Joc cu rime de toamnă scăpat din condei

Scârţâie frunzele sub tălpile noastre, frunze aurii, crocante, ca scoase din cuptorul iubirii de toamnă. Stăm într-o inimă de stea pământeană, unde numai lacrimile noastre au voie să se iubească de la distanţă. Lacrimile noastre se iubesc compunând rima perfectă.

Aşa, dă-mi mâna stângă şi ţine-te bine! Vezi, la capătul mâinii drepte, copacul acela trăsnit de furtună? N-au mai rămas din el decât un ciot de trunchi şi două crengi asimetrice, una de-o parte, una de alta. Faţa cerului o zgârie în formă de cruce. Deasupra toamnă, dedesubt şi înăuntru, toamnă tăiată-mprejur şi-n spirale. Crengile asimetrice ale copacului se iubesc şi ele ca lacrimile noastre, de la distanţă, compunând rima perfectă: înCrucişată.

Şi acolo, în vale, două fire de apă se despart mai întâi şi apoi se unesc. Bucata de pământ care le separă are pe ea nişte urme. Sunt urme de miel. Până şi iarba se vede bine arsă într-o parte. Firele de apă se iubesc şi ele de la distanţă, ca lacrimile noastre, până redevin un singur râu, compunând rima perfectă: îmPerecheată.

Nu suntem singuri. Doi bătrâni se plimbă mână-n mână, încet, ca în reluare. Scârţâitul frunzelor coapte sub paşii lor este acelaşi. Poate-au venit la cules de frunze, mi-a trecut prin gând… dar cum să culegi frunzele din cuptorul iubirii de toamnă fără să te arzi, fără să-ţi curgă lacrimi? S-au oprit în faţa copacului trăsnit de furtună. Încearcă să refacă imaginea lui chiar cu trupurile lor. Îmbrătişaţi, îşi suprapun mâinile întinse de-o parte şi de alta, imitând asimetria crengilor. În ochii lor, lacrimile se iubesc de-aproape, compunând rima perfectă: îmBrăţişată.

Într-o inimă de stea terestră, iubirea intra pe tăcute în fire şi nu mai aveam nevoie de nici o poezie între noi, lacrimile noastre se iubeau de-aproape recitând poezia cu rima perfectă: Monorima.