lumea adam(a)ică

Un grup de braşoveni din localitatea Rupea a prezentat la sfârşitul săptămânii trecute, la Muzeul Satului, secvenţe ceremoniale dintr-o nuntă tradiţională. Mireasa a fost îmbrobodită, mirele, socrii, naşii, nuntaşii din alai au îmbrăcat cu toţii straie tradiţionale. Au pregătit carul de zestre, au jucat după datină, au rostit strigăturile, s-au jurat că mireasa şi mama ei au pregătit zestrea cu mâinile lor, au negociat o găină, naşul a fost curtat de o nuntaşă cu gura mare, au participat la ospăţ. (Mâncarea tradiţională nu s-a servit din tradiţionalele blide, ci din farfurii de unică folosinţă, dar asta e mai puţin important acum.)

Ceea ce e important, în schimb, este “jocul de-a…”, “ca şi cum…” ar fi fost miri.

Mirele şi mireasa s-au prins în joc. Întrebat fiind cum a ajuns să joace rolul, mirele a spus că a fost ales pentru calităţile sale de dansator. Oraţia, urările, binecuvântările, toate secvenţele ceremoniale au fost ca şi cum nunta ar fi fost adevărată, chiar dacă era vorba de un spectacol, de un “târg al tradiţiilor”, de un act de re-prezentare care cuprindea toate elementele necesare: o scenă (Muzeul Satului) – topos festiv, un timp (3 zile) – cronos festiv, un ceremonial – materia actului festiv, actorii care îşi jucau rolul, spectatorii care erau de faţă şi observatorii din afară.

Această dispoziţie mimetică e veche de când lumea, veţi spune. Cain, întrebat fiind unde este fratele său, se poartă ca şi cum ar fi nevinovat: “sunt eu păzitorul lui?” Chiar dacă nu e vorba de un act festiv, de un spectacol care să implice raporturile necesare între actori, spectatori, care să presupună o limitare spaţio-temporală etc., este, în schimb, vorba tot de un joc de-a… Aşa cum a făcut David, când s-a prefăcut nebun, făcea zgârieturi pe uşi, lăsa să-i curgă balele, făcea năzdrăvănii, astfel încât Achiş, împăratul Gatului, a sfârşit prin a crede că omul era chiar nebun: “Oare duc lipsă de nebuni?” – întreabă el iritat. Aici există “spectatori”, există “actor”, nu există raportul obişnuit între cele două părţi angajate în actul mimetic. Sara, la rândul ei, s-a purtat ca şi cum ar fi fost sora lui Avraam, nu nevasta lui. Raporturile, din nou, sunt diferite. Actul, în schimb, este acelaşi: jocul de-a…

Revenind la mirii care se jucau de-a nunta lor, ei au făcut acest lucru într-un interval de timp limitat, timpul destinat desfăşurării spectacolului. Surpriza care a avut loc la sfârşit, când a fost prezentată perechea de miri din 1974, ne-a adus în atenţie o glisare către viaţa reală, care este importantă. După ce vreme de mai mulţi ani au jucat rolul mirelui şi miresei, participând la nunta lor ca şi cum, cei doi s-au căsătorit “cu acte în regulă” şi au avut o nuntă adevărată. De atunci alcătuiesc un cuplu în viaţa reală.

Această glisare dintre actul mimetic şi realitate, dintre re-prezentare şi… prezent(are), acest “joc de-a”, acest “ca şi cum” care poate fi resemantizat ne dă de gândit. Pentru că fenomenul se întâmplă şi invers.

Suntem într-o relaţie şi ne purtăm ca şi cum am fi în acea relaţie.

Suntem într-un loc şi ne purtăm ca şi cum am fi acolo.

Cu Dumnezeu nu putem trişa de nicio culoare, e drept. Degeaba Îi spune Cain să-l caute pe Abel în altă parte. Înaintea Lui suntem cum suntem, nu putem fi ca şi cum. Faţă de ceilalţi însă, putem fi ca şi cum.

Jocul acesta de-a… în cazul actorilor îşi are partea sa de interogaţii puse pe tapet. Dar, prezenţa noastră în realitate, glisând către ca şi cum, ne obligă la autointerogare. Unde începe şi unde se termină cum suntem de fapt? Unde începe şi unde se termină ca şi cum?