De parcă ar trece un elefant peste tine, și n-ai muri. Apoi încă unul, și încă, și încă… O turmă întreagă de elefanți. Din când în când, te vezi pe tine printre picioarele lor gri, scorțoase și înnoroiate. Sufletul ți-e undeva pe-aproape, privind trupul tăvălit printre labe de elefanți lăbărțate, călcându-te neglijent, constant, fără simțire.
De ce nu mori?, întreabă sufletul contorsionat. De ce n-ai murit încă de când te-a călcat primul elefant? De ce nu te-a strivit fără șanse de glas și protest prima turmă? De ce mai sufli după ce-au trecut peste tine turme întregi? Toate oasele ai putea să ți le numeri. De ce ți-s ochii deschiși?
Dumnezeu a uitat măsura, mai zise sufletul, continuând să sufle printre elefanți fără număr…
*
Altfel spus…
Sublim scris. Şi îngrozitor de trist. Ca între culme şi hău.
Oana,
Să nu te întristezi prea tare, că nu mai pun texte de-astea!
Aici trebuie să se vestească „un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29, 11)
Pingback: Alo? PAfoto? | Călin Hera. PA-uri şi mirări
Azi toata ziua m-am gandit la elefantii astia ai tai (de-acu si ai mei) … Ai surprins o realitate ce suna … brutal.
Printre calcaturile lor imi revin, mai respir cat de cat si … o iau de la capat
Cella, mă surprinzi!
Adică eu credeam că numai mie mi se întâmplă, egoista de mine!
Sufletul este de vină. Cât suflăm, el e vinovat de rezistenţă la elefanţi.
Om avea încă mult de lucrat cu El asupra noastră.
Sufletul joacă periculos. Se știe nemuritor…