• gândindu-ne, de exemplu, la scoaterea afară din tabără a bolnavilor, stigmatizaţilor, leproşilor ori a păcătoşilor, pentru a fi separaţi de cei sănătoşi sau pentru a fi ucişi cu pietre,

• gândindu-ne la cele două sintagme: omul dinlăuntru şi omul dinafară,

• gândindu-ne cum erau scoşi din cetăţi nebunii Evului Mediu şi trimişi pe mare…

• gândindu-ne la aparenţele care înşală - acel în afară văzut de la prima ocheadă, ceea ce izbeşte privirea, ori “mormintele văruite”…

Există o serie întreagă de funcţionalităţi ale acestui “afară”, însă ne-a atras de astă dată substantivul “câini”, care apare în enumerarea următoare:

Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! (Apoc. 22, 15)

În afară de substantivul “câini” - cu semantismul zoologic, toate celelalte sunt din sfera antropologicului. Întrebarea imediată a fost: ce caută într-o enumerare a tipologiilor umane un animal?

Blogjurnalul - o nouă specie literară?

S-a constatat că jurnalul a trecut de la faza de “intimitate” - jurnalul păstrat cu grijă într-o cameră încuiată, sau în sertăraşul închis cu cheie, sau jurnalul cu lacăt aplicat pe el - la faza jurnalului (în) public. Ne referim la tipul de jurnal: diary, din latinescul diarium - jurnal, nu la jurnalul-ziar, jurnalul contabil, jurnalul de bord etc. Cel care scrie un astfel de jurnal este diaristul. Acum, la concurenţă cu bloggerul…

Unul dintre cele mai celebre jurnale este cel Annei Frank, o mărturie a supravieţuirii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a unei familii de evrei refugiate în Olanda. Anne Frank a murit la 15 ani, dar jurnalul a fost publicat cu acordul tatălui ei, Otto Frank, şi mai târziu ecranizat - în 1959, în 1995, în 2001.

Millie Perkins - în rolul Annei Frank, în filmul The Diary of Anne Frank, 1959

Iniţial, jurnalul era un obiect de budoar, de cămăruţă, nefiind destinat altor ochi decât ai celui care-l redacta. Scriitorul şi cititorul se suprapuneau, erau unul şi acelaşi. Cu timpul, el şi-a schimbat forma, funcţionalitatea şi intenţionalitatea. La început, nici nu se punea problema publicării lui. Anne Frank îşi numise jurnalul Kitty, gândindu-se, probabil, la el ca la cel mai bun prieten, fără să-i treacă vreodată prin cap ce destin va avea jurnalul ei. Acum nu doar că se publică jurnalele intime, dar şi există ideea publicării la nivel intenţional în chiar momentul scrierii: jurnalul se scrie pentru a fi publicat, a devenit o afacere.

Serebro - între extreme

S-a întâmplat că într-o zi am găsit, pe vodpodul unui prieten, videoclipul formaţiei ruse Serebro - Dyshi. Am ascultat, am reascultat.

Am privit. Imaginile aduceau un fel de atracţie de pictură naivă, nişte simboluri amestecate. Un ghiveci, dar… dincolo de astea, era în tonalitatea cântecului ceva suav, ţi-ai fi adormit copiii pe el, dar şi ceva neînţeles. Nu ştiam rusă, aşa că mesajul nu a ajuns la mine. Am continuat să ascult, să reascult.

Apoi, am vrut să aflu cuvintele traduse într-o limbă pe care să o pot înţelege şi eu. Şi am reuşit să găsesc ceva. Nu ştiu cât de corect sunt traduse… măcar ca idee mi-a folosit. Un fel de abureală, de tra la la… Inofensiv.

Vinde-ţi cărţile şi ia-ţi pâine!

Am auzit nu de mult acest imbold. Reacţia mea a fost să zâmbesc, dar nu voiam ca interlocutorul să creadă că iau în derâdere vorbele-i. Uneori mi se face dor de oamenii simpli, care n-au nevoie de multă şcoală să creadă. După câte-un meci la facultate, după câte-o repriză de stress, e o relaxare să-i auzi:

- Da’ dacă citeşti toate cărţile alea, nu înnebuneşti?

- Ioai, da’-s prea multe cărţi!!! Peste tot prin casă ai numa’ cărţi.

- Mai bine vinde cărţile şi ia-ţi pâine!

Aşa funcţionează gândirea practică a unora. După primul zâmbet ţâşnit involuntar pe buze, a urmat meditaţia.

