Din subterana de mijloc

Pe omul din subterană dostoievskian l-am redescoperit ca om al căii de mijloc. Se autodefineşte reprezentant al unei generaţii pe cale de a se stinge, dar el îşi are, în fond, singurătatea sa: la 24 de ani, realizează că nimeni nu îi seamănă şi că nu seamănă nimănui. Dacă e atât de singur, cum poate fi reprezentantul unei generaţii? Acea generaţie s-a stins?

E vârsta faustiană a pactului cu diavolul, însă la 40 de ani, crizele de hiperconştiinţă sunt de-a dreptul distrugătoare: e indecent, imoral, vulgar să trăieşti mai mult de 40 de ani. (Adică o vârstă de mijloc.)

După ce argumentează că e un om rău, sfârşeşte prin a afirma că se simţea ruşinat că, de fapt, nu era om rău, nici măcar înrăit. O faţă, apoi reversul. Afirmarea şi dezicerea.

Am fost la Aleşd…

Într-o zi cu maci şi ploaie bruscă şi netemperată, am fost la Aleşd - un orăşel din vestul ţării, la vreo 40 de km de Oradea. Un orăşel prin care treci pur şi simplu către alte destinaţii, când nu ai motive de popas, când nimic nu te leagă de cineva, de ceva de-acolo.

Mi-am dorit să-i văd pe oamenii descrişi de Pătrăţosu şi să gust din atmosfera pe care ne-o creiona nu demult cu atâta entuziasm şi stil.

Până la Aleşd, un răsfăţ de maci, şi pe marginea drumului, şi în lanurile de grâu şi secară, de parcă era zi de foc, un foc pe care nici ploaia nu avea cum să îl stingă.

Lucrurile nu stau altfel decât ne-a spus Marius. Există o frumuseţe a oamenilor care rostesc peste tine binecuvântări, chiar dacă te văd pentru prima dată în mijlocul lor. I-am auzit cum se salută între ei, am observat zâmbetul de pe feţe, şi chiar am auzit, în loc de salut, tainicele cuvinte “te iubesc”. Am zâmbit, nevăzut, până în colţul inimii.

Aceşti oameni nici măcar nu erau conştienţi că îşi au “celebritatea” lor. Lumea virtuală care nouă ne este atât de la îndemână e inexistentă pentru ei. Am întâlnit-o pe femeia top model şi am schimbat câteva replici jucăuşe cu fetiţa cea mai mică, o blondină sprinţară, cu ochi luminoşi şi iscoditori. Mi-am dat seama, stând de vorbă cu ei, că situaţia noastră era inegală. Eu ştiam deja multe despre aceşti oameni, înainte de a ajunge în realitatea lor, “la faţa locului”.

Copiii au venit şi ne-au spus, rând pe rând, versetul de aur, fără crispare, fără temere, chiar dacă mai trebuia să li se şoptească un cuvinţel-două.

Din rugăciunile înălţate nominal pentru unii şi alţii, am priceput că nu-i “raiul pe pământ”. Familiile îşi trăiesc şi acolo, ca peste tot, dramele lor: unii se duc şi sunt petrecuţi cu lacrimi, alţii se îngrijorează pentru examenele care le stau în faţă, alţii sunt bolnavi, alţii îşi caută de lucru, alţii au nevoie de încurajare etc., etc.

Handicapul ca avantaj

După ce a alergat la început în cursele organizate pentru handicapaţi, Oscar Pistorius, care are proteze din fibre de carbon la ambele picioare, a fost acceptat să alerge alături de atleţii sănătoşi, fără dizabilităţi. În iulie 2007, la Roma, el a obţinut al doilea timp de alergare.

Sunt de admirat dorinţa, disciplina, perseverenţa, ambiţia, încăpăţânarea lui de a merge înainte, de a-şi depăşi handicapul, de a fi socotit în rând cu ceilalţi. Însă, pentru că a obţinut rezultate, ceilalţi sportivi şi-au pus imediat problema:

De-nviere

şi ştiu că de n-ar fi murit
ţărâna n-ar mai fi rodit
fulgi de înviere

de la un pol la altul
bulgăre tăvălit
prin nucă de cocos
celestă
e pământul

doi fulgi de-olaltă înviaţi
pe-o margine de rugă
şi-au spus cu sârg
vorbe de duh
şi stele-au început
să curgă

dintotdeauna am ştiut
că stele pier
când nins se-adună
ci noi eram împodobiţi
de fulgi
de stele
într-o strună

Schiţă de (pe) drum

Erată: Încep cu erata, fiindcă ce urmează e o fugă pe clavecin, adică aşa, ruptă în bucăţele, sacadată, tocându-ţi nervii într-un efort unificator. Efortul ascultătorului /cititorului de a aduna fragmentele laolaltă e supralicitat. Cu toate acestea: îndrăzniţi! Mâncăm o bucată (de drum) împreună! Câteva măsuri pe claviatură. Câteva mutări pe eşichier.

