lumea adam(a)ică

Un grup de braşoveni din localitatea Rupea a prezentat la sfârşitul săptămânii trecute, la Muzeul Satului, secvenţe ceremoniale dintr-o nuntă tradiţională. Mireasa a fost îmbrobodită, mirele, socrii, naşii, nuntaşii din alai au îmbrăcat cu toţii straie tradiţionale. Au pregătit carul de zestre, au jucat după datină, au rostit strigăturile, s-au jurat că mireasa şi mama ei au pregătit zestrea cu mâinile lor, au negociat o găină, naşul a fost curtat de o nuntaşă cu gura mare, au participat la ospăţ. (Mâncarea tradiţională nu s-a servit din tradiţionalele blide, ci din farfurii de unică folosinţă, dar asta e mai puţin important acum.)

Ceea ce e important, în schimb, este “jocul de-a…”, “ca şi cum…” ar fi fost miri.

Mirele şi mireasa s-au prins în joc. Întrebat fiind cum a ajuns să joace rolul, mirele a spus că a fost ales pentru calităţile sale de dansator. Oraţia, urările, binecuvântările, toate secvenţele ceremoniale au fost ca şi cum nunta ar fi fost adevărată, chiar dacă era vorba de un spectacol, de un “târg al tradiţiilor”, de un act de re-prezentare care cuprindea toate elementele necesare: o scenă (Muzeul Satului) – topos festiv, un timp (3 zile) – cronos festiv, un ceremonial – materia actului festiv, actorii care îşi jucau rolul, spectatorii care erau de faţă şi observatorii din afară.

Această dispoziţie mimetică e veche de când lumea, veţi spune. Cain, întrebat fiind unde este fratele său, se poartă ca şi cum ar fi nevinovat: “sunt eu păzitorul lui?” Chiar dacă nu e vorba de un act festiv, de un spectacol care să implice raporturile necesare între actori, spectatori, care să presupună o limitare spaţio-temporală etc., este, în schimb, vorba tot de un joc de-a… Aşa cum a făcut David, când s-a prefăcut nebun, făcea zgârieturi pe uşi, lăsa să-i curgă balele, făcea năzdrăvănii, astfel încât Achiş, împăratul Gatului, a sfârşit prin a crede că omul era chiar nebun: “Oare duc lipsă de nebuni?” – întreabă el iritat. Aici există “spectatori”, există “actor”, nu există raportul obişnuit între cele două părţi angajate în actul mimetic. Sara, la rândul ei, s-a purtat ca şi cum ar fi fost sora lui Avraam, nu nevasta lui. Raporturile, din nou, sunt diferite. Actul, în schimb, este acelaşi: jocul de-a…

Revenind la mirii care se jucau de-a nunta lor, ei au făcut acest lucru într-un interval de timp limitat, timpul destinat desfăşurării spectacolului. Surpriza care a avut loc la sfârşit, când a fost prezentată perechea de miri din 1974, ne-a adus în atenţie o glisare către viaţa reală, care este importantă. După ce vreme de mai mulţi ani au jucat rolul mirelui şi miresei, participând la nunta lor ca şi cum, cei doi s-au căsătorit “cu acte în regulă” şi au avut o nuntă adevărată. De atunci alcătuiesc un cuplu în viaţa reală.

Această glisare dintre actul mimetic şi realitate, dintre re-prezentare şi… prezent(are), acest “joc de-a”, acest “ca şi cum” care poate fi resemantizat ne dă de gândit. Pentru că fenomenul se întâmplă şi invers.

Suntem într-o relaţie şi ne purtăm ca şi cum am fi în acea relaţie.

Suntem într-un loc şi ne purtăm ca şi cum am fi acolo.

Cu Dumnezeu nu putem trişa de nicio culoare, e drept. Degeaba Îi spune Cain să-l caute pe Abel în altă parte. Înaintea Lui suntem cum suntem, nu putem fi ca şi cum. Faţă de ceilalţi însă, putem fi ca şi cum.

Jocul acesta de-a… în cazul actorilor îşi are partea sa de interogaţii puse pe tapet. Dar, prezenţa noastră în realitate, glisând către ca şi cum, ne obligă la autointerogare. Unde începe şi unde se termină cum suntem de fapt? Unde începe şi unde se termină ca şi cum?

