Îl iubesc ca pe ochii din cap

Ştim că asta înseamnă a iubi foarte mult / foarte tare / din tot sufletul / din toată inima etc. etc. Obiectul atracţiei manifestă o puternică impresie asupra noastră, atenţia ni se îndreaptă inevitabil într-acolo, îi acordăm timp mai mult, suntem dispuşi la sacrificii.

Cineva, ceva devin idolii noştri: anumite persoane, propria persoană, o calitate - puterea, frumuseţea, inteligenţa, trupul cuiva sau propriul trup, diverse obiecte - naturale sau modelate de mâna omului (din lemn, metal, sticlă, piatră etc.), unele animale, corpurile cereşti, diverse forme de relief, fenomene ale naturii, un vis, o halucinaţie etc.

…eram idolatru după femeia mea, aş fi trecut prin foc să o port pe braţele mele… (Chateaubriand)

O iubea ca pe ochii din cap…

În societăţile arhaice, idolii erau adoraţi îndeosebi din cauza fricii. În faţa anumitor calamităţi, oamenii se vedeau neputincioşi, aşa că adorau zeii - ciopliţi, modelaţi, făuriţi de mâinile lor - pentru a fi păziţi de sinistre. Zeii erau adoraţi şi din motive “utilitariste” - ei erau cei care dădeau ploaie pentru creşterea recoltelor, scoteau animalele în calea vânătorilor etc. Strâns legată de prezenţa idolilor în case, a terafimilor, e prezenţa obiectelor magice, a amuletelor, talismanelor…

Rahela nu îşi putea imagina existenţa departe de idolii din casa tatălui ei, Laban. Când trebuie să iasă din casa părintească, ea fură idolii şi îi ascunde. Îi iubea ca pe ochii din cap… Mai mult decât pe soţul, pe sora ei, Lea. Însă un păcat nu prea există izolat, aşa că, în momentul în care Laban îl ajunge din urmă pe Iacov şi îl ia la rost că i-a furat dumnezeii, Rahela trebuie să mintă dacă vrea să rămână în posesia idolilor ei preţioşi. Când Laban începe şi scotoceşte corturile în căutarea lor, Rahela îi ascunde sub samarul cămilei şi se aşază deasupra, iar când Laban termină căutatul fără sorţi de izbândă, Rahela refuză să se dea jos de pe cămilă pentru a-şi lua rămas bun de la părintele ei. Pretinde că i-a venit rânduiala femeilor şi îşi “tăinuieşte” cu o minciună furtul. Faci un rău, mai urmează altele. Idolatrie, furt, minciună…

Pentru israeliţi, orice reprezentare a divinităţii era prohibită. Sculptarea idolilor era socotită un act de nebunie şi o scârbă înaintea lui Dumnezeu:

Nici unul nu intră în sine însuşi, şi n-are nici minte, nici pricepere să-şi zică: „Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne şi am mâncat-o: şi să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăţi din lemn?” (Is. 44, 19)

Pygmalion îşi face idol din propria operă. Ajunge atât de posedat de sculptura sa, încât îi cere lui zeiţei Venus să-i dea viaţă. Câţi nu fac azi din propria muncă un idol?

Idolatria îmbracă numeroase forme şi azi. Nu e vorba doar de prezenţa obiectelor recunoscute ca atare, ci şi de adoraţia faţă de cântăreţi, actori, artişti plastici, regizori, predicatori celebri, oameni politici, sportivi etc. care devin “obiectele” atracţiei.

În alte culturi, oamenii continuă şi în zilele noastre să se închine la râu, la munte, la Soare, la diferite animale.

În cultura noastră, există şi forme de idolatrie pe care mai greu le identificăm ca atare. Adoraţia faţă de anumite sporturi sau jocuri.

*

Într-o emisiune despre jocurile de noroc, a fost prezent la un moment dat un bărbat care iubea ruleta ca pe ochii din cap. Bărbatul avea un loc de muncă, nu avea familie, şi tot ce câştiga cheltuia la ruletă. A fost filmat acasă, în locuinţa sa - o cameră şi o baie, fără bucătărie. În cameră nu avea decât o saltea şi o pătură, şi pe un stativ metalic, câteva haine - strictul necesar. Nu avea iubită, nici prieteni. Singura destinaţie după serviciu era localul unde exista ruleta. În afară de banii pe care-i dădea pe chirie şi masa foarte frugală, tot ce câştiga cheltuia la ruletă. Spunea că are o “relaţie magică, fizică” cu masa de joc.

Afară sunt idolatrii, închinătorii la idoli… Ce, pe cine iubim cel mai, cel mai, cel mai mult? Ca pe ochii din cap…