lumea adam(a)ică

O definiţie sintetică a malpraxisului este: eroare profesională generatoare de pagube.

Cu toate că întâlnim acest termen îndeosebi în contexte medicale şi economice – există societăţi de asigurare care încheie poliţe de asigurare pentru malpraxis -, o întrebare pe care mi-am pus-o zilele acestea a fost dacă se poate vorbi de malpraxis eclesial şi cum ar fi să se asigure reprezentanţii clerului pentru erorile lor profesionale.

Ştiu că poate suna bizar, nelalocul lui… Dar am pornit de la următoarele versete din Ieremia 6:

13  Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la proroc până la preot, toţi înşală.

14 Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi, nu este pace!

15  Sunt daţi de ruşine, căci săvârşesc urâciuni; şi totuşi, nu roşesc, şi nu ştiu de ruşine. De aceea vor cădea împreună cu cei ce cad, vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi, zice Domnul.

Voi face abstracţie de contextul istoric vizat de mesajul lui Ieremia. Pentru că mă interesează mai mult ideea că cei responsabili – atât de iresponsabili! – îşi permit să înşele cu dezinvoltură, să fie superficiali, aleargă lacomi după câştig, sunt făţarnici, şi nici măcar nu se ruşinează de comportamentul lor.

Textul vorbeşte de reprezentanţi ai clerului, de “proroci” şi “preoţi”, care fac o lucrare de mântuială… nu de mântuire!!!

Continue reading Malpraxis… eclesial?…

Într-o discuţie legată de interzicerea unor filme de desene animate, precum

Popeye, marinarul sau

Pisicile aristocrate

- pe motiv că ar conţine scene în care personajele fumează şi, vezi Doamne, să nu-i împingă pe copii să le imite respectivelor personaje tabieturile  -, răspunsul Ilenei Vulpescu, autoarea Artei conversaţiei, vine prompt, tranşant, ca un diagnostic.

Şi ne dă de gândit:

Prostia este universală şi general repartizată, iar în vreme ce în Anglia, fetele din şcoala primară participă la lecţii despre sexul oral şi anal, pentru a evita să rămână însărcinate, a interzice filmele animate doar pentru că personajele fumează mi se pare culmea ipocriziei!

Există acte de credinţă care nu trec dincolo de bariera anonimatului, fiindcă sunt simple, rămân între cel credincios şi Dumnezeu. Simplitatea nu impresionează.

Oamenii în general preferă gesturile epatante, chiar dacă-s ipocrite, gesturile violente, acel cu-totul-altceva-denemaivăzut-şi-denemaiauzit.

*

Stăteam de vorbă cu o persoană în vârstă. Nu ştiu cum, din ce resorturi, a ţâşnit de pe buzele ei următoarea mărturisire: Continue reading Temă simplă cu variaţiuni…

E ceva intrigant în ce spune David:

Căci nu în arcul meu mă încred,
nu sabia mea mă va scăpa (Ps 44, 6).

E intrigant, pentru că nici să mergi la război fără arme nu poţi, iar dacă tot le ai, de ce să nu contezi pe ele?

La fel de intrigant în ordine logică este:

Nu mărimea oştirii îl scapă pe împărat,
nu mărimea puterii îl izbăveşte pe viteaz (Ps. 33, 16).

Oare nu e mai sigur cu o armată mai mare decât cea a duşmanului? Dacă un goliat e uriaş şi puternic, nu are el garanţia victoriei? Continue reading Ia-ţi armele, dar nu conta pe ele!…

Oamenii continuă să vadă în serviciile şi slujbele religioase un moment teatral, în care totul se desfăşoară după un scenariu dinainte stabilit, cu reguli proprii şi în care fiecare îşi joacă rolul ce-i revine.

Sub aspect teleologic, participarea la slujbă îi este fiecăruia clară, chiar dacă semnificaţia diferă pentru unii şi pentru alţii. Unii participă să dea, alţii participă să ia. Şi aşa mai departe.

Cât este de greşit să vedem în serviciul divin un moment teatral ar trebui discutat.

După replica primită într-un dialog ce-a avut loc la sfârşitul unui program în biserică, mi-am amintit involuntar de Răzvan Ionescu şi de cartea lui: Când sfinţii mergeau la teatru…, în care autorul analizează şi această dimensiune teatrală a slujbelor religioase din perioada bizantină şi postbizantină. Continue reading “Făcea parte din scenografie”…

Cât e de la trădare la iubirea trădătorilor?

E cât de la (uneltirea) pe la spate până la dovedirea iubirii pe faţă. Trădarea se întâmplă “pe la spate”, fără ştire. Iubirea christică, “pe faţă”…

După înfrângerea din 1918, armata germană nu se recunoaşte învinsă, ci lansează ideea trădării: am fost trădaţi, am fost “înjunghiaţi pe la spate”. Aşa se naşte legenda înjunghierii pe la spate (ger. -Dolchstoßlegende, fr. - coup de poignard dans le dos).

“Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi”, celebra replică brânzovenească din O scrisoare pierdută, e o imposibilitate, căci anulează definiţia. Trădarea e fără şti(i)re.

Paradoxal însă, acelaşi termen se foloseşte şi pentru ceva ce este dat pe faţă: “vocea ei trăda spaimă”, “privirea l-a trădat“. Continue reading Cât e de la trădare la iubire?…

Când ne povestea mami cum a mers prin zăpadă, desculţă, la biserică, fiindcă bunica îi ascunsese încălţămintea, să nu mai poată merge la “nebunii ăia”, parcă prea suna a poveste.

Chiar dacă era trist că părinţii au fost în stare să le dorească şi să le facă atâta rău propriilor copii, era şi greu de crezut! Unele istorii de viaţă ni se par prea, prea.

Există o doză de suportabilitate, peste care nu putem trece. Aşa am trecut, probabil, pe lângă povestea mamei, cu prea multă necredinţă, până când am auzit despre un alt om… desculţ şi nobil.

Când părinţii acestui tânăr n-au mai avut alte metode pentru a-l determina să renunţe la biserică, i-au luat pantofii. Şi duminica dimineaţa, când s-a văzut omul fără încălţări, deşi se afla într-un oraş mare şi trebuia să străbată două cartiere pentru a ajunge la sfântul locaş, a luat-o într-acolo pe jos, desculţ. Continue reading Desculţ şi nobil…

Romanul Război şi pace al lui Tolstoi începe cu un dialog absolut genial. Anna Pavlovna Scherer discută cu prinţul Vasili chestiuni politice şi mondene, fără a se menaja asupra unor subiecte sensibile, cum ar fi proasta conduită a progeniturilor.

Cum Tolstoi s-a documentat îndelung asupra perioadei istorice pe care urma să o descrie în romanul său, această documentare s-a realizat şi pe teren, acolo unde avuseseră loc bătăliile, şi din informaţiile primite direct de la oamenii implicaţi în evenimentele istorice, şi din documente, dar şi din presa vremii.

Discuţia dintre doamna de onoare, confidenta împărătesei Maria Feodorovna, şi marele demnitar are loc într-un salon, acolo unde Anna Pavlovna organizase o serată pentru lumea mondenă a Petersburgului. Continue reading Tolstoi: un dialog cât un ziar…

În romanul Jean-Christophe al lui Romain Rolland, Otto este descris cu următoarele cuvinte:

Otto nu era nici făţarnic, nici prefăcut: avea o dificultate naturală de a spune adevărul. 

Nu era mincinos, avea o manie înnăscută de a falsifica datele realităţii.

Nu era hoţ, era cleptoman.

Nu era homosexual, era bolnav, moştenise o înclinaţie inexplicabilă către persoane de acelaşi sex. Continue reading De făţărnicie…

“Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apa.” (Ier. 2, 13)

E o provocare!

Partea a doua a versetului pare un scandal. Parcă i-am găsi locul între culmi.

Culmea prostiei, culmea absurdului, culmea nebuniei, culmea risipei: să sapi fântâni crăpate.

Nu doar că oamenii Lui nu se învrednicesc să fie izvoare, alimentându-se din Izvorul apelor vii şi lăsând să curgă din inima lor râuri de apă vie, dar ei nu sunt nici măcar fântânile care-ar putea fi. Fântâni cu apă îndestulătoare şi cristalină!

Pragmaticii de noi, ne întrebăm automat: la ce bun? 

Dacă investeşti în ceva anume materiale, timp, energie, sănătate, ştiinţă, de ce să le investeşti în ceva fără folos? Continue reading Fântâni crăpate…

Am auzit de nenumărate ori povestea lui Iosif cel impecabil, beneficiind de un spor de iubire din partea tatălui, de Iosif cel vizionar, vândut de fraţii săi şi întemniţat pe nedrept, de Iosif cel virtuos, iubitor de Dumnezeu, de Iosif cel stăpân peste Egipt…

Mai rar se aduc în atenţie alte aspecte din povestea lui, cum ar fi felul în care şi-a tratat fraţii din momentul în care i-a văzut pentru prima dată după mulţi ani, venind să cumpere bucate şi bunăvoinţa egiptenilor, până când li s-a descoperit cine era cu adevărat. Iosif a construit veritabile scenarii pentru a-şi ascunde identitatea, minţind după cum cerea strategia şi obligându-i  şi pe oamenii din subordinea lui să mintă.

Ne e la îndemână să îl luăm ca exemplu pe Iosif cel care fuge de ispita cărnii şi îşi lasă haina în mâinile nevestei lui Potifar, pe Iosif tălmăcitorul de vise, dar la fel de bine ar trebui să ne oprim şi asupra lui Iosif mincinosul, prefăcutul, instigatorul la minciună – pecabilul Iosif.

Continue reading (im)Pecabilul Iosif…