special pentru 12 b
iunie 28, 2008 at 10:13 am | In De (la) prieteni | 26 Comments12 b – singurii mei elevi, care mi-au rămas copii de suflet.
la câţiva am fost la nuntă când au decis să facă acest pas important în viaţă.
apoi le-am văzut odraslele.
unii încă nu s-au căsătorit.
ne-am (re)întâlnit după 10 ani. Amintirile au ţâşnit din toate colţurile trecutului în prezentul acoperit cu fulgi de bucurie, realizări, entuziasm şi viaţă nouă.
şi-au amintit că erau copii şi le treceau prin cap năzbâtii de tot felul.
mi-am amintit că abia terminasem facultatea şi mă-ntrebam cum va fi cu o clasă de copii pe mână.
Mami, ce e aia “transsexual”?
iunie 26, 2008 at 12:22 pm | In De gândit | 25 CommentsPăi, e ca tataDer, mamaDie şi copilulDas. Sau ca tataDas, mamaDas şi copilulDas. Încă nu la scară mondială, dar teribil de alarmant! Dacă tot s-a ajuns la capăt cu demitizarea, atunci am ajuns la început… Androginii sunt… pe masa de operaţie şi… prin şcoli, pe la locul de muncă. O anumită specie…
Mai ştiţi cum e cu întrebările de genul:
- Aştepţi bebe?
- Da, sunt foarte fericită.
- Şi ce o să fie? Ştii deja?
- Ce-a vrea Domnul, numai sănătos să fie!
Ei bine, astfel de întrebări nu sunt de viitor. O să le uităm în curând, ca şi răspunsurile de acest fel.
Azi poţi determina sexul copilului, deci nu se mai pune problema să iasă “ce vrea Domnul”. (Nici măcar Mother Nature.)
N-o să mai auzim curând nici lamentări:
- Ne-am dorit foarte tare băieţel. Aşa ni s-a spus şi la ecograf. Dar a ieşit fetiţă şi asta ne-a deprimat pe amândoi foarte tare.
Şi ne iartă nouă slăbiciunile noastre…
iunie 24, 2008 at 12:05 pm | In de ochi(t) | 42 CommentsDe multe ori ne place să ne afişăm chipul perfect, să nu se vadă grimasele, şovăielile, lunecările, pornirile rele, răutăcioase, violente. Schiţăm portrete din punctele forte şi când ieşim pe “scenă” totul e spoit gata, numa’ bun de dat la “public”.
Am folosit ghilimelele, fiindcă nu neapărat e vorba de o jucare de rol la scenă deschisă. Ne punem haine de sărbătoare şi, mai mult sau mai puţin involuntar, când ajungem în mulţime, ne comparăm cu ceilalţi. Facem ierarhii la fracţiuni de secundă, dintr-o plimbare a privirii peste capete.
Una dintre grijile unei paciente a doctorului Tournier, psihanalistul elveţian creştin, era aceea dacă să îmbrace sau nu rochia de duminică pentru a merge la consultaţie. N-ar fi trebuit să îmbrace rochia de duminică, fiindcă, în cabinetul psihanalistului, omul trebuie să fie cât mai autentic, de-masca-t, uitând constrângerile impuse de el ca personaj şi permiţând să se vadă în el persoana adevărată.
Ei bine, în acest context, m-am gândit să vă arăt câteva “personaje” care-mi plac, din diferite raţiuni, fie cum îşi profesează calităţile, talentele (formulare intenţionată), fie cum arată.
“Noi nu, niciodată”… Noi da, doar o dată
iunie 22, 2008 at 2:10 pm | In De gândit | 25 CommentsNu e vorba de cântecul Andei Călugăreanu, pe versurile lui Nicolae Labiş:
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă? Noi nu, niciodată.
E vorba de transferul de vină, fiindcă noi nu, niciodată nu suntem confortabili cu vina. Cain nu prea avea pe cine să dea vina, că doar nu mama l-a omorât pe fratele, nici tata. Cu toate că tata a sfeclit-o puţin mai devreme: “Nu eu, adama”. Cain transferă aşadar vina fără a numi un vinovat. “Doamne, ce-Ţi veni? N-ai pe cine întreba? N-am eu altceva mai bun de făcut decât să-l păzesc pe Abel?”
Păşind de-a fereastra
iunie 20, 2008 at 11:12 am | In de ochi(t) | 17 CommentsAm urmărit aici superbissime ferestre spaniole, aşa cum numai tensiunile dintre două culturi puteau naşte din luptele şi victoriile lor.
Dintotdeauna ne-au fascinat ferestrele, de când am făcut ochi-fereastră în lume, ca mai apoi să-l vrem închis către lume, deschis către Dumnezeu.
Fereastra închisă ne protejează când e furtună. Dar ne poate şi dezvolta claustrofobia.
