lumea adam(a)ică

*

Lingvistic vorbind, adică la modul “tehnic”, jariştea şi zariştea sunt paronime.

Jariştea e locul ars, pârlit, dintr-o pădure, de exemplu, unde (poate) reîncepe o nouă izbucnire a vegetaţiei.

Zariştea e zarea, orizontul sau luminişul dintr-o pădure.

Stilistic vorbind, amândouă pot fi metafore. Ale deschiderii. Ale morţii.

Jariştea nu e populară, că poartă cu sine mistuirea. Ce rămâne după ce s-a ars un loc nu e plăcut nici ochiului, nici nărilor, nici tălpii piciorului.

Genunchii plecaţi, tociţi sunt sinonimi jariştei. Mistuirea lor nu e mai puţin valoroasă decât focul jertfei:

Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc. (Lev. 6, 13)

Trupul Lui depus în mormânt e jarişte. Jertfă mistuită până la capăt, de unde (poate) reîncepe izbucnirea vieţii noi.

Zariştea nu e doar linia orizontului, unde cerul cu pământul se unesc, ci şi locul care ne absoarbe misterios după.

Zariştea e deschiderea nedefinită. Cea care atrage şi sperie. Despre care neştiutele sunt mai numeroase decât ştiutele.

Zariştea cosmică a satului lui Lucian Blaga şi-a subţiat prezenţa până la invizibilitate. Se zice că ţăranii noştri nu mai trăiesc într-o zarişte metafizică, ci într-una neolitică.

Deşi jariştea şi zariştea nu sunt populare, de la una la alta nu e decât un joc.. de (an)alfabet.

Sau o stingere cât o extindere.

O jarişte moartă cât o zarişte poartă!…