Mie mi s-au furat cărţile la care ţineam cel mai mult şi mi le-am găsit pe rafturile unui anticariat câteva zile mai târziu. N-am mai putut recupera nimic şi-am făcut atunci o criză de… identitate, fiindcă unele dintre cărţi erau aduse din străinătate şi nu le-aş fi putut înlocui cu uşurinţă. Ca să nu mai zic de cărţile-premii obţinute la concursurile pe ţară… cărţi cu dedicaţii de la profesorii mei, cărţi cu valoare sentimentală. După o astfel de pierdere, după o astfel de îngenunchere, trebuie să-ţi regândeşti coordonatele… Măcar dacă le-aş fi vândut eu şi să-mpart “averea” săracilor… Dar n-a fost să fie!!!

Hai să-ţi ghicesc: te măriţi, îţi moare pisica, iubita îţi pune coarne… (2)

Am văzut că interesul pentru ce ne rezervă viitorul este extrem de mare. Am văzut şi că informaţiile sunt nu doar hiperrelativizate, ci şi desfiinţate, pentru că instrumentele de lucru - zodiacele vechi, întocmite cu sute de ani în urmă - nu mai sunt valabile. Deviaţiile care se produc în mişcarea aştrilor pe cer nu au mai fost luate în calcul, aşa că instrumentarul e depăşit. Aceste practici care stârnesc curiozitatea, apetitul pentru abscons, care vădesc interesul exacerbat pentru insondabil sunt, în fond, o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

*Muzeul din Berlin: imaginea de pe o cupă - 430 î.H,. reprezentând-o pe Pythia - Themis, aşezată pe un tripod, citindu-i oracolul regelui atenian, în Templul lui Apollo din Delphi.

Un aspect interesant de menţionat, înainte de a arăta pe textul scriptural câteva pasaje despre diferite tipuri de ghicire, este poziţia pe care mentalitatea comunistă o avea faţă de magie, vrăjitorie, divinaţie etc.

Din prefaţa cărţii Vrăjitoria de-a lungul timpului, de Gh. V. Brătescu, apărută în 1985, am reţinut două lucruri: în primul rând, că aceste practici ar fi o frână în calea progresului, iar apoi că ar fi un factor de non-cultură.

Iată citatele:

• “…astăzi, practicarea ocultismului nu numai că nu se justifică, sub incidenţa cunoaşterii ştiinţifice, dar ea devine dăunătoare atât pentru individ, cât şi pentru societate, constituie un pericol la adresa progresului, o frână pentru dezvoltarea umanităţii.”
• Omul care apelează la aceste practici este cel “limitat, înapoiat, cel care se plasează în sfera preocupărilor retrograde, a manifestărilor care degradează şi înjosesc omul”. Practicile oculte sunt înfierate ca “non-cultură, ca formulă aberantă, arierantă şi păgubitoare pentru societate şi individ”.

Hai să-ţi ghicesc: te măriţi, îţi moare pisica, iubita îţi pune coarne… (1)

Chiar la începutul anului, am făcut un test pe Google. Am scris 2008 la căutare şi, uitaţi-vă ce-a ieşit:

*

Deci, 917 milioane de documente, iar dintre primele 6 afişate, 5 aduc în atenţia cititorilor horoscopul. De ce sunt atât de ahtiaţi oamenii de a şti ce le rezervă viitorul?

(D)efectele BLOGalizării

GloBalizare / BloGalizare – un calc ce ne dă de gândit. Verificând numai pagina principală a platformei WordPress, statisticile pe care le pune la dispoziţie asupra blogalizării sunt mai mult decât grăitoare, sunt îngrijorătoare:

Dacă ne gândim că aceasta e doar o platformă şi sunt cu miile, rezultatele statisticilor se modifică exponenţial.

___

Printre păcatele globalizării, am găsit enumerate:

- alienarea,
- acţiunea selectivă,
- marginalizarea,
- revenirea la colonialism,
- impunerea,
- pierderea suveranităţii,
- pierderea identităţii.

Nu ne-a trecut prin intenţii o analiză economică, nici măcar o analiză… cât am vrea să aruncăm o ocheadă asupra (d)efectelor blogalizării. Să luăm câteva dintre aceste “păcate” enumerate mai sus:

1. Alienarea – cum se traduce în termeni blogali?

a) În primul rând, printr-o reprezentare denaturată a realităţii.

Multiplicarea exponenţială a punctelor de vedere: fiecare (a)trage cititorii într-o direcţie diferită. Entropia muşcă adânc, mestecă şi înghite tot.

b) În al doilea rând, această alienare se vede în denaturarea relaţiilor dintre oameni. Comunici fără să ştii cine e la celălalt capăt al… ecranului. Uneori e mai bine să nici nu ştii. Cel care vorbeşte se transformă cameleonic. Nu există nicio oprelişte.

De câtă erudiţie e nevoie pentru a spune “amin”?

