lumea adam(a)ică

Un ţipăt artistic (fr. cri = strigăt, ţipăt):

Şi un ţipăt natural:

În prima imagine, tabloul lui Munch din 1893 – Skirk din norvegiană a fost tradus cu “ţipăt”, “strigăt”, “plânset” – ţipătul materializează angoasa existenţială a omului modern.

Iată ce afirma Munch despre starea care s-a aflat la geneza tabloului:

“Mă plimbam pe un drumeag cu doi prieteni. Soarele era la asfinţit… Dintr-o dată, cerul s-a făcut roşu ca sângele – m-am oprit, obosit, şi m-am sprijinit de un gard. Deasupra fiordului albastru-negru şi deasupra oraşului era sânge şi se vedeau limbi de foc… Prietenii mei s-au dus înainte, iar eu am rămas, tremurând de nelinişte – auzeam un ţipăt infinit traversând universul.”

Al doilea “ţipăt” este sculptat de… Dumnezeu. Fotografia trunchiului de copac ţipător, aflat pe drumul către Golinhac, îi aparţine lui Christiane You.

Ce a fost este. Ce este va mai fi.

Şi-aşa se face că ne-am amintit de ţipătul copilului de la naştere şi ţipătul – sau interjecţia – ultim(ă).

Între cele două, viaţa cricriită.