Intră!…

Citind această întâmplare, mi-am amintit de o alta, la fel de mişcătoare pentru mine. Eram într-un oraş din Spania, într-o duminică, vizitam diferite lăcaşuri de cult. Am fost surprinsă că bisericile, catedralele nu erau goale, ci erau pline de credincioşi. După ce-am participat, fragmentar, la slujbe diferite din vreo 7-8 biserici şi catedrale, am ajuns la o mănăstire, şi colegele mele s-au arătat dornice să intre să o viziteze. Aici nu se ţinea slujbă, era o veche mănăstire de călugăriţe.

Resimţeam o mare oboseală. Aş fi vrut să mă aşez şi să mă reculeg. La intrare, trebuia plătită taxa de vizitare de 3 euro. Nu era decât o sumă modică, însă n-am mai vrut să dau banii aceia, gândindu-mă că urmează obiective mai importante. Cel care vindea tichetele era îmbrăcat în negru, ca un călugăr. În aceeaşi încăpere, erau expuse nişte obiecte de cult minunate, era un fel de minimuzeu. M-am plimbat prin faţa vitrinelor, admirând frumoasele obiecte de cult şi odăjdiile viu colorate. Auriul dens sporea efectul de lumină al razelor darnice care pătrundeau pe fereastră şi pe uşa deschisă. Apoi m-am aşezat pe o băncuţă să mă rog până aveau să termine de vizitat mănăstirea colegele mele.

Mă încerca un sentiment de mulţumire, dincolo de starea de oboseală. Stăteam liniştită pe bancă şi mă rugam în sinea mea. Omul continua să vândă tichete, iar vizitatorii intrau rând pe rând. La un moment dat,