lumea adam(a)ică

Se făcea că urcam un povârniş
ca un arcuş
îl ştiam ca-n palmă
de câte ori îl suisem
cu bucuria
sărutului luminii
deasupra?

Urcam şi-acum ca altădată
dar povârnişul meu
copilăresc
se prefăcuse-n munte
nemaiştiut
nemaiumblat
legato de expresie
într-o gamă
neinventată
şi fiecare nouă
crăpătură
de stâncă
în care-mi adânceam
degetele
purta neînţeles
amprenta mea

Uneori la răstimpuri
se făcea că amprentele mele
se suprapun
amprentelor tale
că tu trecuseşi pe-acolo
sau poate încă erai
să-mi aţii privirea
către lumină
ştiam
ştiusem
amândoi
că sus urmează sărutul