lumea adam(a)ică

Târziu pentru cine? Pentru noi, poate, că pentru el… e tot acolo vremea. Sau tot atunci. Tăcere.

Îmi zicea un prieten că e bine să scrii despre cei dispăruţi după trei zile de când şi-au luat zborul…

Despre Florian Pittiş îmi amintesc că am întrebat întâi şi întâi: “De unde ştie nenea ăsta atâtea?” Eram copil, îi ignoram numele, dar ascultam cu fascinaţie reportajele teleenciclopedice în lectura sa. Un întreg univers mi se desfăşura înaintea ochilor, de la sătucuri ale comunităţilor primitive, la comportamentul ciudat al unor animale, de la clădiri cu o arhitectură impresionantă la sălbatica vegetaţie de pe continente îndepărtate. Şi toate acestea aveau un numitor comun: o voce imposibil de confundat – sfătoasă, impetuoasă, graţioasă.

Am ascultat mai târziu Radio3net şi mi-am spus că omul acesta se încăpăţânează să nu îmbătrânească.

“Sunt tânăr, doamnă, bună seara”, m-a dus, ca un arc reflex, cu gândul la “Pururea tânăr, înfăşurat în manta-mi”. Ne spunea un dascăl, când eram încă pe băncile facultăţii, că romantismul românesc se regăseşte în muzica uşoară. Şi avea dreptate: luna, stelele, perechea de îndrăgostiţi, pământul visat, crepusculul, copacul singuratic, zborul etc., etc.

Dar poate şi romanticii noştri întârziaţi s-ar schimonosi azi la auzul unor versuri din muzica românească: În Salonic sunt măsline / dar toate cheile-s la tine (A.S.I.A.), Îţi aminteşti cum ne-aminteam / De zilele când ne iubeam (K-pital).

Aşadar, perlelor de mai sus le prefer romantismul, revolta şi bonomia cântecelor lui Florian Pittiş şi ale colegilor săi de breaslă. Trebuie să-l mai amintesc pe Mircea Baniciu care cânta despre copilul plângăreţ ce nu voia pentru nimica-n lume – literalmente – să se nască. Însă, după ce i s-a promis tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte: Atunci, lumină mare se desfăcu / şi copilul tăcu şi se născu.

Pentru mulţi, Florian Pittiş rămâne eternul romantic. Pentru alţii, eternul rebel. Tot pentru alţii, colegul de lojă…

Dumnezeu să-i mângâie familia! În rest, tăcere.