Din miracolele copilăriei mele (4) – Când nu ştie stânga ce face dreapta

ianuarie 29, 2008 at 11:13 am | In De miraculis, De probă | 22 Comments
Tags: , , , , , , , ,

Un fel de prolog
Unde era zâmbetul Ei, pulsa viaţa. Unde cădea o lacrimă de-a Ei, pulsa viaţa. Când Dumnezeu a luat-o, viaţa n-a mai avut (acelaşi) puls. Sunt paisprezece ani de când Ea nu mai e. Amintirea-I, în schimb, ne însoţeşte, ne farmecă. Textul care urmează îi este dedicat.

Pentru mulţi, relatările de felul acesta nu sunt relevante, pentru că, mi se spune, a percepe evenimentele într-un mod miraculos e doar o chestiune de background, de educaţie. Minunile nu sunt necesare.

Pentru aceia puţini, care cred, voi mai rosti o silabă de miracol, pentru că Ea, cu ochii verzi şi un ten frumos, de invidiat, a fost o femeie căreia Dumnezeu i-a onorat credinţa.

*De lecturat cu Il Divo şi Nicos pe-aproape.

I. Pretextul pentru a fugi afară
Doi tineri au venit să-i vorbească mamei într-o după-amiază, care le-a rămas, cu siguranţă, bine întipărită pe retina memoriei.

Noi, copiii, aveam un tic. Abia aşteptam să vină cineva s-o ţină ocupată pe mami, ca s-o zbughim afară la joacă. Uneori, când ieşeam fără permisiune, o încasam la întoarcere, mai ales de la tata. Acum, tata era după-masă la serviciu, aşa că urma să se întoarcă abia pe la 22.30.

“Tinerii aceştia, veniţi să o ţină pe mama ocupată, au picat la ţanc”, ne-am zis.

Continue reading Din miracolele copilăriei mele (4) – Când nu ştie stânga ce face dreapta…

Kusturica – mistificarea demistificării?

ianuarie 18, 2008 at 1:03 pm | In (D)evenimenţial, De vină | 2 Comments

O înmormântare, după înţelesul tradiţional, este înhumarea unui trup din care viaţa s-a dus. De regulă, înmormântarea se derulează conform unui ritual pe care comunitatea îl (re-)cunoaşte.

Dust to dust, ashes to ashes! (În paranteză fie spus, am citit motto-ul într-un context publicitar. Reclamă la ce credeţi? …la aspiratoare.)

Înainte de a trece la o altfel de înmormântare, să ne mai amintim de semnificaţia expresiei “mut ca un mormânt”. Tăcerea, muţenia, sunt în acest context, al nefiinţei, semne ale neputinţei noastre de înţelegere şi exprimare a ceea ce ne depăşeşte definitiv. Nu “mut ca o lebădă” (Blaga), ci “mut orice mormânt” (Macedonski).

Emir Kusturica a avut o idee cu totul artistică, să recunoaştem, când a purces la înmormântarea celui mai prost film al lumii. A făcut acest lucru în cadrul Festivalului de Film şi Muzică “Küstendorf”.

Dacă suntem relativ obişnuiţi, încă din secolul trecut, cu exerciţiul demistificării, iată că acum suntem în faţa unui scenariu cu dublă bătaie: în sicriu, în loc de trupul neînsufleţit, sunt aşezate rolele filmului. Regulile tradiţional acceptate sunt violentate. Demistificarea e la ea acasă.

Paradoxal, în jurul sicriului nu se află apropiaţii fiinţei trecute în nefiinţă. Dar ritualul tradiţional religios este urmărit “pas cu pas”, bocitoarele jelesc, fără să le doară – un exerciţiu spectacular, exteriorizat… Preotul oficiază slujba. Demistificarea este dublată de un efort mistificator:

Video Küstendorf

Să resemnantizăm zicala: dust to dust, “filmul s-a reîntors în film”. Evenimentul înmormântării, cu toate momentele sale, a fost imortalizat pe peliculă.

Să resemantizăm muţenia: “mut ca un mormânt”… rolele îngropate vor “amuţi” până le va dezgropa cineva. Atunci vor grăi din nou. Iar copiile lor nu se vor opri din bolboroseală…

Toată această ceremonie (de)ceremonializată, absurd simbolică, ne face să ne întrebăm: ce le vom spune copiilor noştri când vor vrea să-şi înmormânteze primul desen nereuşit cu preot şi bocitoare?

Învăţaţi-i să păzească TOT ce v-am poruncit!

Corali(gi)ei

ianuarie 5, 2008 at 12:24 am | In De (la) prieteni, De îngânat | 13 Comments

coral.jpgpână la capătul iubirii
cu liftul plutitor
şi cohen pe-aproape
luminile răsfrânte
pe bluzele alb-violete
în dansul fără semnalul cenzurat
de aerul rarefiat
în dansul lor de dincolo de
ţipetele nenăscuţilor
rotunde în plinul rotund

regele, da, regele -
parodia definitivă -
înfăşurat în (semi)bolta
cu stele căzătoare
incendiat în mijlocul pieţei
în liftul plutitor către capătul
iubirii alb-albastre
licoarea a fost înghiţită
dar vraja a rămas nerostită
în loc de chemarea la rugăciune
se-aude din vârful minaretului
melodia prieteniei
lui michael w. smith

2008 – De veghe pe prag

ianuarie 1, 2008 at 12:18 am | In (D)evenimenţial | 4 Comments

Iată-ne pe prag de 2008! Câteva ghesuri mă “trezesc” la rostire. Ultima noapte din an, o vigilia, adică stare de veghe!… Revelionul nostru ne evocă etimologic franţuzescul réveiller = “a trezi”, “a aduce la viaţă”…

Prima vigilia: Îmbrăcarea straielor de sărbătoare. Momentele vegherii nu sunt cele soldăţeşti, se înţelege…
În sărbătoare, omul intră cu straie noi…
De regulă.
Dar straiele inimii?

Secunda vigilia: Timpul liturgic. Timp. Timp. Timp. Nu eternitate. Veghe şi rugă… înfrigurate. Nu ştiu ce se strigă, nici ce se cântă de la ferestre, de pe acoperişul caselor, de la catedre, din amvoane şi strane…

Eu mă fac musafirul Cuvântului pentru o cină réveillon-ică. Mi se serveşte motto-ul pentru 2008. Magnifique!

“Îmi ridic ochii spre munţi, de unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul“.

Ştiam pe de rost psalmul acesta de pe la 10 anişori. În schimb, acum are o semnificaţie nou-nouţă, ca pâinea caldă frântă de Preaiubit după o reţetă recent inventată, ca vinul turnat din belşug la vreme de veghe… pe prag… în paharele inimii.

Tertia vigilia: O lumină ireală, ţâşnită din combinaţia de roşu de cărămidă şi galben de lut. Un soi de incandescenţă la minus 8 grade, pe când drept-credincioşii ieşeau din catedrală…
Lumină mistică… vigilia(ntă).

În arrière-plan, nunţile de la Poarta Sărutului, flori, tort(uri), oficialităţi şi şampanie.

Quarta vigilia: Am îmbrăcat mantaua invizibilă. Dintr-o încurcătură de mantale: soldăţească, bisericească, gogoliană, jidovească?

Harrypotterească!…

Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.