lumea adam(a)ică

După ce a cinat cu prietenii, a rămas singur…

Acest paradox al singurătăţii între ceilalţi ne-a rămas pe buzele gândului. Nu era singur… era cu prietenii cei mai apropiaţi… cufundaţi într-un somn-absenţă ce sporea infernal însingurarea.

Când pentru prima dată am rămas fără prietena cea mai apropiată, am scris poezii de jale şi dor. Mi le-am notat într-un caiet şi le reciteam parcă pe furiş… pe furiş de mine…

Mergeam cu corul de copii pe sate. Cântam, recitam. Era un univers de taină. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată. Dacă era vreme bună, ne-aşezam pe iarbă, într-un luminiş, ne deşărtam bocceluţele şi mâncam “de obşte”. Pe dirijorul nostru îl îndopam întotdeauna cu prăjituri, din cauză că-l iubeam prea mult şi ne supăram dacă nu gusta din prăjiturelele fiecăruia. Apoi mergeam cu prietena mea cea mai bună şi culegeam flori, făceam coroniţe, şi brăţări, şi inele din flori. Întotdeauna ne rugam împreună când eram suficient de departe de râsetele tovarăşilor noştri zburdalnici. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată.

Şi-a venit o zi când ea a plecat departe. I-am scris:

Continue reading Un psalm de cină (rod)arghezian…