Tu eşti îngerul meu
noiembrie 4, 2007 at 9:26 pm | In De viaţă | 8 CommentsAzi ne-am gândit la o ipostază infantilă a îngerului.
Doarme ca un îngeraş / e un înger de copil / să vă trăiască îngeraşul! – sunt expresii pe care le auzim zi de zi.
Din reflex, asociem îngerii cu fiinţele iubite: copii, iubit / iubită, părinţi. Ne gândim în primul rând la îngerii luminii, luminoşi, luminaţi, nu la cei căzuţi, la îngerii întunericului.
Cu toate că atunci când îngerii se arată în Scripturi, încep de obicei prin a le cere oamenilor: “Nu vă temeţi!”, după cum scrie Andrei Pleşu în Despre îngeri – înseamnă că apariţia îngerului nu este una liniştitoare, ci este una violentă, înfricoşătoare – reflexul imaginativ pe care ni l-am format este acela de îngeri drăgălaşi, blonzi, albicioşi, eventual durdulii la faţă. Ei au aripile albe, întinse sau nu, faţa luminată, gata de zbor sau zburând, cu un nimb deasupra capului… Această tendinţă de reprezentare infantilă sau efeminată, a fiinţelor angelice a fost consacrată de baroc şi rococo, după cum afirmă Andrei Pleşu.
Nu ne-am propus un tratat de angelologie, desigur. Ne-am gândit pur şi simplu la felul în care asociem în sinea noastră fiinţele angelice – pe care nu le vedem – cu fiinţele aflate în proximitatea noastră – pe care le vedem – sau cu cele care nu mai sunt în viaţă, pe care le-am considerat cândva “îngerii noştri păzitori”. De mici am crescut (unii dintre noi) cu Îngeraşul pe buze:
Înger, îngeraşul meu
ce mi te-a dat Dumnezeu,
totdeauna fii cu mine
şi mă-nvaţă să fac bine.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
eu sunt slab, tu fă-mă tare,
şi-n tot locul mă păzeşte
şi de rele mă fereşte.
(Şi toţi copiii să zică în cor: Amin.)
Iată şi acest înger de copil, într-un exerciţiu fizic şi metafizic. Oare zice Îngeraşul? E cu mâna-n partea inimii din dreapta…
Cine n-a auzit măcar o dată în viaţa lui spunându-i-se: Tu eşti îngerul meu?!
Trebuie să fie tare nefericit cel care n-a auzit niciodată astfel de cuvinte, deşi se poate să i le fi spus părinţii pe când amintirile nu i se formaseră încă. Sau nu era în stare să le formuleze…
Un lucru este cert: aceşti micuţi au îngeri care văd în permanenţă faţa Tatălui: “Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.” (Mat. 18:10)
8 Comentarii »
RSS pentru comentariile din acest post. Urmăreşte URI
Lăsați un comentariu
de (re)ţinut minte
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu.-
de (a)mestecat
Fictiune vs Realitate
-
-
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.
Cum sta asa usor in copac, chiar ma pune pe ganduri…
si ma face sa spun ca… tot ce se poate.
Da, intr-adevar; e ceva sa auzi propozitia aceea. Senzatia pe care am trait-o a fost ca nu sunt demna sa o aud; ca mai am mult; ca poate doar dincolo; ca voi mai invata multe… daca voi invata. As vrea ca, odata ce invat un lucru, sa ramana invatat. Din pacate, descopar ca trebuie mereu sa-l re-invat; tot cu alte coordonate, alte aspecte, tot mai complexe si mai dificile. Simplu ar mai fi sa inveti o singura data, ca o masina, precum calculatorul, nu?
Comentariu�Comentarii de Camix — noiembrie 4, 2007 #
Da, ar fi simplu. De când eram la liceu m-am întrebat de ce facem de mai multe ori aceeaşi greşeală? De ce nu învăţăm din prima? Repetiţia e mama învăţării, s-a zis. Şi uneori nu-i plăcut! Ştii, era o maximă care circula pe la Şcoala Duminicală: cel mai nefericit om e acela pentru care nu se roagă nimeni. M-am gândit la ea când am scris că eşti nefericit dacă nu te numeşte nimeni niciodată înger. Şi nu pentru că am putea fi îngeri, ci pentru că atunci când cineva descoperă în noi ceva îngeresc, suntem mai aproape de modelul divin… Aşa cred. Şi m-am referit la îngerul luminat, desigur, fiindcă pe cel întunecat îl numim demon…
Comentariu�Comentarii de A.Dama — noiembrie 5, 2007 #
Cand am dat peste un citat, am ramas pe ganduri:
The measure of success is not whether you have a tough problem to deal with, but whether it’s the same problem you had last year. — John Foster Dulles
Suna ingrijorator. Insa, poate ca nu vorbim de aceeasi problema, la acelasi nivel. Si daca e la acelasi nivel, cat de ingrijorator e? Ma gandesc ca mai poate fi vorba de slabiciuni detectate de cel rau asa de bine, incat stie ca oricand revine in punctul respectiv, pamantul e moale.
Comentariu�Comentarii de Camix — noiembrie 5, 2007 #
E drept că le ştie. Îmi imaginez o scenă de bandă desenată: un demon care şopteşte ceva, ştii, ovalul acela în care apare replica, în mijloc un om dus pe gânduri, iar între ei se interpune îngerul care apare de undeva de sus şi face sul chestiunea spusă de demon, ca să nu mai ajungă la… gânditor.
Şi Nicolae Moldoveanu avea un cântecel pentru copii cu versuri foarte sugestive:
Zilnic vin de dimineaţă
Doi – un înger şi un drac –
Ca să-ţi pună-n moara minţii
Gândurile lor din sac.
Şi refrenul era “păzeşte-ţi mintea”… So, cam aşa cu replica aceea a demonului făcută sul de înger. Dacă ne-a păzit mintea, ne e bine!
Comentariu�Comentarii de A.Dama — noiembrie 5, 2007 #
Fie ca solul protector, pazitor sa apara la timp…
Comentariu�Comentarii de Camix — noiembrie 5, 2007 #
Hm, poate apariţia lui la timp depinde tot de noi, de starea noastră de “santinele”.
Comentariu�Comentarii de A.Dama — noiembrie 6, 2007 #
[...] idealul – nevizibil – peste o prezenţă proximă, vizibilă. Am văzut că facem acelaşi lucru cu copiii. În cheie romantică, e un gest “la el acasă”. În “Înger şi demon”, [...]
Pingback de Tu es mon ange « lumea adam(a)ică — noiembrie 8, 2007 #
[...] are my angel(s) November 15th, 2007 Am urmărit în două postări anterioare cum asociem copiii şi iubiţii cu [...]
Pingback de You are my angel(s) « lumea adam(a)ică — noiembrie 15, 2007 #