lumea adam(a)ică

Nu am ce să vă spun mai mult decât aţi auzit la ştiri, la radio, mai mult decât aţi citit în ziare, pe internet. Cosmin Contra a ales să joace în meciul Getafe – AEK Atena, chiar dacă a aflat cu ceva timp înaintea meciului că tatăl său s-a stins din viaţă. A făcut un meci excelent, a marcat, a fost aclamat de întreg stadionul, spectatorii şi-au manifestat solidaritatea cu el. A dedicat victoria părintelui care nu mai era… şi totuşi… era!

Mi-a plăcut Contra pentru lecţia de dedicare pe care ne-a dat-o!

Mi-a amintit de clasicul conflict dintre datorie şi iubire, chiar dacă aici nuanţele diferă. Oricine ar fi înţeles că a participa alături de cei dragi la durerea provocată de moartea părintelui este un motiv suficient pentru a sări peste o îndatorire contractuală.

Mă cheamă iubirea, nu mă lasă datoria. Cineva spunea cândva: “Sunt sfâşiat de dilemă, ca un ceai turnat în două căni deodată”. Fotbalistul a ales: din iubire, îmi fac datoria.

Lecţia de dedicare. Gestul lui Cosmin Contra de a face un meci de excepţie şi de a-i dedica victoria tatălui său, secerat de cancer, mi-a amintit de un dialog celebru:

- Doamne, lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.

- Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te să vesteşti Împărăţia lui Dumnezeu.

Desigur, şi aici, nuanţele sunt diferite. Cosmin Contra şi-a îngropat tatăl, cum se cuvine. Însă, alegerea lui de a juca meciul în loc să dea fuga acasă cu primul avion, ne provoacă. Oare cum ar arăta creştinismul dacă toţi urmaşii lui Hristos ar alege să câştige încă un meci pentru Împărăţie înainte de a-şi îngropa morţii?