…s-a rupt în două

Am încărcat pe frontispiciul blogului un mac sfâşiat, sfârşit pe caldarâm. De fapt, doar petalele lui. Petalele rupte de tulpină şi frunze. O imagine a morţii.

*

“Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat…” (Mt 27, 51)

Azi a fost ziua sfâşierii. Dumnezeu S-a lăsat sfâşiat: între iubirea de oameni şi iubirea de Fiul.

Niciun miracol n-a fost imposibil de realizat la cuvântul Lui, însă miracolul iertării cerea vărsare de sânge, nu doar rostirea.

Moartea Lui a fost urmată de învieri ale sfinţilor adormiţi. Sfâşiere cu două tăişuri.

M-am gândit apoi la alte despicări în două.

Despicarea în două a Mării Roşii. Pentru evrei e salvatoare. Pentru egipteni, doar o amăgire!

Când au pretins cele două mame înaintea regelui Solomon, fiecare separat, că al ei este copilul care urma să fie mâncat din cauza foametei, Solomon le cere oamenilor să-l taie în două pe copil şi să dea câte o jumătate fiecărei mame. Însă adevărata mamă nu îşi vrea copilul sfâşiat. Preferă să-l ştie în mâna celeilalte mame, dar să nu fie sfâşiat…

Elisei priveşte cum e răpit Ilie la cer în carul de foc şi… îşi sfâşie hainele în două. Apoi, cu mantaua lui Ilie, Elisei despică în două Iordanul.

Unii martiri au fost tăiaţi în două cu fierăstrăul.

Sfâşierea în două e salvatoare. Între ce şi ce ne-am sfâşiat azi?