Dintre personajele momentelor şi schiţelor lui Caragiale, pe Mitică îl recunoaştem cel mai simplu. “El este bucureşteanul par excellence, (…) nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât.” Ne-am învăţat cu el, îi ştim pe de rost miticăriile: “Când merge să se împrumute cu bani: – Unde ai plecat, Mitică? – La vânătoare de lei.”

I-au fost înfierate mediocritatea, superficialitatea, balcanismul, limbuţia, automatismele, şmecheria, lăudăroşenia etc. şi prea puţin remarcate originalitatea şi inventivitatea. Mitică îl opreşte pe chelner să-şi servească clientul cu o ţuică: “Nu-i da, domnule, c-o bea!”, dar tot el “inventează” fraze precum: Viaţa este un vis, moartea o deşteptare! Această umbră de transcendenţă ne scapă redundant la Mitică.

În “Inspecţiune”, descoperim un cu totul alt Mitică, nu “băiatul potrivit în toate”, “nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Mitică se întâlneşte cu Anghelache (la care revenim într-un articol viitor), iar întâlnirea cu acesta, în proximitatea morţii, îl transfigurează. Avem, aşadar, ocazia să vedem un Mitică semănând “cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleştate; nasul tras; ochii pierduţi în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca şi cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ţine o linguriţă, cu care amestecă, încet, încet de tot, zahărul într-o ceaşcă plină cu şvarţ.”

Sigur că nu suntem obişnuiţi cu această ipostază iconică a lui Mitică, nici cu un Mitică atins de extaz, cu mişcări încetinite, izolat, rupt de ritmul trepidant al viermuielii. El le zâmbeşte camarazilor “zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii eterne – şi urmează să amestece în ceaşcă fără a schimba câtuşi de puţin măsura mişcării.” Pe acest Mitică, frate cu Anghelache, suferind, pe acest Mitică emoţional, nepotrivit cu el însuşi şi, iată, cu lumea – precum Anghelache şi Cănuţă – camarazii îl evită, neştiind cum să reacţioneze: “Camarazii, înţelegând starea sufletească a camaradului, s-aşază discreţi la o masă alături şi comandă cafele.”

Până la urmă, Mitică este interpelat de unul dintre ei, însă răspunsul lui are nevoie de traducere. Locvacitatea lui, limbuţia, lăudăroşenia de sine lasă locul tăcerii şi bâlbâielii. Pentru a fi înţeles de amici, chelnerul îi tălmăceşte vorbele. Unde s-a dus Anghelache? – este întrebarea unanim ridicată. Răspunsul lui Mitică e eliptic: “ptăiie”. Chelnerul serveşte drept interpret: “La lăptărie”.

Chiar dacă fugitivele momente de transcendenţă nu îi salvează lui Mitică pielea, ca să zicem aşa, totuşi, ar fi bine să nu le trecem cu vederea. În proximitatea morţii, până şi Mitică aduce a martir.

Aşa cum nu trebuie trecut cu vederea Anghelache, despre care se vorbeşte mult mai puţin decât despre Mitică. Una dintre cele mai importante lecţii am învăţat-o tocmai de la Anghelache: aceea că e nevoie să fii verificat “de sus” ca să te menţii pe linia de plutire, ca să rămâi în competiţie. Despre aceasta, într-un articol viitor.

“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

……………………………………………………………………..

Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

[M. Eminescu - Odă (în metru antic)].

“Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.”

(Iulia Hasdeu – Înşir-te mărgăritărele)

O întâmplare tristă m-a pus pe gânduri. Am fost pe-aproape când s-a-ntrerupt activitatea unui blog. În fond, am fost un fel de bocanc rătăcit nu ştiu cum pe pedala de frână. Paradoxul e că mi s-a mulţumit că m-am aflat acolo, zgândărind lucrurile… sau scrierile… care – se zicea – n-aveau de-a face cu Împărăţia. Eu am zis că au, că despre iubire nu poţi scrie fără Iubire, şi Iubirea-i Dumnezeu. Trebuie, de bună seamă, să ni se-ntâmple serpentine pe traseu, ca să nu adormim la volan. Să nu fie totul lin…

După ce m-am întors de la concertul în care Gheorghe Mogoşan interpretase excelentissim partea baritonului din Carmina Burana de Orff,

Continue reading Tristeţe de blogger…