lumea adam(a)ică

AVERTISMENT!!! Urmează imagini şocante! Nu duceţi lectura mai departe cei care nu suportaţi! Fac această precizare, pentru că am asistat la câteva reacţii neplăcute în momentul derulării lor pe un ecran, în faţa altor privitori!

Acesta este al IV-lea episod dintr-o poveste adevărată de credinţă şi viaţă. Dora era în situaţia de a renunţa la gemenii pe care îi purta în pântec sau de a risca să moară, pentru că lichidul în exces îi punea viaţa în pericol în orice moment. Puteţi citi episoadele anterioare aici, aici şi aici sau urmărind articolele din categoria “De (ne)crezut”.

Lupta pentru fiecare gram în plus

“În momentul în care i-am văzut, atât de mititei şi neajutoraţi, n-am putut decât să mă încredinţez şi să îi încredinţez pe ei în mâna Celui Atotputernic care mi-a îndrumat paşii acolo şi m-a vegheat în fiecare clipă să ajung să îi văd cu ochii mei. Am aflat ulterior că am fost la un pas să-mi pierd viaţa, deoarece, aşa cum s-a exprimat medicul, uterul meu a fost nu mare, ci uriaş, putea să cedeze şi să-mi provoace moartea, mie şi copilaşilor. În fiecare zi urmăream cât puneau în greutate, erau zile în care puneau zece grame, alteori mai multe, alteori scădeau. Erau zile în care mă bucuram, şi zile în care mă îngrijoram teribil, căci, fiind atât de mici, medicii făceau tot ce ţinea de ei, dar copiii trebuiau să lupte cu trupurile lor micuţe să supravieţuiască, iar progresele se vedeau foarte greu.

De multe ori se întâmpla să le las 100 ml de lapte să fie hrăniţi cu sonda, iar asistentele îmi spuneau că unul mânca 3 ml, 5 sau 7, iar celălalt 5 ml, 6 sau 9. Am avut emoţii pentru fiecare gram pe care l-au pus şi îmi notam în fiecare zi ce progrese făceau sau dacă scădeau în greutate. Mă rugam neîncetat să aducă Dumnezeu ziua în care să pot ieşi din spital cu ei.”

În următoarele două imagini este Tedi, pe când avea 1kg. A avut nevoie de o lună de zile să adauge 250 grame la cele 750 grame cât a avut după naştere. Cândva, Tedi va vedea pozele acestea şi va spune: CE-AM FOST şi CE-AM AJUNS!

Dacă vă uitaţi cu atenţie la mâna Dorei, veţi realiza care este dimensiunea căpşorului lui Tedi. Practic, îl putea ţine cu degetele, nu avea nevoie de podul palmei.

Eu i-am văzut pe gemeni când Tedi avea 750 gr. şi Luca 1.340. Aşa am citit pe fişa de pe incubatoarele lor. Tedi pusese 10 grame, iar apoi scăzuse iar la 750. Prima dată am văzut incubatorul în care se afla Tedi. E greu de spus în cuvinte ce simţi în faţa unei făpturi atât de mici. Nu se vedea decât piele adunată în jurul a ceva ce ar fi urmat să fie cândva osatură, dacă ar fi rezistat provocării vieţii. Căpşorul îi era cât o minge de tenis de câmp. Şi-a deschis ochii exact când mă aflam acolo şi mi s-a părut incredibil!

M-am uitat cu atenţie la căpşorul lui şi am văzut firele de păr. ÎN ACEL MOMENT, MI-AM AMINTIT VERSETUL: PÂNĂ ŞI FIRELE DE PĂR DIN CAP VĂ SUNT NUMĂRATE!

Deci, înaintea lui Dumnezeu, Tedi conta ca o fiinţă vie, cu firele de păr numărate… Numai El ştia cât va trăi, care-i va fi numărul zilelor, dar, oricum, profesorul de la Cluj spusese că nu are nicio şansă să supravieţuiască. Acel procent de 1% era pentru Luca. Tedi nici nu intra în calcul… Şi m-am gândit că Dumnezeu a onorat credinţa Dorei şi a tuturor celor care au susţinut-o în rugăciune. Nu ar fi putut trece pe aici fără sprijinul soţului ei, al familiei şi al bisericii care s-a rugat pentru ei la fiecare program, şi dacă era întâlnirea tinerilor, şi dacă era Cina.

În următoarea imagine este Luca. El era “uriaşul” dintre cei doi, aproape dublu în greutate faţă de Tedi. Când a fost făcută fotografia, Luca avea 1.640 grame.

În vreme ce Luca este lăsat acasă, “în pătuţul lui”, Tedi rămâne în spital încă o lună

“După o lună jumătate, Luca a ajuns la greutatea de 2.590 grame şi am fost sfătuită să vin cu el acasă. Tedi avea doar 1.390 gr., era încă în incubator şi era hrănit artificial. Mergeam săptămânal de la Oradea la Debrecen ca să îl văd şi, în acelaşi timp, mă bucuram că unul dintre gemeni era acasă cu mine. Când mergeam să-l văd pe Tedi, îl lăsam pe Luca în grija sorei mele, iar când venea momentul să mă despart de Tedi, care trebuia să rămână în spital, mi se rupea inima în două, chiar dacă ştiam că Luca mă aşteaptă acasă. Tedi a mai rămas în spital o lună de zile, până a atins greutatea de 2.350 grame.

Când mi-au dat medicii vestea că îl pot aduce acasă, nu-mi venea să cred. Am mers de urgenţă după el şi am avut o bucurie extraordinară când i-am văzut pe amândoi, în sfârşit, acasă. Cu greu poate cineva înţelege o astfel de bucurie şi, oricum, nu am cuvinte ca să o descriu. Aveam inima plină de recunoştinţă şi mulţumire înaintea Celui care a făcut pentru mine şi familia mea această minune.”

Tedi şi Luca împart, în sfârşit, acelaşi pătuţ. Stau deja la taclale.

În următorul şi ultimul episod, vă povestesc cum au fost duşi la binecuvântare Tedi şi Luca pe când împlineau 3 luni. A fost impresionant.

continuarea aici