Am urmărit vreme în urmă Psalmii postaţi de Pătrăţosu pe blogul lui. De vreme ce avem senzori speciali pentru rostirile de acest fel, mai ales că trecuse ceva timp de când nu mai fuseseră postaţi psalmi, am văzut de cu seară Psalmul 15 şi l-am citit dintr-o privire. Psalmistul orchestrase cu o sumedenie de instrumente un cântec de laudă. Am fi intervenit cu comentariu în momentul încheierii lecturii, dar am zis că scriem a doua zi, după relecturarea psalmului într-o atitudine de mai mare receptivitate.

Şi erau tot 12…

Cu ocazia concertelor de colinde, am ajuns prin diferite catedrale, biserici, locaţii culturale… Am sesizat că, în unele catedrale, există foarte multă agitaţie în timpul slujbei. Puţini sunt cei care stau aşezaţi şi ascultă de la cap la coadă slujba. Mulţi sunt cei care vin doar să aprindă câte-o lumânare… E un permanent du-te vino. Acolo, unde se vând lumânările, e chiar îmbulzeală şi… Ne-am amintit de scena alungării vânzătorilor din Templu… Totuşi, e multă lume, e limpede! Oamenii au măcar o fărâmă de simţământ religios.

Dar ne-am oprit mai îndelung asupra celor lângă care am petrecut mai mult timp la slujbă. Tipologiile nu sunt niciodată complete. Am făcut, aşadar, o schiţă. Şi erau tot 12…

1. Entuziastul. Stă cu urechile ciulite să prindă tot ce se spune. Priveşte doar în faţă, nu se concentrează la cei din jurul lui, cu excepţia situaţiilor în care distragerea atenţiei este foarte intensă. Participă la tot ce se întâmplă, trăieşte tot… Este ascultătorul dedicat prin excelenţă. Pentru el, mesajul are o semnificaţie directă, care se asumă pe măsură ce mesajul se transmite. Nu dă semne de oboseală. E prezent ochi şi urechi de la început până la sfârşit.

2. Plictisitul. Ascultă ce se spune şi expresia feţei lui trădează lehamitea, plictisul. “Alte voci, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”. Totuşi, stă acolo, nu se evaporă. Ascultă până la capăt. În prezenţa lui, se citeşte un sentiment de obligativitate. E acolo pentru că trebuie sau pentru că i s-a cerut să fie acolo. Nu i se spune nimic nou sau cel puţin aşa lasă să se vadă.

Despre (im)Posibilitatea Crăciunului (2)

Am ridicat deja problema imPosibilităţii de a crede în miracolul naşterii Lui şi în miracolele care au loc graţie Prezenţei Lui printre noi, oamenii. Comentariile care au urmat au dus discuţia spre concluzia că oamenii sunt uşor de impresionat când văd ceva neobişnuit, dar faptul că ei văd şi cred ceea ce văd nu înseamnă că văd şi cu ochii spirituali, cu ochii adevăratei credinţe. Se cramponează într-o dimensiune spectaculară în faţa miracolului, iar o relaţie cu Înfăptuitorul miracolelor, cu Fiul, rămâne exterioară, nu se asumă.

De astă dată, vom urmări puţin diferit (im)Posibilitatea de a trăi Crăciunul. Jocul cuvintelor ales în titlu afirmă de fapt Posibilitatea Crăciunului, de aceea am pus majusculă, iar prefixul negator este într-o paranteză, în acea paranteză în care se află toţi cei care nu trăiesc Crăciunul drept sărbătoare adevărată.

1) Să urmărim mai întâi mutaţiile sub aspect spaţio-temporal:

Despre (im)Posibilitatea Crăciunului (1)

De fapt, (im)Posibilitatea miracolului… În miracole nu credem, iar Crăciunul fără miracol nu există.

Ne-am gândit zilele acestea la neputinţa oamenilor de a crede. Cum să crezi că o fecioară rămâne însărcinată şi naşte o fiinţă umană sută la sută, fără a se împreuna cu un bărbat. Trebuie să fii dus cu pluta, nebun… Avem diagnostice puse de specialişti azi. Şi, culmea, se potrivesc la milioane de oameni!

Am primit zilele trecute de la cineva imagini intrauterine ale unui făt. Domeniul nostru fiind filologia, nu medicina, nu am putut pricepe mare lucru din ceea ce vedeam. Dar ne-a străfulgerat un gând: Tu m-ai ţesut în chip tainic în pântecele mamei mele şi pe când nu eram decât un plod, fără chip, ochii Tăi mă vedeau şi în cartea Ta erau scrise toate zilele vieţii mele mai înainte să fi fost vreuna din ele. Acest “ţesut în chip tainic”, este oare anulat acum, când tehnologia permite vizualizarea fătului în locul acela tainic în care se ţese?

