lumea adam(a)ică

I.
Cine n-a tremurat măcar o dată că tovarăşii miliţieni îl vor prinde cu ceva în neregulă? Ieşirea dintr-un oraş românesc prin dreptul posturilor de miliţie era întotdeauna o ocazie de furnicături pe piele sau măcar de interogaţii: Oare totul e în regulă? N-am „păcătuit” cu nimic? Oare nu-s cu numere pare în duminica în care circulă maşinile cu numere impare?

Nu doar simplii cetăţeni îşi puneau astfel de întrebări. Şi cei care făceau parte din sistemul draconic aveau parte de furnicături când nu respectau prevederile Sistemului. Mi-amintesc o întâmplare cu un ofiţer care era în situaţia de a se căsători. De vreme ce relaţia cu Biserica era tabu, omul nostru s-a dus şi s-a căsătorit doar cu mireasa la un schit – izolat de „civilizaţie”, pe un vârf de munte neumblat, neştiut, să nu afle cumva tovarăşii colegi securişti că merge să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu, că are nevoie de prezenţa unui preot ca să treacă acest prag al vieţii lui. Cununia civilă a fost cu tot tacâmul: familie, colegi tovarăşi, chef şi voie bună, desigur. Dar, în acel moment în care s-a dus la schit, omul nostru a ştiut că avea nevoie de Dumnezeu!…

Aşa a ştiut mama mea că are nevoie disperată de o intervenţie miraculoasă când trecea prin dreptul postului de milliţie cu o maşină al cărei portbagaj era plin cu Biblii.

Continue reading Din miracolele copilăriei mele (2) – Miliţianul, Bibliile şi detergentul…