Sunt pe drum, vorbim când ajung.

“Când ajung” - adică unde, pe alt drum? Ajung vreodată de tot? De toate… Ajung vreodată tot?

Cine merge pe cale e călător.

Cine merge pe drum e drumeţ. Ori drumaş. (Drumeţii nu fac grevă. Drumarii, da.)

Cine merge pe potecă e potecaş.

Cine merge pe cărare e cărărău (vagabond). Sau poate merge pe şapte cărări.

Cine-arată drumul e drumător. Cine şade în drum e îndrumător!

Uite farurile care râd!

Întotdeauna mi-a plăcut poemul lui Lucian Blaga, Trei feţe. E un text care suportă multe tipuri de lecturi, de la cele ludice până la cele filosofice.

Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
“Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Nu mi-am propus o lectură a poemului, dar am selectat trei întâmlpări cu copii-copii, copii-tineri şi copii-bătrâni.

Bine-ar fi să nu li se-ntâmple deodată copiilor toate astea! Bine-ar fi să-i mai putem educa, nu să se “educe” singuri!…

*

Dan are 4 ani jumate. Într-o zi, m-a luat de mână şi m-a plimbat printr-o parcare numai ca să-mi explice cum e cu farurile maşinilor:

- Uite, maşina asta e supărată, că are faruri care-s supărate!

Intră!…

Citind această întâmplare, mi-am amintit de o alta, la fel de mişcătoare pentru mine. Eram într-un oraş din Spania, într-o duminică, vizitam diferite lăcaşuri de cult. Am fost surprinsă că bisericile, catedralele nu erau goale, ci erau pline de credincioşi. După ce-am participat, fragmentar, la slujbe diferite din vreo 7-8 biserici şi catedrale, am ajuns la o mănăstire, şi colegele mele s-au arătat dornice să intre să o viziteze. Aici nu se ţinea slujbă, era o veche mănăstire de călugăriţe.

Resimţeam o mare oboseală. Aş fi vrut să mă aşez şi să mă reculeg. La intrare, trebuia plătită taxa de vizitare de 3 euro. Nu era decât o sumă modică, însă n-am mai vrut să dau banii aceia, gândindu-mă că urmează obiective mai importante. Cel care vindea tichetele era îmbrăcat în negru, ca un călugăr. În aceeaşi încăpere, erau expuse nişte obiecte de cult minunate, era un fel de minimuzeu. M-am plimbat prin faţa vitrinelor, admirând frumoasele obiecte de cult şi odăjdiile viu colorate. Auriul dens sporea efectul de lumină al razelor darnice care pătrundeau pe fereastră şi pe uşa deschisă. Apoi m-am aşezat pe o băncuţă să mă rog până aveau să termine de vizitat mănăstirea colegele mele.

Mă încerca un sentiment de mulţumire, dincolo de starea de oboseală. Stăteam liniştită pe bancă şi mă rugam în sinea mea. Omul continua să vândă tichete, iar vizitatorii intrau rând pe rând. La un moment dat,

Din miracolele copilăriei mele (6) - Percheziţia

Deşi nu-i pot spune azi La Mulţi Ani!, voi scrie spre-aducere-aminte despre Ea. De fapt, pot spune urarea, dar mami are deja toţi anii, trecuţi, prezenţi şi viitori, iar urarea mea nu-i mai este de niciun folos. Ea are eternitatea ‘nainte. Înainte, înapoi, unul la dreapta, altul la stânga… Ce idee ne putem face noi despre topografia Raiului?

Îngrijorări de Marta

Într-o familie mare, treburile gospodăreşti sunt şi mai numeroase, iar pentru asta, nici nu e nevoie de exerciţiu de imaginaţie. Să pui de trei ori pe zi optsprezece farfurii de mâncare nu e ca şi cum ai pune patru-cinci. Cumpărăturile, statul la cozi, alte dificultăţi inerente. Spălatul hainelor… ce să mai vorbim? Se-adunau în baie hainele pentru spălat cu duiumul…

În unele perioade, eu cu încă o soră sau un frate răspundeam de cumpăratul laptelui dimineaţa. Nu se dădeau decât doi litri de persoană, aşa că, înainte de a merge la şcoală pe ora 8, ne trezeam pe la 6 şi mergeam la coadă la lapte.