Urmărim la ştiri imagini autentice filmate cu telefonul mobil cu ocazia unor violenţe în clase, a unui incendiu, a unor accidente de circulaţie etc. Fişierul video e considerat autentic, nu trucat, chiar dacă imaginile sunt şocante. Borat a făcut bani cu carul din filmarea genuină. Pretenţiile de autenticitate ale textelor literare au făcut să curgă multă cerneală pe mii de pagini în secolul trecut.

Şi ne gândim: dacă Fiul S-ar fi întrupat într-o vreme în care minunile puteau fi filmate, captate şi arhivate pe aparate video şi telefoanele mobile, când s-ar fi adunat o armată de paparazzi care să-L urmărească pas cu pas, să-I imortalizeze fiecare mişcare, fiecare expresie a feţei, să-I înregistreze fiecare rugăciune din noapte, din singurătatea Lui… atunci am fi crezut?

Văzând cu ochii aceştia de carne imaginile cu El “în exerciţiul funcţiunii”, văzându-i pe nuntaşi cum beau vinul bun la urmă, cu ochii cât cepele şi cu condamnarea gazdelor pe buze, văzându-i pe orbii din naştere cum se freacă la ochi când imaginile se adună buluc pe retina lor pentru prima dată, văzând cum pielea leproasă se transformă în piele fină, ca de copil… Dacă am avea înregistrări video şi ar circula pe tot mapamondul, atunci am crede?

Oare n-am spune că imaginile sunt trucate?

Întruparea lui Satan

Ce i-aţi răspunde unei fetiţe de 9 ani care vă pune următoarea întrebare:

- M-am gândit aşa, că dacă Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, iar pentru asta a fost aleasă fecioara Maria, ce s-ar întâmpla dacă şi Cel Rău ar vrea să se întrupeze într-o fecioară şi m-ar alege pe mine?

Vorbe de duh de dragoste

Cineva a căutat vorbe de duh de dragoste şi a ajuns în lumea adam(a)ică… Sigur că înlănţuirea de substantive şi prepoziţii funcţionează diferit decât în cântece de leagăn pentru copii de descărcat - descărcăm cântece sau copii?

Prima sintagmă ne-a dat de gândit. Dacă avem un “duh de dragoste”, spunem “vorbe de duh”? Dacă spunem “vorbe de duh”, sunt ele întotdeauna “de dragoste”? Gândiţi-vă la următoarele două variante:

- vorbe de duh din dragoste şi

- vorbe din duh de dragoste.

Nichita Stănescu are un poem de dragoste în volumul târziu În dulcele stil clasic. Un fel de vorbe de duh din dragoste de lumină.
Iată poemul:

O altfel de Catedrală…

Prea s-a vorbit şi scris zilele trecute de Catedrala Mântuirii Neamului, de catedrala dezbinării lui şi câte altele… Becali a “şperţuit” şi mai demenţial mântuirea românilor:

“Tocmai am fost la Muntele Athos şi am mai dat un milion şi o sută de mii de euro ca să refac relaţia dintre români şi Dumnezeu.”

 

Nu putem să ne culcăm pe-o dungă şi să ni se rupă de tot ce se-ntâmplă. Însă mereu simţim nevoia de arătare într-o altă direcţie. Că, pe-aici, direcţiile sunt contradictorii.

De aceea vă propunem un clin d’oeil asupra unei altfel de Catedrale… Dar, înainte de asta, să ne amintim o întâmplare cu Rodin, sculptorul francez. Rodin publică în 1914 o carte intitulată Les Cathédrales de France, un fel de studiu istoric al artei medievale. Cartea este bogat ilustrată cu desenele artistului. El consideră catedrala drept sinteză a ţării sale, după cum sinteza elenă este Parthenonul.

Textul cărţii se dovedeşte până la urmă vizionar. Rodin îi convoacă pe conaţionalii săi în catedrală, pentru că aceasta este “cetăţuia puterii sale”. Şi, la scurt timp după aceea, izbucneşte războiul…

Ei bine, un tâlc este şi în clădirea (con)sacr(at)ă, chiar dacă ştim că biserica Lui nu sunt zidurile. Le înconjori de 7 ori cu trâmbiţe şi se dărâmă. Sau nu le dărâmi, ci doar dezbini închinătorii, iar clădirea rămâne simplu obiect de decor. Tâlcul este că o clădire sacră îţi impune o altfel de privire… Dacă rămâi indiferent, ar trebui să te ciupeşti de mână, să te convingi că eşti viu. Trupul. Templului. Viu! Un imperativ, bineînţeles.

Acum însă, vom muta privirea către o altfel de Catedrală… tot rodiniană… dar într-o perspectivă intimistă. O mână masculină şi una feminină se întâlnesc în rugăciune. Aceasta era ideea lui Rodin, să arate spre o împăcare cu lumea.