Fereastra închisă e de dorit când dincolo de ea e vacarm deranjant, miros pestilenţial sau fum dens. Însă ea e o ameninţare când în spaţiul în care ne aflăm nu este aer.
În camerele de gazare, ferestrele sunt totuna cu zidul.
Pentru cei întemniţaţi, şansa de a privi pe o fereastră mică cerul înseamnă viaţă.
Pentru alţii, fereastra e capcana morţii. Vă amintiţi de Eutih? A adormit la fereastră, a căzut de la catul al treilea şi-a murit. Şi colega mea din şcoala generală a murit spălând fereastra. Stătea la etajul 8. S-a dezechilibrat şi… nu era Pavel prin preajmă… şi n-a mai înviat ca Eutih.
În faţa unor ferestre, se află altele. În faţa altora, sunt ziduri. De unele ne apropiem cu teamă, suntem la mare altitudine şi perspectiva hăului de dincolo de geamul întredeschis ne creează o stare de vertij.
Acum privim ca într-o oglindă. Oglinda e şi ea o fereastră. Cine citeşte să înţeleagă.
*
De (ne)citit (II)
iunie 17, 2008 at 12:10 pm | In De probă | 18 Comments- continuare de aici -
Ana continua să cânte melodia neştiută, cu versuri care se-nlănţuiau de la sine pe moment, şi care rimau pe deasupra.
La un moment dat, chiar avu imaginea unor cuvinte care erau scrise unul câte unul, rând pe rând, ca ea să le poată citi, dar nu cunoştea limba aceea, aşa că se minuna cum reuşeşte să citească rânduri, rânduri.
Bucuria şi perplexitatea se cuibăriseră fără termeni de comparaţie, mai întâi în gândul ei, pentru că între ea şi El nu mai era nimic, niciun obstacol, nici măcar sintaxa familiară. Apoi, se cuibăriseră în inima ei, că uitase complet grijile legate de ceas – părinţii o avertizaseră să nu întârzie prea mult -, de teza la mate de a doua zi, iar în urmă, bucuria aceea se revărsă pe chipu-i aproape violent, dar ea nu mai ştia de ceilalţi, de reacţiile lor, nu mai auzea vocile care o deranjaseră înainte.
Nu mai simţea căldura… nici frigul.
Podeaua de sub genunchii ei aplecaţi nu exista.
Minutarele se zăpăciră.
Era o suspendare între trecut, prezent, viitor, un fel de moarte din care nu mai voia să învie, o risipire devastatoare, transfiguratoare în dumnezeire.
…………………………………………………………………………………
De (ne)citit (I)
iunie 16, 2008 at 9:30 am | In De probă | 11 CommentsO zi de februarie ca oricare alta… când temperaturile erau “normale în acea(stă) perioadă a anului”, când încălzirea globală nu le dădea bătăi de cap savanţilor… De cea blogală nici nu se profeţise încă.
Ana luă tramvaiul până la piaţă. De-acolo se putea merge doar cu autobuzul. Era târziu şi se mai întâlni cu vreo patru prieteni de vârsta ei. Aveau 15, 16 ani. O adunătură pe cinste.
Busuioc cu aur în gât
iunie 14, 2008 at 3:08 pm | In De toate | 20 CommentsAm urmărit săptămâna aceasta pe sărite ştirile despre Costel Busuioc, câştigătorul concursului Hijos de Babel, tatăl a patru copii, un om cu o voce care promite pe termen lung.
Două lucruri mi-au rămas puternic întipărite în gând: 1) ingenuitatea, naivitatea, sinceritatea cu care răspundea Costel Busuioc când i se puneau întrebări; 2) contrastul izbitor între potenţialul de valoare pe care îl deţine ca artist şi condiţiile dificile de existenţă.
Legat de ingenuitate, e limpede că în viitor nu ne vom mai întâlni cu acest Costel Busuioc. În debutul interviului luat de Marius Tucă în emisiunea sa, am rămas cu un zâmbet de uimire cu câtă dezinvoltură îi spunea Costel lui Marius: “Ei, nah!”. Apoi, sinceritatea cu care recunoştea că nu ştie nici română, nici spaniolă, că are multe de învăţat. Mă gândeam chiar după prima pauză publicitară că au intervenit “regizorii” ca să-i atragă atenţia la felul în care se exprimă, pentru că acele interjecţii “ei, nah” s-au rărit apoi.
