Să recapitulăm:
Înjurăturile, ocările, sudalmele, invectivele, injuriile, imprecaţiile, suduielile sunt folosite mai ales
1) în cazul unor trăiri psihologice intense: bucurie, mânie, stress, nervi, uimire,
2) sunt folosite cu o frecvenţă mai mare de către persoanele educate într-un mediu unde nu se practică o cenzură lingvistică (să o numim aşa!)
3) şi sunt, la fel, utilizate mai des de către persoanele care petrec timp îndelungat într-o colectivitate în care înjurăturile sunt la ordinea zilei.
Am văzut cum funcţionează metaforic sintagmele legate de numele diavolului în mentalitatea tabuizantă. Intenţia nu e de a face un inventar al înjurăturilor. După cum am precizat de la bun început, am făcut analiza din perspectiva puritanului, a celui care nu le foloseşte de obicei. Ceea ce intenţionez în continuare este să arăt că unele expresii pe care le considerăm injurioase funcţionează ambivalent: exprimă şi o uimire sau o bucurie mare, şi mânia, furia pe cineva. Apoi, există cuvinte care nu sunt în general tabu, însă când primesc o anumită conotaţie şi sunt rostite într-o discuţie încinsă, funcţionează exact ca înjurăturile. Ele se golesc de semnificaţie, iar valoarea imprecativă o dă intonaţia cu care sunt folosite sau intenţionalitatea. În al treilea rând, aş reaminti citatul din prima parte: cine îşi poate ţine în frâu limba îşi poate ţine în frâu întreg trupul. Să-l considerăm ca un deziderat!
Să-mi bag piciorul
O expresie care nu e elegantă, dar e folosită des, şi de ei, şi de ele, şi la piaţă, şi la facultate, şi în casele celor ce se consideră a fi evlavioşi. O variantă actualizată, pe care tocmai am aflat-o, este “să-mi bag stickul” - dacă tot sunt folosite USB-urile peste tot.
Read the rest of this entry ?