De altă parte, existau în spiritul său două direcţii opuse care îl fascinau deopotrivă: arta lui Michelangelo şi arta lui Phidias. Pasiunea concentrată şi farmecul calm.

Catedrala rodiniană ne inspiră nouă o altă înţelegere. Masculinul îşi păstrează verticalitatea - preot în casa ta -, îşi păstrează puterea, autoritatea, virilitatea… Femininul este cel care consimte să îşi plece “fruntea” - vârfurile degetelor - să se supună… Se aşază sub protecţia masculinului.

În loc de catedrale impunătoare şi dezbinatoare, în loc de mântuiri mituite… gândiţi-vă la taina nunţii din Apocalipsa. La Mire, mireasă şi nuntaşi… În Noua Catedrală.

Anghelache, frate cu Mitică

Ne-am oprit puţin asupra lui Mitică şi am adus în faţa cititorilor un Mitică ce îşi are momentele sale de transcendenţă. Nu suntem obişnuiţi cu el tăcut, bâlbâit, izolându-se de camarazi, cu “zâmbetul sfânt al martirului” pe buze, având nevoie să fie tradus, pentru că, în proximitatea morţii, el nu se mai poate exprima pe înţelesul celorlalţi…

Acum i-a venit rândul lui Anghelache. Cine este acest personaj cu nume de “mesager”, “sol”, cu nume de înger? În Inspecţiune, el e modelul casierului cinstit, în aşteptarea unei inspecţii care se amână nepermis de mult. E un personaj atipic în “lumea-lume” caragialiană (V. Fanache), pentru că el ia în serios lucrurile şi e consecvent cu sine până la capăt. Anghelache ne arată, în ciuda imposibilităţii autorului de a-şi descifra personajul - “nici eu nu ştiu de ce s-a sinucis nenea Anghelache” - că lipsa unei instanţe superioare care să te valideze, să-ţi valideze existenţa, profesia etc. duce la alienare, provoacă ruptura - în cazul lui, ruptura definitivă.

Anghelache e un flăcău bătrân, de 40 de ani, care stă cu mama şi sora lui în Dobroteasca, un loc situat departe de zgomotul lumii, de viermuiala urbană. O serie de elemente ale portretului său schiţat de Caragiale i-au determinat pe critici (Ion Vartic, de exemplu) să purceadă la o interpretare psihanalitică a personajului, fiindu-i interogate patologia, actele regresive etc. O astfel de abordare este interesantă şi utilă, pentru că oferă chei de interpretare pe care altfel nu le-am deţine. Gestul lui Anghelache este absurd, opac, dacă nu înţelegem mecanismul care l-a determinat să îl comită. Ceea ce ne preocupă acum în mod deosebit este lecţia pe care Anghelache ne-o predă neintenţional:).

Jocul de-a… mirii

Un grup de braşoveni din localitatea Rupea a prezentat la sfârşitul săptămânii trecute, la Muzeul Satului, secvenţe ceremoniale dintr-o nuntă tradiţională. Mireasa a fost îmbrobodită, mirele, socrii, naşii, nuntaşii din alai au îmbrăcat cu toţii straie tradiţionale. Au pregătit carul de zestre, au jucat după datină, au rostit strigăturile, s-au jurat că mireasa şi mama ei au pregătit zestrea cu mâinile lor, au negociat o găină, naşul a fost curtat de o nuntaşă cu gura mare, au participat la ospăţ. (Mâncarea tradiţională nu s-a servit din tradiţionalele blide, ci din farfurii de unică folosinţă, dar asta e mai puţin important acum.)

Ceea ce e important, în schimb, este “jocul de-a…”, “ca şi cum…” ar fi fost miri.

Mirele şi mireasa s-au prins în joc. Întrebat fiind cum a ajuns să joace rolul, mirele a spus că a fost ales pentru calităţile sale de dansator. Oraţia, urările, binecuvântările, toate secvenţele ceremoniale au fost ca şi cum nunta ar fi fost adevărată, chiar dacă era vorba de un spectacol, de un “târg al tradiţiilor”, de un act de re-prezentare care cuprindea toate elementele necesare: o scenă (Muzeul Satului) - topos festiv, un timp (3 zile) - cronos festiv, un ceremonial - materia actului festiv, actorii care îşi jucau rolul, spectatorii care erau de faţă şi observatorii din afară.