Puteţi vedea această sinceritate şi în videoclipul următor, în care Costel Busuioc este la Happy Hour:
Muşcătura de har
iunie 12, 2008 at 7:23 pm | In De îngânat | 18 Comments
ducea o scară în zig-zag
spre clopotniţa
din vârful turnului
iar teiul credincios ţi-întindea
florile ca pe tavă
pe la jumătatea urcuşului
era dimineaţă şi guguştiucii
cântau cadenţat
că le venea îngerilor
să-ntindă hora pe scări
mestecând flori de tei
m-am ridicat pe vârfuri
să-ţi muşc
floarea atârnată după ureche
cum îşi atârnau copiliţe cireşe
de ziceai că cerul împroaşcă
lumină cireşie
înainte de răsărit
muşcătura mea a dat greş
şi-am rămas
cu urechea îngerului
între dinţi
tocmai când bătu clopotul
de şase ori
ziua nouă
măsura pe altar
muşcătura de har
(in)cultură tip cancan
iunie 10, 2008 at 2:19 pm | In De vină | 70 Comments
Să spunem de la bun început că nu e vorba de dansul francez, rezervat fetelor, ce-şi ridică rochiile vaporoase şi dantelate în cap, etalându-şi fără reţinere les cullottes, mutat de pe scenă în stradă, pictat în multe nuanţe de Toulouse-Lautrec, Picasso ori Seurat, înfierat de morala tradiţională. Cu toate că şi acest dans grăieşte despre răsturnări paradigmatice şi scandal.
E vorba despre deformarea informaţiei potrivit unui mecanism cancanesc, de altfel uşor şi la îndemână, pentru care nu-ţi trebuie mulţi neuroni.
În numărul din 5 iunie 08 al ziarului “Cancan”, un titlu aruncat cu generozitate pe prima pagină era “Preoteasa topless”. Subtitlul, scris cu litere mici, preciza că e vorba de o absolventă a unui liceu teologic.
Acum, nu doar că una dintre definiţiile cancanului, alături de bârfă este aceea de vorbă calomnioasă, or ştim că pentru calomnie există pedepse legiferate, dar presa de scandal poate practica acest tip de de(zin)formare a cititorilor, fără a exista urmări. Ceea ce ne face să ne gândim la Hannah Arendt şi la invocarea absenţei autorităţii în societatea zilelor noastre, dar şi la caragialiana lume-lume de acum două secole, în care totul funcţionează pe dos ori este exacerbat: simţ enorm şi văz monstruos.
Pentru noi, o astfel de societate nu este diferită de cea descrisă în termeni scripturali astfel: “Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” (Is 65, 2)
Nu trebuie să cauţi intenţionat acest tip de publicaţie, ajunge să stai lângă un chioşc sau lângă o tarabă de ziare şi să îţi sară în ochi astfel de titluri.
Mecanismul cancanesc de deformare pomenit mai sus cuprinde, în acest exemplu, cel puţin trei aspecte:
Omul (văzut) din spate
iunie 7, 2008 at 6:17 pm | In De toate | 4 CommentsAm ascultat cu interes aparte incursiunea asupra omului din spate (L’homme de dos) a lui George Banu. Nu am citit cartea apărută în 2000, dar această discuţie este suficient de provocatoare pentru a purcede către lectură.
Nu doar pentru că ni se întoarce privirea gândului asupra omului căruia nu i se vede chipul, faţa, expresia, asupra omului fără apărare – privit din spate, el nu ştie că este privit, dezvăluindu-şi astfel fragilitatea -, ci şi pentru că ne incită la investigarea unor posibile scheme, în primul rând topice, dar cu o suită de elemente care sunt apoi de rezolvat. De exemplu, faptul că regizorul, psihanalistul şi dirijorul de orchestră au în comun faptul că sunt în spatele scenei, în spatele pacientului, respectiv cu spatele la public.
Din punctul de vedere al actorului, rostul său la începuturi a fost exact acela de a sta în faţa spectatorilor. În momentul în care el îşi întoarce spatele la spectatori, el asigură actului scenic o interioritate pe care frontalitatea, privirea publicului faţă în faţă i-o refuză.
Ar fi interesant de meditat în acest sens la ce presupune prezenţa Feţei Divine şi întoarcerea ei.
Psalmul 6 – Psalmul (în)toarcerii
iunie 5, 2008 at 9:04 pm | In De psalm(r)odiat | 6 Comments
cum toarce mireasa rigole
fuior de-mbăiere în ape din cer
copseşi reavăne cu lapte şi miere
artere şi vene -
pâine pe lemn
miri şi miri de te miri îi fac semn
sfâşie albul fâşii toarse-n lauri
râs calp de sfidare
surâs în tandem
toarce un cântec cu draci şi centauri
cum (s)toarce vierul izvoare în teasc
odăjdii-lumină mireasa să-mbrace
ochii fricoşi pajiştea cerului pasc
cum a plecat Se va-ntoarce
Oximoronul – împăcarea salvatoare :)
iunie 3, 2008 at 4:30 pm | In De(z)legat | 17 CommentsTags: exemple, oximoron
de (re)ţinut minte
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu.-
de (a)mestecat
Fictiune vs Realitate
-
-
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
