lumea adam(a)ică

Spectacolul morţii a fost dintotdeauna important în fiecare vârstă a omenirii, atât moartea celor apropiaţi, cât şi cea a duşmanilor. Moartea ca întâmplare, moartea ritualică, moartea răzbunătoare, şi aşa mai departe.

La fel cu moartea animalelor: atât pentru hrană, cât şi pentru protejarea familiei, a comunităţii, moartea animalelor ce reprezentau o ameninţare.

Michel Foucault vorbeşte despre moarte ca obiect al justiţiei, care avea şi un rol pedagogic. La execuţiile publice asista întreaga comunitate, era o ocazie festivă, iar execuţia, supliciul erau fastuoase. Astfel de evenimente îi învăţau pe privitori / spectatori că nelegiuirea se plăteşte scump, sângeros şi că justiţia e o putere cu care e mai bine să nu te pui.

Din punctul de vedere al justiţiei ce impune supliciul, acesta trebuie să fie spectaculos, trebuie să fie constatat de toţi, să poată fi înregistrat ca un fel de triumf al ei. Excesul ca atare al violenţelor care au loc constituie unul dintre elementele gloriei sale: dacă vinovatul geme şi urlă sub lovituri, acestea nu sunt un accesoriu ruşinos, ci însuşi ceremonialul justiţiei ce se manifestă în deplinătatea forţei ei. De aici, desigur, acele suplicii ce continuă şi după moarte: cadavre arse, cenuşă risipită în vânt, trupuri târâte pe rogojini, expuse pe marginea drumurilor. Justiţia urmăreşte corpul până dincolo de orice suferinţă posibilă.

Moartea, vărsarea sângelui, e un spectacol şi azi, de la care nu se dau la o parte bărbaţi, femei şi copii. Nu trebuie să fii nici vegetarian, nici înfocat militant Green Peace ca să reacţionezi la imaginile de mai jos. Continue reading Hai să vedem cum mor delfinii!…