Această dispoziţie mimetică e veche de când lumea, veţi spune. Cain, întrebat fiind unde este fratele său, se poartă ca şi cum ar fi nevinovat: “sunt eu păzitorul lui?” Chiar dacă nu e vorba de un act festiv, de un spectacol care să implice raporturile necesare între actori, spectatori, care să presupună o limitare spaţio-temporală etc., este, în schimb, vorba tot de un joc de-a… Aşa cum a făcut David, când s-a prefăcut nebun, făcea zgârieturi pe uşi, lăsa să-i curgă balele, făcea năzdrăvănii, astfel încât Achiş, împăratul Gatului, a sfârşit prin a crede că omul era chiar nebun: “Oare duc lipsă de nebuni?” - întreabă el iritat. Aici există “spectatori”, există “actor”, nu există raportul obişnuit între cele două părţi angajate în actul mimetic. Sara, la rândul ei, s-a purtat ca şi cum ar fi fost sora lui Avraam, nu nevasta lui. Raporturile, din nou, sunt diferite. Actul, în schimb, este acelaşi: jocul de-a…

Revenind la mirii care se jucau de-a nunta lor, ei au făcut acest lucru într-un interval de timp limitat, timpul destinat desfăşurării spectacolului. Surpriza care a avut loc la sfârşit, când a fost prezentată perechea de miri din 1974, ne-a adus în atenţie o glisare către viaţa reală, care este importantă. După ce vreme de mai mulţi ani au jucat rolul mirelui şi miresei, participând la nunta lor ca şi cum, cei doi s-au căsătorit “cu acte în regulă” şi au avut o nuntă adevărată. De atunci alcătuiesc un cuplu în viaţa reală.

Această glisare dintre actul mimetic şi realitate, dintre re-prezentare şi… prezent(are), acest “joc de-a”, acest “ca şi cum” care poate fi resemantizat ne dă de gândit. Pentru că fenomenul se întâmplă şi invers.

Suntem într-o relaţie şi ne purtăm ca şi cum am fi în acea relaţie.

Suntem într-un loc şi ne purtăm ca şi cum am fi acolo.

Cu Dumnezeu nu putem trişa de nicio culoare, e drept. Degeaba Îi spune Cain să-l caute pe Abel în altă parte. Înaintea Lui suntem cum suntem, nu putem fi ca şi cum. Faţă de ceilalţi însă, putem fi ca şi cum.

Jocul acesta de-a… în cazul actorilor îşi are partea sa de interogaţii puse pe tapet. Dar, prezenţa noastră în realitate, glisând către ca şi cum, ne obligă la autointerogare. Unde începe şi unde se termină cum suntem de fapt? Unde începe şi unde se termină ca şi cum?

Mitică, frate cu Anghelache

Dintre personajele momentelor şi schiţelor lui Caragiale, pe Mitică îl recunoaştem cel mai simplu. “El este bucureşteanul par excellence, (…) nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât.” Ne-am învăţat cu el, îi ştim pe de rost miticăriile: “Când merge să se împrumute cu bani: - Unde ai plecat, Mitică? - La vânătoare de lei.”

I-au fost înfierate mediocritatea, superficialitatea, balcanismul, limbuţia, automatismele, şmecheria, lăudăroşenia etc. şi prea puţin remarcate originalitatea şi inventivitatea. Mitică îl opreşte pe chelner să-şi servească clientul cu o ţuică: “Nu-i da, domnule, c-o bea!”, dar tot el “inventează” fraze precum: Viaţa este un vis, moartea o deşteptare! Această umbră de transcendenţă ne scapă redundant la Mitică.

În “Inspecţiune”, descoperim un cu totul alt Mitică, nu “băiatul potrivit în toate”, “nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Mitică se întâlneşte cu Anghelache (la care revenim într-un articol viitor), iar întâlnirea cu acesta, în proximitatea morţii, îl transfigurează. Avem, aşadar, ocazia să vedem un Mitică semănând “cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleştate; nasul tras; ochii pierduţi în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca şi cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ţine o linguriţă, cu care amestecă, încet, încet de tot, zahărul într-o ceaşcă plină cu şvarţ.”

Sigur că nu suntem obişnuiţi cu această ipostază iconică a lui Mitică, nici cu un Mitică atins de extaz, cu mişcări încetinite, izolat, rupt de ritmul trepidant al viermuielii. El le zâmbeşte camarazilor “zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii eterne - şi urmează să amestece în ceaşcă fără a schimba câtuşi de puţin măsura mişcării.” Pe acest Mitică, frate cu Anghelache, suferind, pe acest Mitică emoţional, nepotrivit cu el însuşi şi, iată, cu lumea - precum Anghelache şi Cănuţă - camarazii îl evită, neştiind cum să reacţioneze: “Camarazii, înţelegând starea sufletească a camaradului, s-aşază discreţi la o masă alături şi comandă cafele.”

