simple simplicity’s joy

Vă mai amintiţi de stâlpii de iluminat cu lumini galbene în vârf, mai puţin unul care avea lumina violetă? Ana realiză în acel moment că din lumina violetă i-a zâmbit Dumnezeu.

Uneori ni se-ntâmplă bucurii simple, care nu depind de loc, de oră, de anotimp.

Maşina gonea pe şosea între două oraşe. Vedeam costişe, culmi de dealuri şi vârfuri de munţi în spatele lor. O privelişte stratificată.

Pe culmi, erau presărate case. Mai mult se ghiceau, după firul de fum care dădea de veste că acolo îşi făcuse cineva foc.

Pe cealaltă parte a drumului, în depărtare, s-a profilat o siluetă umană singuratică. Ducea lemne în spate.

Dar, spre mirarea mea mirată, văzând forma aceea de om apăsat de greutatea lemnelor, care păşea pe culmea albită, îndreptându-se spre o casă din al cărei horn ieşea fum… gândul care mi-a stăruit puternic în minte şi inimă, în adâncul adâncului fiinţei, a fost că acolo, pe culme, era cu Dumnezeu şi Îi mulţumea.

Era cu Dumnezeul meu.

Nu am idee cât a durat plimbarea privirii peste peisajul stratificat, (între)zărirea acelei persoane şi ivirea bucuriei că avem acelaşi Dumnezeu, dar ştiu că bucuria Prezenţei a fost atât de intensă, că timpul prezent s-a contorsionat, cuvintele celor din maşină şi-au pierdut consistenţa şi sonoritatea, culorile s-au amestecat, apoi s-au decolorat ca o acuarelă spălată de ploaie, prezentul s-a contras, s-a absorbit în el însuşi, apoi s-a volatilizat…

Eram cu Dumnezeul meu…