Patimile Crăciunului (2)

Începusem să vorbesc despre cărămizile sudate în zidul despărțitor dintre mine și Dumnezeu. Fiecare își poate numi cărămizile în dreptul lui. Unele vor purta același nume.

Acum, i-a venit rândul îngrijorării. Între cele zece porunci, n-am găsit: Să nu te îngrijorezi!, așa cum Să nu ucizi! e afirmat cu tărie.

Dar Mântuitorul S-a referit explicit la îngrijorare când a rostit: Nu vă îngrijorați! (Mat 6, 34 ș.a.). Și i-a denunțat inutilitatea: oare vă puteți adăuga singuri un centimetru la înălțime sau o zi la viață dacă vă îngrijorați?

Să fie îngrijorarea păcat? Dacă da, toți suntem vinovați. Dacă nu, de ce ne-ar porunci să nu ne îngrijorăm? De ce ne-ar îndemna apostolul să aruncăm asupra Lui îngrijorările noastre, fiindcă El Însuși îngrijește de noi?

Cred că nu putem evita îngrijorarea. Dar putem evita persistența în stări de îngrijorare. E ca și cum dumnezeul în care credem ar fi prea mic (cu minusculă).

Ajunge zilei necazul ei înseamnă că nicio îngrijorare n-ar trebui să aibă un mâine.

Când eram copil, în imaginația mea bogată, versetul: aruncați asupra Lui îngrijorările voastre era plasticizat cam așa: fiindcă toți oamenii și-au lăsat la Cruce bocceluțele cu îngrijorări (sau sacoșele, geamantanele), de-atâta amar de secole încoace, ele au acoperit deja Crucea, devenind cel mai înalt munte de pe pământ…

Și mi-au trebuit ani mulți să înțeleg, să vizualizez cu totul altfel lucrurile. Crucea e un fel de formă săpată în pământ (independent de geografie), un fel de șanț-cruce, în care, dacă-ți arunci îngijorările și poverile (indiferent de ambalaj), ele sunt înghițite într-un hău pe care ochiul omului nu-l  poate pătrunde ori măsura. Ele devin „problema” lui Dumnezeu.

Cel mai trist e când omul merge cu bocceluța cu îngrijorări la Cruce. Vorbește cu Răstignit-Înviat-Glorificatul, iar apoi pleacă din prezența Lui cu bocceluță cu tot. Nu poate renunța la ea. Tot acolo îi fug gândurile: „dacă pățește ceva copilul, dacă se rostogolește pe scări, dacă-l bat copiii mai mari?”,  „dacă află mama adevărul și mă omoară în bătaie?!”, „dacă nu mă acceptă la interviu, nu mai am nicio șansă!”, „dacă pierd și sarcina asta, îmi face papucii”, „dacă pierd și clientul ăsta, adio afacere!”, „dacă adoarme la volan și… nu-l mai văd?”, „dacă aude ce s-a întâmplat, face infarct!”. „dacă explodează avionul?”, „dacă îi spune ce s-a întâmplat între noi, e de rău!”… ETC.

Încă nu știu cum să scap de îngrijorări! Știu că nu e corect să le trec pe puntea dintre azi și mâine. Știu că e corect ca, dacă I le-am dat Lui, să nu le mai iau înapoi din Mâna Lui. Dar eșuez, ca oricare. Îmi cer iertare. Cu voce tare.