lumea adam(a)ică

Într-o zi cu maci şi ploaie bruscă şi netemperată, am fost la Aleşd – un orăşel din vestul ţării, la vreo 40 de km de Oradea. Un orăşel prin care treci pur şi simplu către alte destinaţii, când nu ai motive de popas, când nimic nu te leagă de cineva, de ceva de-acolo.

Mi-am dorit să-i văd pe oamenii descrişi de Pătrăţosu şi să gust din atmosfera pe care ne-o creiona nu demult cu atâta entuziasm şi stil.

Până la Aleşd, un răsfăţ de maci, şi pe marginea drumului, şi în lanurile de grâu şi secară, de parcă era zi de foc, un foc pe care nici ploaia nu avea cum să îl stingă.

Lucrurile nu stau altfel decât ne-a spus Marius. Există o frumuseţe a oamenilor care rostesc peste tine binecuvântări, chiar dacă te văd pentru prima dată în mijlocul lor. I-am auzit cum se salută între ei, am observat zâmbetul de pe feţe, şi chiar am auzit, în loc de salut, tainicele cuvinte “te iubesc”. Am zâmbit, nevăzut, până în colţul inimii.

Aceşti oameni nici măcar nu erau conştienţi că îşi au “celebritatea” lor. Lumea virtuală care nouă ne este atât de la îndemână e inexistentă pentru ei. Am întâlnit-o pe femeia top model şi am schimbat câteva replici jucăuşe cu fetiţa cea mai mică, o blondină sprinţară, cu ochi luminoşi şi iscoditori. Mi-am dat seama, stând de vorbă cu ei, că situaţia noastră era inegală. Eu ştiam deja multe despre aceşti oameni, înainte de a ajunge în realitatea lor, “la faţa locului”.

Copiii au venit şi ne-au spus, rând pe rând, versetul de aur, fără crispare, fără temere, chiar dacă mai trebuia să li se şoptească un cuvinţel-două.

Din rugăciunile înălţate nominal pentru unii şi alţii, am priceput că nu-i “raiul pe pământ”. Familiile îşi trăiesc şi acolo, ca peste tot, dramele lor: unii se duc şi sunt petrecuţi cu lacrimi, alţii se îngrijorează pentru examenele care le stau în faţă, alţii sunt bolnavi, alţii îşi caută de lucru, alţii au nevoie de încurajare etc., etc.

Continue reading Am fost la Aleşd……