Au fost apoi perioade în care mie mi-a revenit spălatul hainelor. Maşini automate nu existau, dar aveam o maşină de spălat cu cuvă şi storcător separate. Trebuia să ne sincronizăm şi cu orele în care aveam curent, fiindcă se lua zi de zi curentul. Temele pentru şcoală le mai făceam la lumina lămpilor cu petrol, dar pentru spălat aveam nevoie de curent. Şi când te gândeşti că eram în “epoca de aur”, în “epoca luminii”!…

Ia tu brioşa!

Uneori, gesturi în aparenţă mărunte ne deschid orizonturi din cele mai largi. Le înţelegem ca revelaţii, un fel de revelaţii indirecte, dacă socotim că lumina care l-a orbit pe Saul pe drumul spre Damasc a fost o revelaţie directă. Aceste gesturi mărunte ne arată Dragostea, Viaţa, Calea.

Citisem în cartea lui Paul Tournier, Personajul şi persoana, o întâmplare. Unul dintre personaje descrie o revelaţie trăită de el, şi în care nu pomeneşte direct Persoana divină. Cu toate acestea, întâmplarea respectivă, el o numeşte revelaţie, o bulversare a traseului evenimenţial. Un eveniment care i-a schimbat viaţa.

Era adolescent, o ducea bine, făcea parte dintr-o familie bogată. În această linearitate a vieţii lui interveni războiul, şi totul se duse de râpă. Urmărit fiind de nazişti, fugea dintr-o localitate în alta ca un vagabond. La un moment dat, văzu în stradă un vânzător ambulant care vindea brioşe. Îi era o foame cumplită, dar n-avea nicio leţcaie, aşa că nu putea să-şi cumpere râvnitul aliment.

În acel moment, un călugăr cerşetor se apropie şi îşi cumpără o brioşă. Dar când se-ntoarse să o ia din loc, îl văzu pe tânărul aflat în apropiere. În loc să muşte din brioşă, întinse mâna şi i-o oferi acestuia.

Ei bine, pentru acest personaj, întreaga existenţă se schimbase în acel moment când primi brioşa. “A fost o revelaţie, a mărturisit el. M-a făcut un alt om.”

A fost o revelaţie, pentru că brioşa aceea i-a astâmpărat foamea, nu doar fizică, ci şi pe cea interioară. Un gest de bunăvoinţă, un gest de sacrificiu din partea semenului său i-au arătat Dragostea, Viaţa, i L-au arătat pe Dumnezeu.

Oare suntem noi agenţii unor revelaţii indirecte?

Ia tu brioşa!

Trata(men)t de greaţă

Greaţa a ajuns la fel de comună ca pâinea. Unii se descurcă cu emetiralul, alţii se rezumă la constatarea disconfortului digestiv, iar alţii n-au nicio greaţă.

Iniţial, mi-am zis că “Hristos a înviat!” se potriveşte în orice zi a anului, deci nu e neapărat nevoie de simultaneizarea cu momentul. Plus că ceilalţi - “mai puţin (drept)credincioşi” - se salutaseră aşa cu o lună înainte. Mă gândeam că moartea unora durează mai mult de “trei zile şi trei nopţi”, deşi nu ştiu cum iese socoteala în matematica învierii. Orice-aş face, tot 2 nopţi ies la socoteală. Dar nu-mi bat capul cu asta.

Chestiunea e că s-a prelungit ruptul perdelei, moartea macului, din motive de… greaţă. Nu, nu e vreo sarcină pe rol, nici friptura de miel nu-i de vină, nici măcar sondaj-ul/-ele care-ţi întorc stomacul pe dos. N-or mai pocnit reactoarele nucleare, nici nu s-a contaminat apa de la robinet.

Şi nu-i de incriminat nici foaia scrisă de caiet, băltind sartrian.

Zice-se că şi de la depresie poţi da în greaţă. Iată despre greaţă şi vomă pe înţelesul tuturor. Dar nici depresia nu-i la mijloc, bat-o vina!

Am primit o declaraţie…

…şi-o dau mai departe pe proprie răspundere.

Unii au zis că-i banc sec.

Alţii că-i scurtă şi la obiect.

Alţii că-i răsuflată. (De parcă ar fi fost cu gaz. Sau gaze. :P. Iar îmi amintesc de studenţii ăia care au scris că i-au gazat pe turişti la hotel, în loc să-i cazeze).

Şi încă unii au zis că-i o prostie.

Şi încă alţii că nu-i originală.

Pentru că toţi s-au deprins cu de-clişeizarea. Şi-s deştepţi şi declară (pe proprie răspundere) muuult mai poetic.

Dar nimeni nu L-a întrecut până acum:

Te iubesc cu o iubire veşnică. De aceea îţi păstrez bunătatea Mea.