lumea adam(a)ică

Un fel de prolog
Unde era zâmbetul Ei, pulsa viaţa. Unde cădea o lacrimă de-a Ei, pulsa viaţa. Când Dumnezeu a luat-o, viaţa n-a mai avut (acelaşi) puls. Sunt paisprezece ani de când Ea nu mai e. Amintirea-I, în schimb, ne însoţeşte, ne farmecă. Textul care urmează îi este dedicat.

Pentru mulţi, relatările de felul acesta nu sunt relevante, pentru că, mi se spune, a percepe evenimentele într-un mod miraculos e doar o chestiune de background, de educaţie. Minunile nu sunt necesare.

Pentru aceia puţini, care cred, voi mai rosti o silabă de miracol, pentru că Ea, cu ochii verzi şi un ten frumos, de invidiat, a fost o femeie căreia Dumnezeu i-a onorat credinţa.

*De lecturat cu Il Divo şi Nicos pe-aproape.

I. Pretextul pentru a fugi afară
Doi tineri au venit să-i vorbească mamei într-o după-amiază, care le-a rămas, cu siguranţă, bine întipărită pe retina memoriei.

Noi, copiii, aveam un tic. Abia aşteptam să vină cineva s-o ţină ocupată pe mami, ca s-o zbughim afară la joacă. Uneori, când ieşeam fără permisiune, o încasam la întoarcere, mai ales de la tata. Acum, tata era după-masă la serviciu, aşa că urma să se întoarcă abia pe la 22.30.

“Tinerii aceştia, veniţi să o ţină pe mama ocupată, au picat la ţanc”, ne-am zis.

Continue reading Din miracolele copilăriei mele (4) – Când nu ştie stânga ce face dreapta…