Până la urmă, Mitică este interpelat de unul dintre ei, însă răspunsul lui are nevoie de traducere. Locvacitatea lui, limbuţia, lăudăroşenia de sine lasă locul tăcerii şi bâlbâielii. Pentru a fi înţeles de amici, chelnerul îi tălmăceşte vorbele. Unde s-a dus Anghelache? - este întrebarea unanim ridicată. Răspunsul lui Mitică e eliptic: “ptăiie”. Chelnerul serveşte drept interpret: “La lăptărie”.

Chiar dacă fugitivele momente de transcendenţă nu îi salvează lui Mitică pielea, ca să zicem aşa, totuşi, ar fi bine să nu le trecem cu vederea. În proximitatea morţii, până şi Mitică aduce a martir.

Aşa cum nu trebuie trecut cu vederea Anghelache, despre care se vorbeşte mult mai puţin decât despre Mitică. Una dintre cele mai importante lecţii am învăţat-o tocmai de la Anghelache: aceea că e nevoie să fii verificat “de sus” ca să te menţii pe linia de plutire, ca să rămâi în competiţie. Despre aceasta, într-un articol viitor.

Tristeţe de blogger

“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

……………………………………………………………………..

Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

[M. Eminescu - Odă (în metru antic)].

“Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.”

(Iulia Hasdeu - Înşir-te mărgăritărele)

O întâmplare tristă m-a pus pe gânduri. Am fost pe-aproape când s-a-ntrerupt activitatea unui blog. În fond, am fost un fel de bocanc rătăcit nu ştiu cum pe pedala de frână. Paradoxul e că mi s-a mulţumit că m-am aflat acolo, zgândărind lucrurile… sau scrierile… care - se zicea - n-aveau de-a face cu Împărăţia. Eu am zis că au, că despre iubire nu poţi scrie fără Iubire, şi Iubirea-i Dumnezeu. Trebuie, de bună seamă, să ni se-ntâmple serpentine pe traseu, ca să nu adormim la volan. Să nu fie totul lin…

După ce m-am întors de la concertul în care Gheorghe Mogoşan interpretase excelentissim partea baritonului din Carmina Burana de Orff,

Poezia reclamelor şi comerţul cu visuri

Publicitatea a devenit obiect de studiu nu doar pentru profesionişti, ci şi pentru elevi. În manualele de română de clasa a V-a, există lecţii despre limbajul publicitar, despre imaginea care promovează un obiect sau altul, un serviciu sau altul, despre ambalajul produselor.

Se ştie că reclama se adresează în primul rând văzului şi auzului, deşi, în ultima vreme, gustul, pipăitul şi mirosul sunt tot mai des exploatate de producători pentru a-şi impune pe piaţă produsele - într-o revistă, reclama la un parfum e adeseori însoţită de un eşantion din parfumul respectiv, reclama la o ţesătură se face oferindu-se un eşantion de ţesătură etc. Profesioniştii se încăpăţânează să inventeze un sistem prin care să trimită pe internet mesaje însoţite de mirosul produsului prezentat. Sigur, e vorba mai ales de cosmetice, de produse de frumuseţe, nu de alte produse cu miros puternic (detergenţi, dezinfectanţi, insecticide etc.).

Dacă publicitatea vizează, aşadar, în primul rând sfera simţurilor, percepţia senzorială, pentru a exercita o tensiune persuasivă, care să-l determine pe clientul potenţial să achiziţioneze un produs sau altul, nici sfera imaginaţiei umane nu a fost lăsată deoparte. Pentru a-şi vinde marfa, ofertanţii apelează atât la facultăţile senzoriale, cât şi la facultăţile imaginative. Pentru că omul se află într-o permanentă tatonare realitate-imaginaţie, conştient-subconştient, era de aşteptat ca publicitatea să exploateze imaginaţia lui. Turnurile poetice se adresează întâi creativităţii sale şi, apoi, dorinţei sale de libertate, atracţiei exercitate de orizontul misterului:

1. AIR FRANCE - Faire du ciel le plus bel endroit de la terre [Să facem cerul cel mai frumos loc de pe pământ]

2. VISA INFINITE - La seule limite sera votre imagination [Singura limită va fi imaginaţia dvs.]

3. PENTAX - Vivez votre passion sans limite [Trăiţi-vă pasiunea fără limită]

4. AMERICAN EXPRESS - Garanties qui vous donnent envie de vous évader quelques soient vos rêves [Garanţii care vă dau chef să evadaţi, oricare ar fi visurile voastre]

5. CARAN D’ACHE - Avec un bijou, le plaisir même d’écrire se transforme en beauté [Cu o bijuterie, plăcerea însăşi a scrisului se transformă în frumuseţe]

În toate aceste exemple, sentimentul de evadare, de depăşire a limitelor sau de trăire maximă sunt prezente. Se încearcă anularea opoziţiei cer-pământ, resimţită uneori ameninţător de către om, visurile sunt tangibile, dez-limitarea o certitudine, atracţia misterului e seducătoare.

