Uite că nici la nivel de factori de decizie nu se stă mai bine. Antecedente cu meciuri întrerupte din cauza aruncării obiectelor pe terenul de joc au mai fost. Însă tot procesul acesta până se pune punctul pe i şi se zice ceva clar la noi seamănă cu o zarvă amplificată de televizoare, nu cu un demers raţional, astea sunt faptele, ăştia făptaşii, astea pedepsele. Asta e!

Sa inteleg ca nu trebuia sa scriu despre fotbal?
Dar eu mai urmaresc meciurile din cand in cand.

Acest articol nu e despre fotbal neaparat. E o paradigma a jocului care a fost incalcat si, prin urmare, anulat.

La fel ar fi si in baschet, si in patinajul artistic etc.

Tocmai m-am uitat la emisiunea lui Tucă despre evenimentele de la meci. Încă nu se ştie ai cărei echipe erau acei suporteri care au aruncat cu moneda şi bricheta (astea sunt cele două obiecte). Deşi spun că au identificat 4 persoane care au aruncat cu obiecte, dar nu se ştie dacă ei sunt aceia sau mai caută pe alţii… Mai aşteptăm…

Se vorbea de faptul că arbitrul e în măsură să decidă dacă, după lovituri, e sau nu în stare să continue meciul. Este la latitudinea lui. Se subliniau două lucruri aici: dacă arbitrul a fost lovit sau nu (lucru evident că da) şi dacă a fost capabil să mai continue jocul sau nu (lucru care nu poate fi verificat). Ei, ăsta mi se pare un mod absurd de a judeca situaţia, fie el şi din partea unui arbitru aşa mare ca cel care s-a pronunţat asupra acestei chestiuni. Punem problema în termeni de capacitate de a continua jocul după două lovituri în cap din tribună? NU punem problema unei măsuri împotriva comportamentului animalic al suporterilor, nu punem problema expunerii în continuare a arbitrului (şi a oricărui jucător de altfel), nu punem problema regulii respectate (că despre asta vorbim)… Punem problema capacităţii fizice a arbitrului…

Articolul a mers pe paradigma regulilor respectate au ba. Însă e clar că se complică lucrurile, când interesele sunt mari, când e vorba şi de sume mari în joc, nu doar miza jocului corect faţă de regulile ştiute, încetăţenite.

Din păcate, nu se pot controla nici reacţiile jucătorilor, care, după cum se vede, sunt la fel de condamnabile ca ale spectatorilor.

http://www.mediafax.ro/sport/iordanescu-este-pacat-pentru-fotbalul-romanesc.html?1689;2470179

În privinţa conducătorilor, sunt de acord, pentru că de multe ori ei sunt cei care formează publicului spectator şi telespectator tipare de reacţie la anumite conflicte ce apar între echipe (şi nu ştiu cum se face, dar întotdeauna există cel puţin câte un conflict între patroni, manageri, antrenori…). Vezi atitudini superioare, îngâmfate şi (nu polemice, ci) certăreţo-agresive. Există şi la nivel “înalt” – precum la nivelul spectatorilor – o extindere a competiţiei – care ar trebui să rămână pe terenul de fotbal strict – şi în celelalte sfere ale vieţii. Adversarii nu ştiu să se respecte, presei îi face plăcere să işte mereu scandaluri între ei (chiar acolo unde ele nu există şi mulţi le muşcă, din păcate), iar, când e vorba de participări la campionatele europene pe cluburi, nu ştiu să se desprindă de propriile orgolii ca să dorească binele celorlalte echipe româneşti participante, chiar dacă ele nu le sunt adversare în cadrul campionatului acela.

În privinţa suporterilor, exact acelaşi lucru. Iar de aici – marea tragedie: copiii, adulatorii jocului şi vedetelor de pe ecran, sunt viitorii suporteri, viitorii fanatici. Ba nu, greşesc: sunt deja! Şi am ocazia să văd în fiecare zi manifestări violente sau aproape violente între ei pentru simplul fapt că unii ţin, de exemplu, cu Rapid, alţii cu Steaua. Ură de moarte între suporteri şi conducători => ură de moarte între telespectatori.

Aşa a ajuns sportul; rege!. Un joc care a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte. Un joc care a ajuns să nască ură, în loc de respect.
Şi fotbalul, la fel ca alte activităţi, scoate din noi exact ceea ce suntem…