Şi visurile sunt marfă. Există vânzători, cu acte în regulă, cumpărători şi monedă de schimb. Se fac tranzacţii reale… pe bani mulţi. Ştiţi povestea americanului Dennis M. Hope care a devenit milionar vânzând… Luna. Receptorul mesajului publicitar este supus unui întreg travaliu, care culminează cu convingerea lui şi cu luarea deciziei de a cumpăra (produsul real sau visul):

- i se inspiră încredere;
- i se dă speranţă;
- i se face poftă;
- este sedus;
- e lăsat să viseze;
- e incitat să cumpere;
- e convins…

Ne întrebăm, aşadar:

1. De ce este dispus un om să plătească o sumă de bani reală pentru ceva ce are întâi de-a face cu facultatea sa imaginativă - “vacanţe de vis”, “insulă de vis”, “casă de vis”, “femeie de vis” de exemplu - înainte ca acest ceva să devină realitate?

2. De ce cumpără unii, cu sume importante, spaţii cosmice, ştiind că, deşi reale, rămân intangibile şi niciodată nu vor pune piciorul pe proprietăţile lor?

Dacă ne amintim ecleziastica postulare: “Cine va grăi şi va spune: ‘Iată lucrul acesta este nou’, s-a împlinit încă în vremurile trecute, de dinaintea noastră” (LXX, vol. 4, Polirom 2006, pp. 528-529), ar trebui să recunoaştem scenarii pe care şi alţii, înainte vreme, le-au trăit. Ce visuri s-au vândut şi cumpărat pe când omul nu nădăjduia să calce pe Lună? Comerţul cu visuri e vechi de când lumea?

“Ce a fost va mai fi… nu este nimic nou sub soare.”

Are sfinţirea limite?

Într-un comentariu la un articol, se spune aşa:

“D-le Claudiu,

în Tradiţia ortodoxă, noi sfinţim animalele din curte, corăbiile, steagul de luptă, casele, grajdurile, strugurii, prinoasele de pâine, colivele, cât şi orice locaş al omului.

Dacă sfinţim un magazin sau un bar, nu îl sfinţim pentru că acolo trebuie să se bea sau să nu se bea, ci pentru că omul vrea să se simtă cu Dumnezeu şi binecuvântat în viaţa lui.

Însă noi nu sfinţim numai obiectele din oraş sau din sat şi casele, ci şi câmpurile, munţii, cimitirele, orice loc unde vrem să ne bucurăm de Dumnezeu.

În practica vieţii ortodoxe, orice lucru din casă e sfinţit de către preot la sfinţirea casei, fiind stropit cu Sfântă Agheasmă, adică cu apă plină de Duhul Sfânt.

Cererea dv. de a fi unele lucruri sau locuri care nu trebuie sfinţite vine dintr-o mentalitate străină Bisericii Ortodoxe, unde totul se vrea sfinţit şi plin de harul lui Dumnezeu.”

Iată şi un articol care are legătură cu comentariul de mai sus:

“Rusia a prezentat zilele trecute un sistem anti-aerian care face parte din noua generatie a armelor anti-racheta care vor dota armata federala. Televiziunile au oferit informatii amanuntie despre sistemul S-400, o versiune modernizata a unui model sovietic anti-racheta.

S-400 poate distruge tinte care se deplaseaza chiar si cu 5 kilometri pe secunda, inclusiv avioane militare cat si rachete balistice cu raza medie de actiune. Pentru inceput, acest sistem va avea misiunea de a proteja imprejurimile Moscovei si centrul Rusiei. “Eficienta acestui sistem este data de capaciteatea de anihilare a rachetelor balistice si a tintelor aerodinamice”, a declarat presei Vadim Volkovitsky, din partea Departamentului apararii anti-aeriene.

Televizunile au prezentat si slujba de sfintire oficiata de un preot ortodox, in cadrul unei ceremonii oficiale de prezentare care a avut loc in localitatea Elekrostal. (R.S. - Novopress Romania)”

***

Astfel de gesturi de consacrare ne dau de gândit.

Dacă suntem în casă, sfinţim fiecare lucru. (La prima defecţiune a unui lucru, ne ia gura pe dinainte cu imprecaţii, dar…)

Dacă mergem la munte, sfinţim muntele, ca să ne bucurăm de Dumnezeu.

Sfinţim steagul de luptă, sfinţim armele, ca să ne bucurăm… tot de Dumnezeu??? De răul făcut duşmanilor?

Care… poate… la rândul lor, şi-au sfinţit şi steagurile, şi rachetele…

Are sfinţirea limite?